Alb

Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.

- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!

- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!

- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!

- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!

Suveică ridică din umeri indiferent.

- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!

Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.

- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?

- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!

Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.

- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..

- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?

- Mă rog, ia-o tu înainte!

Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.

- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!

Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.

- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!

Reproșul mătușii îl enervă la culme.

- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?

singurul gest important în dimineața aceasta zgribulită

de noiembrie

este să-ți calci umbra  pe coadă

să-njuri printre dinți toți sfinții cu atribuții în cuantica norilor

să-ți bagi picioarele în ea viață

în el serviciu 

unde trebuie să semnezi neapărat condica

să răspunzi la același stupid

How are you men

care te scoate din minți

s-asculți conversațiile despre vreme

despre politică

pe-o vreme ca asta nu dai afară din casă un câine

nu poți ignora condiția câinelui de-a fi câine

cum să dai afară un câine

întreabă  și șeful retoric

ridic din umeri

da

mă gândesc

nu-i  corect  să dai afară din casă un câine

pe o vreme ca asta

cu omul e altceva

fak you men

câinele însă e sfânt

e cel mai credincios prieten al omului

femeia pune întodeauna condiții

câinele te iubește necondiționat

latră

nici nu mai contează dacă are pureci

limbrici

dacă face pipi pe covorul turcesc din sufragerie

cu seherezada

n-avem noi reacții la alte rahaturi

precum statul de drept

diaspora

apropierea planetei Nibiru

suntem penibili…

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

Locuise câteva luni la Nice, pe riviera franceză. Pierre era dadaist sau, cel puțin, așa se credea, un tip simpatic, luat în ansamblu, dar cam „ sărit”, la o privire mai atentă.  Își tatuase pe piept  dada lui Jean Arp „...Le père s’est pendu/ à la place de la pendule/ La mère est muette. / La fille est muette./ Le fils est muet / Tou les trois suivent/ le tic-tac de père...” și chipul serafic a lui Tristan Tzara, pe spate, în semn de admirație pentru ea, pesemne, fiindcă de România nu auzise. De câte ori își amintea de dânsul, îi reveneau în minte invariabilele  je veux-uri și nelipsitele oui-oui-oui-uri, cu care aproape o înebuniseră. Nimic altceva. Din motive pe care nu și le putea explica, își reprima reveriile despre ultimile nopți petrecute cu dânsul, dezbrăcată și dezinhibată, neexplicându-și ce fusese în capul ei!

 „ Așa cum vine, se gândi el, ai zice că zboară, că nu are nici un contact fizic cu pământul”. E înaltă, subțirică, are o claie stufoasă de păr, cu reflexe de roșu spre castaniu, care i se revarsă pe spate, ajungându-i până la șolduri. Merge cu pași mărunți de parcă ar sta, având grijă ca la fiecare pas să-și retragă piciorul cu care pășește, spre interior, în timp ce cu celălalt execută o jumătate de pas înainte, urmat de o flexiune a șoldului opus, lăsând impresia că o face natural, deși este evident că mișcarea ascunde un exercițiu exersat îndelung. Poartă o rochie albă din mătase, cu decolteu rotund și  terminație brodată, espadrile cu toc plat, de aceeași culoare, încălțate pe piciorul gol, telefon mobil, de demensiunile unei cărți, format A5, în mâna dreaptă, și nelipsita poșeta Lady Dior, atârnată de umăr. Soarele, care bate din spate, adaugă detalii interesante pentru ochiul iscoditor al unui bărbat, precum linia curbă a coapselor, desuurile și multe altele...

Coborâse la capăt de linie dintr-un autobuz supraaglomerat, făcută sandwich între doi bărbați, care lăsau,  impresia că vor s-o protejeze, fiind însă trădați la scurt timp de apariția unor protuberanțe cu tendințe de expansiune, de ieșire în relief, acolo unde, de obicei, predomină senzația de liniște absolută. Victor îi dăduse reper crucea din vârful Măgurii, foarte ușor de reperat din locul în care se afla, problema era cu „poteca”, ( o cărăruie îngustă și sinuoasă, cu porțiuni accidentate, înghițită pe alocuri de ierburi înalte și de buruieni ), a cărei ascensiune nu părea tocmai comodă pentru o femeie în rochie albă și espadrile.

