Amurg

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

bucuria-i

experimentată-n arena gladiatorilor;

spiritul de dreptate

alunecă ușor

 în râpa tenebroasă a comunismului;

mila-i

o verigă slabă a caracterului.

la fel și blândețea;

trecutul

e dominat de regrete;

viitorul 

e construit din scenarii;

prezetul nu-l simțim,

e accesorizat

cu cleme utopice.

 înteleptul a spus:

"numai credința în Iubitorul de oameni

te face să mergi

mai departe."

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…

A deveni

altfel spus a te ridica în picioare  în același genom

în aceeași sămânță eternă

între cei 46 de cromozomi

așezând  o primă cărămidă a vieții

(care nu se numără!)

apoi încă una

și încă una

până când ajungi la ultima

cea a Meșterului Manole

și-a Anei

(care poartă blestemul Creației!)

milioane de femei se aud gemând tânguitor

în ziduri

în mitocondrii

prea mult zbucin pentru doi ochi

și-o inimă

tânjesc după chipul aureolat a lui Hristos

după minunea celor cinci pâini de orz

și doi pești

și nu încetez să mă mir de trecerea fabuloasă a denisovanilor

acum zeci de milioane de ani

care violaseră toate aborigenele din Australia

până în Malaezia

și-și lăsaseră AND-ul pe malurile nisipoase ale Pacificului

zigotul încă-și mai caută mama

( aceeași mamă comună

de la care a moștenit cele patru litere

A,C,G și T

irepetabile în altă secvență

decât cea primordială!)

femeile absorb celule vii de ADN ale bărbaților

Maria

Sfânta Fecioară și șoricelul Kaguya

două secvențe de ADN rătăcite….

n-am niciun chef să mă întorc acasă

nici nu mai știu dacă este casa mea

de când mi-ai aruncat cu pietre în ferestrele

sufletului

vin tot mai rar

nu m-am risipit niciodată în atâta albastru

de cer

printre atâtea păsări nocturne

și pereți translucizi

penetrați doar de liniște

într-atât încât să mă pierd de mine însumi

s-a întâmplat acum

mereu însă mi-a fost teamă de clipa aceasta

uneori mă-ntrebam ce s-ar întâmpla

dacă s-ar prăbuși Soarele

luna

stelele

peste noi

nu credeam că există ceva mai rău decât Apocalipsa

a trebuit să pleci tu ca să înțeleg că sunt lucruri și mai rele

într-un suflet de om

în mintea acestuia

de care stă agățat tot Universul

dar a fost prea târziu

nu te-am mai regăsit în oglinda luminoasă a amintirii

în locul meu aparea o iederă

înverzând un zid igrasios al disperării

cineva dinăuntru îmi striga

„ sparge oglinda

poate mai găsești ceva printre cioburi!”

Ei nu mă văd...

Nu vad curcubeul de trăiri din inima mea ce bate aparte,

Gândul meu,miile de șoapte,

Nu vad conturul sufletului meu in noapte,

Zâmbetul meu ascuns,lacrima mea,

Și poate,nici frumusețea ascunsa,

Ei nu mă văd,

Trec indiferenți pe langa mine

Ca pe lângă o lira prăfuită,

Ce-ascunde fermecătoare canturi..

Ei nu mă văd,

Și trist,mă pierd în mulțime,

Regasindu-ma pe mine

Doar în propriile-mi gânduri.

Oglinda lor e oarbă,

Ei nu mă văd,

O lacrimă îmi cade,o șterg,

Si-apoi zâmbesc:

Sunt ca macul roșu  pierdut pe câmpuri..

M-a prins cumplit iarnă In bratele ei reci,
Soptind o vorbă caldă
Mă poți scăpă de ea pe veci
De ce ți-e frică să iubești?

Mă plouă, iar cerul e senin,
Uscat e doar la tine-n brațe
Iar tu le închizi de parcă-s cu venin.
Si umbra mea de-a ta nu tace
De ce ți-e frică să iubești?

Plouă pe Lună
Tu-mi strigi de pe Terra
Nu-i strigăt ci șoaptă.
Atât de năprasnic
Eu, tu și noaptea
Mi-e frică să mor
Dacă tu nu ești moartea,
Eu știu ce-i amor
L-am văzut intr-o carte.
Plouă pe Lună
Oare ninge pe Marte?

E soare pe cer
Nu se simte căldură
Ceașcă pustie
Cafeaua e smoală
Afară e noapte
În suflet răscoală
Frunzele cad van
Copacii suspină
Plouă cu sânge
Cioroii îngână
Ochii n-au lacrimi
Tu ești de vină

Naiv bocesc al mele gânduri
La tine cer să mă gândesc,
Iar... chipul tău tomnatic
Din vise să mi-l amintesc,
Iar... vocea ta evlavioasă
S-o caut în al dragostei ecou,
Iar... să citesc acea scrisoare 
În care-mi scrii că-ți este dor

Odaia treptat îmi devine purgatoriu,
După geam morții vor să pară vii,
Pentru ce răsare sărmanul soare, nu mai știu
Finalul e unul, ne dizolvăm în sicrii.

Care-i rostul să fixezi frumusețea în portrete?
Dacă muncile tale vor sta pe-un perete,
Creației viața îi poți oferi,
Doar peste veacuri te-or începe a slăvi.

Oricâte n-ai face și n-ai cunoaște,
De coasa Morții nu te scapă nici iubirea,
Poți să te ascunzi de adevăr mai departe,
Sau, smerit să începi a dansa cu Moartea.

Se va stinge și soarele, vor pieri universuri,
Doar iubirea va rămâne constantă,
Numai neprihăniții în suflet o poartă,
Ceilalți o confundă cu instincte și mrejuri.