Glsul pietrei
sculptez în cuvintele-bolovan de la poalele muntelui
dalta scoate scântei roșii și galbene
sub capul plat al barosului
vreau să cioplesc o floare de piatră
din bolovanul alb al iubirii
și s-o dăruiesc iubitei
de ziua ei
știu un loc în care găsesc bolovani în toate culorile
și nuanțele
având corespondent în plaja alunecoasă a cuvintelor
tonurile de gri aparțin cuvintelor domestice
casă, ogradă, ogor, animal, plug, seceră
tonurile de alb sunt specifice sentimentelor precum dragoste
prietenie, frăție, iubire, dăruire
tonurile de negru aparțin trăirilor dureroase
supărare, disperare, despărțire, ură sau răzbunare
tonurile de maro sunt asociate cu gândurile negre
gelozia, insatisfacția, nefericirea, resemnarea
iar tonurile roz exprimă bucuria, exuberanța, împlinirea,
izbânda
și mai am câteva grămezi de pietriș
cu pietricele netede de culoare roșie, albe ca marmora
sau negre cu străluciri de diamant
pietricele fosforescente în toate culorile care se deschid la lumină
pe care te poți întinde
și privi către cer
sau face dragoste
o bogăție neprețuită pentru un sculptor nebun ca mine
ocolit de oameni obtuzi
care nu găsesc nimic interesant în cioplitul pietrei
doar iubita mea a descifrat adevărata ei frumusețe
îi place pietrișul sub clar de lună când pietricelele se trezesc
și formează imagini simetrice
multicolore
ca într-un caleidoscop...
Poems in the same category
Drum spre viața
Unde sunt, ce se întâmplă cu mine,
Mă salută, vino la mine,
Nu mai pot să trag,
Durerea mă ucide, ochii plini de sânge.
Drumul meu, găsește-mă, sunt în închisoare,
Cețea mă înconjoară, inima nu mai rezistă,
Ace în tot corpul meu,
Sângele curge, spre libertatea mea.
Floarea și-a oprit stelele în fața norocului,
Viața gri m-a ajuns,
Deschide-mi ochii, plâng,
Valea stejarului negru m-a găsit.
Fundătura din mine e închisă, găsește cheia,
Eliberează-mă de mine însămi, dă-mi libertatea simțurilor.
Cuțitele mă taie, prin venele ascuțite,
Am căzut, disperarea mă omoară,
Minciuni și ură mă înconjoară, unde e realitatea?
Când noaptea, când ziua, spune-mi,
Sunt eu în vis? Trezește-mă, nu mai pot,
Încercările cu săbiile dinăuntrul meu,
Trezirea, dă-mi viață din nou.
Te lupți, trebuie să lupți,
Împrează și sufletul va fi liber.
Copilăria ucisă în copil,
Capitolul nou al cărților îngăduite,
Mângâierea puterilor întunecate.
Mamă, trezește-mă, sunt în întuneric,
Drumul îmi arată calea,
Astralul a capturat cuvintele mele,
Ca soarele, razele nocturne,
Copilul plânge, plânge,
Durerea mamei, simțurile în întuneric,
Natura cuvintelor acestea,
Universul gândurilor mele,
Trezește-mi copilăria,
Copilul în brațele mamei,
Sunt aici, găsește-mă,
Prăpastia e plină de cuvinte și durere,
Ruptura, ieși la lumină,
Sunt aici, floarea albă a culorilor,
Partea nouă a vieții
Multumesc!
Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.
Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...
Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie...
EȘTI BOGAT !
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modest,nu râvni la
Bunurile altcuiva .
D e ai mult ,de ai puțin
Preț au doar sufletul bun ,
Vorba bună și sfătoasă
Înțelegere în casă
Sănătate ,voie bună
Astea de sunt lângă tine ,
Eșt bogat și ai de toate .
Am dreptate ?...
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Scadență
aud bufnița agățându-se de propriile țipete
pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii
să ne mănânce de vii
iar noi facem dragoste
ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie
probabil
sau ne vom infecta cu virusul West Nile
oricum vom muri până mâine de foame
sau de inimă rea
statul a intrat în incapacitate de plăți
nimeni nu mi plătește pensii și salarii
trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular
de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea
au apărut în schimb banii
cu care nu poți cumpăra aproape nimic
inflația a ajuns la o mie la sută
nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...
ce pot cumpăr cu un milion de dolari
îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase
o bucată de brânză și un picior de iepure
dar cu un miliard
un cap de cal fără ochi și urechi
plus o pipotă….