” Tipic! își zise ea cu năduf, sărind peste un șanț destul de lat, sub privirile celor doi bărbați din autobuz, care coborâseră și ei la capăt de linie și păreau interesați să afle încotro merge. Numai lui îi putea trece prin minte să mă cheme aici, în vârful Măgurii, la dracu`-n praznic! Iar eu, mai nebună ca el, am acceptat!” prostește, așa cum i se mai întâmplase o singură dată, cu tatuajul acela penibil, sugerat de Pierre, sub buric, un oui cu ochi și săgeată în jos, de care acum nu era prea mândră. Dacă ăștia doi mi-au pus gând rău, ce mă fac?”. Mergea cu frică, privind în toate părțile, ignorând scaieții, care-i zgâriau gleznele, denivelările, urcușurile abrupte, până când îl zări în apropierea crucii, în pantaloni scurți și tricou, tolănit în iarbă, scrutând valea. Nu arăta rău deloc, îl mai văzuse îmbrăcat așa, lejer, într-o duminică seara, când încercase, fără succes, s-o aibă. Era clar că va încerca din nou ( acum avea și explicația alegerii locului! )  iar ea  simțea, contrar oricărei logici, că nu se va mai opune ca atunci! Fiindcă, ulterior, îi păruse rău.

wow! exclamă el, luat prin surprindere. Focoasa călcase pe ceva și căzuse în fund, executând o piruetă amplă cu picioarele, care se dovedi mai tare decât imaginația. Rochia albă mușcase semnificativ din clorofila ierbii, adunându-i-se în jurul taliei, deasupra chiloțeilor de dantelă, formali. Observase și tatuajul, interesant din locul și poziția aceea, dar nu schițase niciun gest care i-ar fi putut leza demnitatea, cam șifonată, ce-i drept. O urmări cum se ridică, cum își netezește cutele rochiei, părul, și cum își reia mersul, parcă mai puțin elaborat. Si era toată numai zâmbet.

Dobitocul, scrășni ea, enervată de rânjetul lui, parcă n-a mai văzut o femeie căzând! Un domn adevărat se face util în asemenea situații! Bărbații ăștia!”. Nu-i mai despărțea decât vreo cinci pași, când îl văzu ridicându-se și făcând câțiva pași în întâmpinare. Îi răspunse întorcând și celălalt obraz, prefecându-se că nu observă ștergerea, aparent întâmplătoare, a buzelor cu buzele sale, aflate pe traiectoria obrazului întins. Dar îi plăcuse. O nemulțumea însă faptul că-și înverzise rochia și că n-avea o soluție la îndemână ca s-o curețe, așa că acceptase fără să ezite invitația lui de a se așeza pe iarbă.

Dinspre crucea monumentală se apropie o femeie de vreo douăzeșicinci de ani cu două cești de cafea pe o tavă aurie. Victor o rugase să i le aducă cum aparea „iubita”. Grațiela, fata în rochie albă, zâmbi.

   - De unde ai știut că-mi place cafeaua amară? îl întrebă pe Victor.

   - Am riscat!

   - Riscă și o idee despre cum aș putea scoate verdele ăsta de pe spate!

   - Risc eu, se amestecă fata cu cafeaua. Am un derergent special care scoate verdele!

Victor fluieră a admirație.

   - Ai auzit!  Ce mai așteți?

Grațiela nu păru dispusă să-i urmeze îndemnul, însă gândul de a se întoarce acasă în halul acela, care ar fi stârnit tot felul de comentariii băieților și fetelor  din scara blocului, o făcu să se răzgândească.  Își scoase rochia și i-o dădu femeii de la pensiune.

Cei doi bătrânei  intrară în parc și se așezară pe o bancă. Erau obosiți, într-adevăr, dar fețele lor radiau de fericire.  Fața bătrânului radia, în plus, și de altceva. Bătrâna,  care-l cunoștea foarte bine, deveni curioasă.

