Frica de abandon

Iubirea e o enigma, greu de înteles

Eu as numi-o fluture, ca vine si pleaca des

Dar si fluturele poate fi capturat si privit îndeaproape

Asa ca de ce sa nu te prind sa te am în fiecare noapte

Dar dragostea nu e un fluture, nici un vânt ce adie usor,

e foc ce arde-n secret, in suflet purtând fior

nu vreau sa te prind, sa-ti stric aripile-n zbor,

vreau doar sa fii liber, sa revii la mine ușor

În lumea noastră, în reci culori, 

Un băiat rătăcește, în jocuri și dorințe,

Repetă greșeala, ce ne frânge inimile, 

În neînțelegere și în tăcere, ne despărțim triști.

Prin zori de zi și serile lungi și sumbre,

El evadează în lumi pline de fantezii, 

Timpul lui e un zbor fără rost și pierdere de timp, 

neștiind ca diferite persoane ne fac sa ne simțim mai vii.

În fiecare zi, cuvinte goale și absențe, 

El lasă distanța să crească și să strivească, 

În sufletul nostru, se ivește durerea apărută,

În lumea lui, timpul se scurge, iar iubirea ni se risipește.

În colțuri întunecate, ne-am pierdut amândoi, 

În tăcerea nopții, ne strigăm numele, fără de folos,

În inimile noastre, se ascunde tristețea,

În lumea lui, iubirea noastră e doar un fleac.

Așa că ne despartim, cu lacrimi și regrete,

Un băiat ce repetă greșeala, ne-a rupt din nou în două,

În inimile noastre, rămân doar amintiri frumoase,

Iar noi, neștiind ne aflăm pe căi separate..

În căutarea unui alt început, 

Un nou început, fără de rău.

Încă te caut, deși e târziu,

În visele-n care te chem înapoi,

Tu, suflet pierdut, dar mereu viu,

Rămâi în inima mea de-amândoi.

Oricât de departe, tu ești al meu,

Și timpul nu poate iubirea s-o șteargă,

În fiecare dor, tot a ta sunt eu,

Deși ești departe și totuși te leagă.

Nu pot renunța, nu pot să mă-mpac,

Cu gândul că nu vei mai fi lângă mine,

Ești rana ce doare, dar nu pot să tac,

Căci inima mea încă plânge de tine.

Poate-n altă viață m-ai fi strâns la piept mereu,

M-ai fi mângâiat pe frunte, alungând orice greu.

Poate-n altă viață m-ai fi iubit neîncetat,

Fără vorbe aruncate, fără dor nemângâiat.

Poate-n altă viață ai fi spus: "Sunt lângă tine",

Și i-ai fi fost sprijin mamei, cum era firesc să fie.

Poate-n altă viață m-ai fi luat de mânuță,

Să mă duci la grădiniță

Poate-n altă viață ai fi fost darul dorit,

Nu un vis împrăștiat, nu un drum părăginit.

Poate-n altă viață nu făceai promisiuni,

Nici nu-mi umpleai sufletul doar cu amăgiri și minciuni.

Poate-n altă viață ai fi fost când te-am strigat,

Nu doar umbră într-un colț, un ecou întunecat.

Poate-n altă viață nu aș fi ajuns să știu

Cum e să urăsc bărbații, cum e dorul cenușiu.

Poate-n altă viață mi-ai fi spus că mă iubești,

Că mă vezi, că-ți pasă, că de mine te mândrești.

Poate-atunci ai fi fost tată, nu un nume risipit,

Poate-n altă viață...

dar în asta ai greșit.

Ea plânge-n taină, dar în lume-i zâmbet,

și-și poartă frica-n suflet, fără glas,

își pune peste răni același cântec,

și merge înainte, pas cu pas.

Ea poartă casa, grijile și dorul,

și pentru toți găsește câte-un "pot”,

își lasă pentru mâine plânsul, golul,

căci s-a obișnuit să ducă tot

E emotivă ,ei spun că e prea slabă,

dar n-au văzut-o când a rezistat,

când, deși frântă, s-a ridicat din grabă

și-a mers mai departe, deși a sângerat

Iar omul care-ar trebui s-o apere

îi poate face casa un coșmar,

când palma ce-ar fi trebuit s-o mângâie

se schimbă într-un gest rece si amar

Dar vine ziua când își șterge fața,

își ia curajul strâns în piept și pleacă,

și-nvață, după ani în care-a fost frântă,

că viața ei nu-i dată ca să tacă.