Drum spre viața
Unde sunt, ce se întâmplă cu mine,
Mă salută, vino la mine,
Nu mai pot să trag,
Durerea mă ucide, ochii plini de sânge.
Drumul meu, găsește-mă, sunt în închisoare,
Cețea mă înconjoară, inima nu mai rezistă,
Ace în tot corpul meu,
Sângele curge, spre libertatea mea.
Floarea și-a oprit stelele în fața norocului,
Viața gri m-a ajuns,
Deschide-mi ochii, plâng,
Valea stejarului negru m-a găsit.
Fundătura din mine e închisă, găsește cheia,
Eliberează-mă de mine însămi, dă-mi libertatea simțurilor.
Cuțitele mă taie, prin venele ascuțite,
Am căzut, disperarea mă omoară,
Minciuni și ură mă înconjoară, unde e realitatea?
Când noaptea, când ziua, spune-mi,
Sunt eu în vis? Trezește-mă, nu mai pot,
Încercările cu săbiile dinăuntrul meu,
Trezirea, dă-mi viață din nou.
Te lupți, trebuie să lupți,
Împrează și sufletul va fi liber.
Copilăria ucisă în copil,
Capitolul nou al cărților îngăduite,
Mângâierea puterilor întunecate.
Mamă, trezește-mă, sunt în întuneric,
Drumul îmi arată calea,
Astralul a capturat cuvintele mele,
Ca soarele, razele nocturne,
Copilul plânge, plânge,
Durerea mamei, simțurile în întuneric,
Natura cuvintelor acestea,
Universul gândurilor mele,
Trezește-mi copilăria,
Copilul în brațele mamei,
Sunt aici, găsește-mă,
Prăpastia e plină de cuvinte și durere,
Ruptura, ieși la lumină,
Sunt aici, floarea albă a culorilor,
Partea nouă a vieții
Multumesc!
Am scris și scriu aceste poezii inspirată fiind de niște momente, întâmplări care mi-au marcat existența.
Am încercat și încerc să redau în versuri amintirile, emoțiile, gândurile și visele mele intr-un mod cât mai real deși poezia e pură fantezie uneori... însă se pot distinge clipele reale care au dus la crearea fiecărui vers...
Prin aceste poezii nu-mi doresc decât să vă împărtășesc o parte din mine, să vă atingă sufletul așa cum mie mi-l ating de câte ori așez stiloul pe hârtie...
EȘTI BOGAT !
Viață ,spune-mi ce-ți dorești ?
Fii modest,nu râvni la
Bunurile altcuiva .
D e ai mult ,de ai puțin
Preț au doar sufletul bun ,
Vorba bună și sfătoasă
Înțelegere în casă
Sănătate ,voie bună
Astea de sunt lângă tine ,
Eșt bogat și ai de toate .
Am dreptate ?...
O societate in trei tablouri
Sărăcia
Cu mâini întinse, spre o viață mai bună,
Visând la averi, sub cerul cenușiu,
Fără a munci, așteptând daruri de sus,
În timp ce foamea, le roade sufletul.
Fariseii
Cu cruce-n mână, judecând pe oricine,
Se cred sfinți, în ochii lumii întunecate,
Cu vorbe de oțel, împart dreptate,
Uitate fiind, faptele lor păcătoase.
Libertinii
Cu pântece-nclinat spre plăcere,
Un soi de zei, în propria lor măsură,
Cu pași de sfidare, prin viață-și croiesc drum,
Cu râs de dispreț, pe cei slabi îi condamnă.
Un tablou trist
Într-o societate, divizată și crudă,
Unde fiecare, își alege o rudă,
A urii și a disprețului, a luptei pentru putere,
Unde moralitatea, e doar o iluzie.
Iată-ne, oameni, în acest teatru absurd,
Unde adevărul, e adesea ascuns,
Unde valorile, sunt mereu pervertite,
Și unde sufletele, sunt chinuite.
Oare vom reuși, să schimbăm această lume?
Sau vom rămâne, în acest haos întunecat?
P.S.
Poate, într-o zi, vom înțelege,
Că doar împreună, putem să ne schimbăm.