   - Poți să-mi spui ce te amuză atât de mult?

El făcu un semn din mână ca și când ar fi vrut să spună că nu era nimic important.

    - Insist! perseveră bătrâna.

   - Bine, numai să nu te superi!

   - Lasă asta la aprecierea mea!

   - Mi-am amintit de întâlnirea noastră de pe Măgura, de chiloțeii tăi de dantelă cu găurele și de multe altele!

   - Porcule!

Btrânelul zâmbi șmecherește.

   - Ți-am spus eu că te superi!

   - La vârsta ta oamenii se mai duc la biserică și se roagă pentru iertarea păcatelor!

   - Nu-ți mai spun că mă întreb și azi, după patruzeci de ani, dacă atunci ai alunecat întâmplător sau a fost o căzătură intenționată?

   - N-ar strica să te vadă un medic psihiatru!

   - Tatuajul însă m-a dat peste cap!

Bătânica roși ca o fetișcană de optsprezece ani!

   - Lovi-te-ar apoplexia!

  - Zi că nu-ți mai amintești și tac!

  - Uite că nu vreau! se stropși ea, evitând un răspuns direct...

femei cu tocuri înalte îmi umblă prin minte

zgomotul pașilor pe asfaltul zgrunțuros al creierului e inconfundabil

o imagine aproape orgasmică la vedere

femei preocupate să-și scape batistele parfumate pe jos

(”vai, ce drăguț sunteți, domunule!)

 femei încălecate pe scaune ca niște picioroange caraghioase de cocostârc

sugând incitant băuturi colorate cu paiul

sau ascultând topite muzică de Barry Eugene White

chiar dacă lipsesc valurile mării            

bulele efervescente de șampanie din pahare

e destul să aduc vorba despre Paulo Coelho

și ele ciulesc urechile

Adulter

Alchimistul

Învingătorul este întotdeauna singur

- ”stii, zice, eu mă omor după Paulo Coelho!”

- și mie îmi place, suprlicitez,

din păcate n-am întâlnit până acum pe nimeni

care să fi citit Paulo Coelho!

- ”niciodată nu e prea târziu, domnule,

bei o cafea ?”

imaginiele se succed foarte rapid

prin vidul memoriei

țâșnesc din toate colțurile întunecoase ale gândului

reproduc inexplicabil mirosul cafelei

fumul de țigară

zgomotul tocurilor înalte

soneria

fâșâitul rochiilor de mătase

și se repetă extenuant

ca într-o zi a Cârtiței

când descopăr cu groază că m-am blocat în timp

într-o noapte de întâi ianuarie

trasă la indigo

care se va repeta și mâine

și pe care o știu pe de rost

altă noapte nu va mai sosi niciodată

zorile mă vor găsi în aceiași cameră de hotel

în același oraș

la aceiași dată din calendar

cu același Paulo Coelho recitit

și repovestit

într-o limbă a surzilor...

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

mă prostern la cerul pământesc și mă rog,
mă rog la el
să-mi dăruiască un suflet nou,
vigoare,
izbăvire.
să curme mistuirea creierului meu
crunt și-nsângerat,
precum o pasăre moartă,
devorată acum de haite hoinare.
să stingă vălul ce îmi înfășoară trupul
în fum de tutun și băutură stătută
și să nu-l lase să se destrame fără sfârșit
în iadul sufletelor martirizate.
să vuiască glasul limpede al inocenței pure.
să strige mântuirea peste celula îngustă.
să se înalțe acum la stele
și-n vecie
trupul meu veștejit
cu mireasmă de lavandă și fructe de pădure

Tăcerea mă inundă 

Sub bolta cenușie;

Umbra stă la pândă,

Arătând ca o stafie..

Se strâmbă în oglindă,

Prudentä-n scârțâit,

Din colțuri se perindă,

Smulgând un fâșâit.