Că nu e slabă pentru că simte,

nici vinovată pentru ce-a îndurat;

o femeie poate plânge printre frici,

și totuși să rămână de neclintit

În umbre lungi de tristețe, ne despărțim,

Cu lacrimi reci și suflete stinghere,

În inimi pustii, ne simțim străini,

Iubirea noastră devine doar amintire.

Răsăritul soarelui nu ne aduce alinare,

Ci doar umbre nesfârșite de regrete,

Înserarea aduce doar mai multă durere,

Când inimile noastre se despart cu greutate.

Pășim pe cărări separate, pierduți în timp,

Cuvintele noastre rămân fără ecou, fără glas..

În tăcerea nopții, simțim golul imens,

Despărțirea ne arde, ne lasă fără basm.

Cu sufletele sfâșiate și vise spulberate,

Ne privim în ochi ca doi străini pe pământ,

În poiana vieții, iubirea noastră a murit,

În rime triste, despărțirea ne lasă plângând.

În timp ce-n suflet îmi cântă a sanatoriu,  

Eu am vrut să vă vindec pe voi,  

Dar umbrele cresc, se împletesc în ambulatoriu,  

Și liniștea s-a stins total din noi.

Am vrut să va scot lumina din întuneric,  

Dar mi-am pierdut urma în vis,  

Un ecou ce se-ntoarce, bolnav și himeric,  

Cu un suflet pângărit, ce nu mai poate fi deschis.

În timp ce-n mine urlă nopți fără rost,  

Eu am vrut să vă scap de durere,  

Dar am găsit doar tăcere, un adăpost,  

Unde rămân fără glas, fara regrete.

Rece trece

tu nu intelegi ca poate sate lege,

ia te trezeste si nu te adoarme

iti tremura si gindul dar si carnea.

Te sapa te zideste,te doboara

chiar si ruinele nu inceteza

sa mai doara.

Apasa si te ineaca in punoi

apoi iti tine rana in noroi,

tu intelegi ca poti sate dezlegi

ramii cu frica singur tu alegi.

Simt un fior,

Lin insuflu ,încetișor

Mă înclin spre răsărit

Văzând pomul înverzit,

Grânele de-un auriu deschis

Dansează suflului încins

Coloanei de vânt aprins

Eu tresar,

Observ menirea, unui astfel anotimp

Simt a sa chemare lină,

Ce mă duce-n răsărit,

Cum vezi cu ochii

E doar marea, cu turcoazul

Ei sublim

Ea ne spală, ne încântă

De-al ei susur cristalin.

Și când crezi că nu mai pleacă

Adierea se întețește

Culoarea se arămește,

-Oh,te-ai dus departe, Vară! Ai plecat spre ceruri noi!

Ea vine abia anul viitor...

luna-i cețoasă,

tăcerea

se-ntinde peste simbolurile vii

ale vieții interioare.

spaimele s-au ghemuit in inimioare;

aripile hieruvimilor par aranjamente florale.

Cândva eram lumină-n pas ușor,

Cu mâini întinse, inimi să adun,

Acum privesc cum, rece, fără dor,

Rănesc pe toți, și nici nu-mi pare rău pe bune.

Nu-s monstru, dar m-am îmbrăcat cu ură,

De teamă să nu-mi vadă iar căderea dură.

O prințesă? Nu. Azi port coarne de fiară,

Mă joc cu focul, dar nu-l mai simt arzând.

În loc să fiu alin, dau vina, sar în ceartă,

Și râd amar, pe dinăuntru oamenii frâng.

Maleficent,nu vrăjitoare, ci scut,

Un zid cu voce blândă, dar cu suflet mut.

Nu vreau să fiu așa, și totuși sunt.

Mă trezesc în miez de noapte întrebând:

Pe cine apăr când lovesc în rând?

Pe cine salvez, distrugând?

Și-n mine plânge, strânsă și uitată,

Fetița bună… adormită, speriată.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi cunoști fiecare gând,

Nu-mi lua din brațe omul

Pe care-l țin tremurând.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Când mă vezi tăcut și frânt,

Nu-mi lăsa sufletul pradă

Umbrelor ce mă înfrâng.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Și-mi auzi inima cum cere,

Fă-mi din lacrimă izvoare,

Și din dor, alin și miere.

Doamne, dacă-mi ești aproape,

Cum se roagă cei pierduți,

Fă-mi credința sabie-n noapte,

Să-i despart de cei căzuți.

Și dacă noaptea vine rece

Și cere tot ce-i viu pe pământ,

Să mă șteargă fără nume,

Doar să mor cu ea în gând.