Cântec de sirenă
E greu să definesc acest sentiment misterios de dragoste
față de lucruri și oameni
probabil pentru că nu putem trăi unii fără de alții
dar parcă mai e ceva în plus
inima
care operează cu alte unități de măsură
ascunse la Facere
precum frumusețea
armonia
intuiția fără cusur
lumea văzută de spirt fără inimă e cât un grăunte
omul care e modelul perfect pentru toate cele ce sunt
trebuie să cântărească faptele vieți
natura
Universul în toată splendoarea lui
dincolo de puterea de cuprindere a ochiului
cu inima
în unități de simțire lambda
un amestec ideal de suflet și inimă
care întreține la parametrii normali ai vieții
arderea…
Scadență
aud bufnița agățându-se de propriile țipete
pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii
să ne mănânce de vii
iar noi facem dragoste
ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie
probabil
sau ne vom infecta cu virusul West Nile
oricum vom muri până mâine de foame
sau de inimă rea
statul a intrat în incapacitate de plăți
nimeni nu mi plătește pensii și salarii
trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular
de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea
au apărut în schimb banii
cu care nu poți cumpăra aproape nimic
inflația a ajuns la o mie la sută
nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...
ce pot cumpăr cu un milion de dolari
îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase
o bucată de brânză și un picior de iepure
dar cu un miliard
un cap de cal fără ochi și urechi
plus o pipotă….
Other poems by the author
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Euridice
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Constelația Gemenilor
Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.
Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…
Floarea vieții
Nimic mai fascinant decât mi-apare cercul vieții mele
cu alte treisprezece cercuri înăuntru-i, care se intersectează
și tot atâtea flori cu câte șase ovoide paralele
într-un tipar care mă amețește și mă fascinează
această formă magică se structurează-autonom
ca un perpetuum mobile de neimaginat, de neoprit,
trecând surprinzător și nefiresc din polinom în polinom
și revenind de unde a pornit
e greu de-admis de mintea mea păgână, de eretic,
să poți cuprinde viața într-un hexagon,
într-n limbaj pe cât de geometric
pe-atât de simplu și reverberant, ca un diapazon
cu toți purtăm în ADN această floare-a vieții
dar cei mai mulți își văd doar propriu verc*
puțin se miră de venirea magică a dimineții
și mai puțini găsesc o explicație în cerc.
*lucru, lucrare
Din volumul în lucru Geometrii
Reverii
mătușa mea Dominique din copilărie
umbla cât era ziua de mare
îmbrăcată într-o rochie albă
cu dantele și strasuri
la fel de tânără ca acum douăzeci-treizeci de ani
când plecase de nebună în Franța
și când își schimbase numele de fată
în Corbiau
după soț
apoi făcuse calea întoarsă
de-atunci rătăcise ca o fantomă pe străzi
răspunzând la saluturi cu „bonjour”
sau „bonsoir”
ori intra la „Christine”
pe vreme de ploaie
pentru o cafea „Carte Noire”
(neapărat Carte Noire și-un cub de ciocolată „Merci”)
.
îi spuneam „mătușa Dominique” fiindcă era mătușa mea
din partea tatei
adeseori îi duceam sacoșa cu două franzele și două oase de ros
pentru câine
o pocitanie
îmi era frică s-o privesc în ochi
cum făcea unchiul Virgil
fratele ei vitreg
tata le lăsase moștenire casa de vacanță și-o colecție de rochii
albe
pezevenghiul
câte o rochie de mireasă pentru fiecare iubită
(mai puțin a mamei!)
câteodată
când eram prin preajmă
mă chema s-o deschei la nasturii din spate
și eu eram fericit
și-mi ziceam în gând că așa trebuia să fi arătat femeia fatală
.
in living se afla un acvariu imens
cu pești viu colorați
de care Dominique era foarte mândră
iar eu muream să-i privesc prin geamul de-afară
ca țâncii din clasa întâia primară
mă încântau peștii labirint în nuanțe miraculoase de roșu-albastru
peștii curcubeu înveliți în toate culorile spectrului optic
cei discus și peștele înger
carasul auriu
peștele clovn sau siamezul albastru
aburea geamul în răsuflarea mea caldă
îmi tăiau respirația...
.
parcă o văd și acum îmbrăcată în rochia ei albă
cu dantelă și strasuri
cu rucsăcelul din piele de capră
în spate
un adevărat cuib de miracole
din care scotea mereu câte un baton de ciocolată
câte o bomboană de mentă
jeleuri gumate la pungă
cubulețe de halva din floarea soarelui
cu cacao
turtă dulce
chocofresh kinder
îi râdeau ochii
cum aș putea s-o uit...