Alunecă pe-o dușumea,

Presărănd fiori în jur,

Furnicându-mi pielea,

O urmez și mă cutremur..

Pe-un perete se lungește,

Animând portretul 

Chipului ce mă privește,

Dezvăluindu-mi secretul.

Se avântă pe tavan,

Pendulând pe lampă 

Cu tic-tac -ul simultan,

Clipind pe-a mea pleoapă..

Se pitulä după perdea,

Căci soarele sclipise 

Și topise nălucirea,

Iar frica mi se năruise..

Dacă curaj aș avea 

La revedere mi-aș lua

N-aș mai continua 

Și nu m-ați mai vedea  

Dacă aș putea 

Totul aș termina 

Ați cunoaște realitatea 

Nu doar personalitatea

Dacă n-aș fi promis 

Lumina aș fi stins.

Detali ați omis 

Poate chiar dinadins 

Dacă aș vorbi 

Nimeni n-ar asculta 

Dacă aș zâmbi 

nimic bun n-ar rezulta 

Dacă ați cântări vorbele 

Fără bunăvoință adresate 

Ați evita pagubele 

De-a lungul anilor adunate

Dacă ați incuraja 

În loc de a demoraliza 

Copii ați proteja 

multe lucruri ați realiiza

Dacă ați ajuta

Stele pe cer n-ar apărea

Lacrimi nu s-ar mai vărsa

Copii n-ar mai dispărea 

Dacă ași gândi 

Suflete nu s-ar scufunda

dacă bunătate ați răspândi 

Stele n-ar mai răsări

Am început să scriu dintr-o durere prea mare.

Sau poate că "le am", cum cândva mi s-a spus!

Scriu lacrimi dar și zâmbete și soare,

Chiar și în cel mai dureros apus... 

Scriu poezii și cuvântul îmi e nemăsurat 

Căci viața m-a făcut să scriu zi şi noapte,

Cu dragoste, iubire și dor înflăcărat...

Din sentimente și emoții trăite în șoapte.

Și când în gând mi se zbat amintiri

Dintr-o poveste și vise pe veci ruinate,

În sufletul meu trăiesc versiuni,

Ce i-au formă într-o superbă mediocritate. 

Îmi scriu versul cu zâmbet, durere și chin,

Din rime îmi fac o armură secretă,

Căci scrisul îmi dă putere să spun ce simt

Chiar de nu am diplomă de poetă!

Dragi cititori,

astăzi nu închei doar o serie de poezii, ci o parte din mine care a învățat să respire Am scris nu pentru aplauze, ci pentru că în mine era prea mult zgomot ca să rămână nerostit. Fiecare poezie a fost o rană disciplinată, un adevăr spus, o luptă între ceea ce simțeam și ceea ce aveam curajul să recunosc.

V-am lăsat bucăți din mine fără să cer nimic înapoi. Unele au fost crude, altele fragile, dar toate au fost vii. Dacă v-ați oprit măcar o clipă din fuga voastră ca să simțiți un vers, atunci existența lor și-a găsit sensul.

Nu plec învins și nici obosit.Plec golit de tot ce trebuia spus. Există o liniște după furtună pe care nu o poți explica, doar o porți. În liniștea aceea mă retrag acum, fără promisiuni și fără întoarceri anunțate.

Dacă m-ați citit, m-ați cunoscut.

Dacă m-ați simțit, m-ați înțeles.

Iar dacă m-ați uitat… atunci poate exact asta trebuia să se întâmple.

Vă mulțumesc că ați fost martori la o inimă care a ales să nu tacă, chiar și atunci când ar fi fost mai ușor.

„Am scris ca să nu tac.

Am ars fiecare cuvânt până a devenit rană sau adevăr.

Nu am scris ca să fiu înțeles, ci ca să nu mă pierd.

Dacă ai simțit ceva, atunci n-a fost în zadar.

Dacă v-ați regăsit în rândurile mele, înseamnă că n-am fost singur.

De aici nu mai plec doar mă opresc din a explica.

Aici se opresc cuvintele mele, dar nu și ceea ce au lăsat în voi.”