Euridice
Despre alt fel de gramatică
verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”
doar mergând poți să zici că exiști
(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )
strivit între ele substantivul comun „lume”
(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),
dă sens substantivului efemer viață
( definind doar jumătatea care există și merge!)
și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”
( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul verbului „a fi”, fără „a merge”!)
o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,
o floare ruptă,
un om la vârsta a treia, după un accident vascular,
încetul cu încetul devenim lucruri
ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,
care înseamnă speranță,
unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²
nu ne ajută prea mult,
fiindcă niciodată energia E a verbului a fi
nu poate fi egală cu masa m a substantivului viață
de înmulțit cu viteza c² a speranței, în vid,
unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…
Constelația Gemenilor
Septuagenarul Robert Comăniţă, de profesie cibernetician, îşi propuse în dimineaţa aceea caldă de toamnă târzie să nu meargă la institut. Ziua de 14 octombrie avea pentru el o semnificaţie aparte şi i-o dedica în fiecare an fratelui său geamăn, Vladimir, dispărut fără urmă acum treizeci de ani. Deşi autorităţile judiciare clasaseră dosarul încă din start, punând dispariţia pe seama unor „cauze necunoscute”, el îşi continuă propria investigaţie de-a lungul timpului până în acest 14 octombrie însorit, când socoti, ex abrupto, că sosise momentul să tragă nişte concluzii. În primul rând, trebuia să se decidă asupra unui lucru simplu şi anume dacă fratele său geamăn era mort sau nu. Faptul că acesta dispăruse subit, fără să lase cea mai mică urmă a trecerii sau morţii sale, acoperea ambele posibilităţi, înclinând însă mai mult spre varianta a doua. Un glas lăuntric, care la gemeni se manifestă extrem de profund, îi spunea că Vladimir nu era mort, ceea ce putea să însemne alte două lucruri: fie că fusese răpit şi ţinut undeva în sclavie, fie că el însuşi îşi regizase dispariţia şi trăia cine ştie unde sub altă identitate. De data asta balanţa înclina spre prima variantă. La drept vorbind, concluzia conturată cu ocazia primei sale investigaţii, imediat după dispariţia lui Vladimir, care nu excludea posibilitatea unei răpiri, se baza pe câteva date certe. Se ştia cu precizie că Vladimir plecase de acasă la unsprezece fără cinci, prezenţa sa fiind înregistrată de camera video de la benzinăria Helios, unde acesta alimentase la ora unsprezece fix. De la benzinărie până la institut era o distanţă de circa zece minute cu maşina, însă camerele de acolo nu-i semnalaseră prezenţa nici înainte, nici după ora unsprezece. Cei aproape treizeci de kilometri de drum dintre benzinărie şi institut străbăteau o suprafaţă agricolă plană, cultivată cu grâu, nefiind o rută prea circulată. De jur împrejur, cât cuprindeai cu ochii, nu se vedea decât o mare verde de grâu încolţit şi cerul prăvălit ca un clopot peste această mare. Cum să dispari într-un asemenea loc cu tot cu maşină şi să nu laşi nicio urmă? Fata de la benzinărie confirmase că-l văzuse plecând în direcţia institutului, iar un şofer de TIR, care circula din sens opus, observase şi el, undeva pe la mijlocul distanţei, un Porche roşu, decapotabil, „mâncând jar”. Ultimul element care-i întărise convingerea că fratele său fusese victima unui eveniment neobişnuit i se relevase din elicopterul Poliţiei, după un survol efectuat cu procurorul Mărgean. Nu-i spusese nimic acestuia, dar ochiul său experimentat de cibernetician depistase aproape de locul indicat de şoferul de TIR o zonă circulară în lanul de grâu încolţit, care contrasta izbitor cu restul. La o cercetare ulterioară, pe teren, aflase şi explicaţia acelei anomalii: zona circulară, cu un diametru de circa douăzeci de metri, era pârjolită, purtând amprenta unui obiect propulsat, care se aşezase şi stătuse ceva timp acolo.
În timp ce-şi pregătea ustensilele pentru ras, tot mai greu de o vreme încoace, Robert Comăniţă se privi îndelung în oglindă. Albise cu totul, iar pomeţii obrajilor îi ieşiseră proeminent în afară. Îi apăruseră mii de riduri în jurul ochilor şi gurii, ba şi câteva cute groase, ca nişte şanţuri, de-a latul frunţii. Puncte negre, înconjurate de smocuri de păr, se vedeau ici şi colo pe nas, deasupra buzelor şi în josul bărbiei duble. Doar albastru marin al irisurilor i se păstrase intact, nealterat de trecerea timpului, amintindu-i de vremurile frumoase de altădată. Nici el, nici Vladimir nu fuseseră căsătoriţi, dar cunoscuseră şi avuseră zeci de femei, umblaseră prin toată lumea, se bucuraseră de cele mai mari onoruri în ţară şi străinătate, îşi trăiseră viaţa cu vârf şi îndesat. E drept că nu prea lăsaseră nimic în urmă, cu excepţia lucrărilor ştiinţifice, şi nu se prea gândiseră la viitor, crezându-se, probabil, invulnerabili şi intangibili, adică nemuritori.
Îşi strânse obiectele de ras zâmbind. Întotdeauna când se afla în faţa oglinzii îl asaltau amintirile, dădeau buzna ca nişte hiene din lumea tăcută a uitării, şi de fiecare dată pierdea noţiunea timpului. Acum trebuia să se îmbrace pe fugă, să pornească maşina, tot un Porche roşu, decapotabil, apoi să refacă pentru a treizecea oară ultimul drum al lui Vladimir, încheiat invariabil cu aceeaşi reculegere pioasă şi dureroasă.
Opri mai întîi la bezinărie. Fata de altădată, acum o femeie în vârstă, înceată şi supraponderală, îi făcuse plinul în linişte, iar el îi lăsase câteva sute de lei bacşiş, aşa cum proceda de ani de zile, ştiind că o ducea foarte greu, după care ieşi în stradă. Drumul era pustiu şi trist, sufocat de buruienile uscate de pe margini şi de pe câmpul lăsat în părăsire, care se întindea de jur împrejur până la linia orizontului. Parcurse cei aproape cincisprezece kilometri lejer, fără să se intersecteze cu nimeni, şi parcă maşina direct pe câmp, în locul în care descoperise prima şi singura dovadă palpabilă legată de dispariţia lui Vladimir. Îşi începu reculegerea în maşină, ca de obicei, cu mâinile împreunate şi ochii închişi. La un moment dat auzi un ciocănit în geamul din dreapta şi înainte de a se dezmetici se trezi cu un bărbat tânăr alături, care semăna uluitor cu Vladimir cel de acum treizeci de ani.
- Păstrează-ţi cumpătul! îi zise acesta îmbrăţişându-l. Sunt eu!
- Doamne, au trecut treizeci de ani.
- Nici măcar o clipă, râse Vladimir Comăniţă amuzat de uluirea fratelui său, poate doar o jumătate de clipă, ca să fiu mai exact! Iar acum, frate, spune adio Terei şi hai să pornim înaintea timpului!
În clipa următoare mai văzu un obiect argintiu, sub formă de disc, având la bază un cerc de lumini multicolore, care dădea impresia că obiectul se mişcă, apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Superstiții
există riscul ca într-o zi oglinda mea să se spargă
și să nu-mi mai regăsesc chipul dimineața
în zori
ar fi cumplit
mi-ar fi foarte greu să mă recompun din o mie de chipuri
deformate grotesc
într-unul singur
nu m-ar mai cunoaște nimeni
nici chiar eu
în fiecare zi mă privesc în oglindă
încercând să mă conving că n-am dispărut peste noapte
odată cu ultimul vis
.
e clipa mea matinală de regăsire cu mine însumi
care-mi dă curajul să-nfrunt încă o zi
.
mă strecor din casă printr-o mare învolburată de chipuri
niciunul nu seamănă cu celălalt
imaginea lor mă urmărește obsesiv
pe o tablă de șah cu piese de sticlă
ricoșind ca ca un glonț de retina pisicii
(traversată de un șoarece)
în creier
.
e atâta învălmășeală printre circumvoluțiuni
încât mi se strepezesc dinții
.
o parte din mine adună cu obsesie
chipuri de oameni
o altă parte le-ngroapă în memorie
sau le șterge
nu știu de ce se întâmplă toate aceste lucruri
nu există însă necaz mai mare decât să spargi o oglindă
și să-ți vezi sufletul făcut țăndări…