Zefir
Adierea zefirului era ca foșnetul șoaptei
cineva lăsase deschisă colivia cu păsări măiestre
ale dimineții
iar aceastea-și luaseră zborul într-un foșnet tumultos de aripi
printre umbrele zorilor desprinse parcă de corpuri
de inimi
printre frunzele Maiestăți sale regale
Magnolia
cu tot albul năucitor al florilor și al parfumului ei
printre strigătele zglobii ale copiilor în drum spre școală
și printre suspinele străzii
amestecate cu mirosuri de cauciuc ars
peste care adierea zefirului
aluneca ca o rochie mătăsoasă
de pe trupul unei femei îndrăgostite
.
Am deschis vrăjit fereastra spre cer
ascultând respirația celestă a stelelor
care se îmbrățișau cu quasarii rătăcitori
și deveneau supernove
în meri pițigoi cântau îngeresc
desfăcându-și aripile în nuanțe de alb și albastru
doar pictorul bătrân de la capătul orizontului
rămas fără culori
își făcea loc cu mâinile
prin albul nemângâiat al pânze
.
Apoi te-am văzut ieșind din spuma valurilor
care se loveau de aurul spălăcit al țărmului
ca o zeiță din legendele adolescentine ale Olimpului
din clipa aceea mi-a trebuit încă o viață
să-nțeleg că femeile erau dincolo de mângâierea zefirului
și de vraja neverosimilă a gândului
tot oameni
Poems in the same category
Îngerul negru
In noaptea adâncă
Un înger negru coboară,soptindu-mi:
Tu știi?,timpul zboară...
Și pleoapa-mi se zbate,
Tresar-al meu suflet,
M-agat de lumina vieții,
Cu sete aștept a dimineții speranța,
Mi-e frig și mi-e frica,
A morții aripa in zare se-arata,
Pun mantia speranței pe mine,
Mi-e bine,mi-e bine,
Acuș răsăritul iar vine
Si-alung-a apusului neagra pata..
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Rugă
nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat
vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă
s-a uscat peste noapte
lângă tabloul neterminat
mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tău
unde m-am oprit o clipă să-mi trag respirația
a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului
și să dispari
am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasă
zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii
cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimă
dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi
ai răsfoit-o prea repede
și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion
cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…
fulguiri//1
s-a întors gerul,
cu asprimile lui,
răutățile lui,
și cu
multe, multe vorbe
de ocară.
ademenitor, ca un clocot de ape,
e parfumul narciselor...
din apropiata primăvară?
poate.....
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
Cinșpe ani de vreme
Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.
Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii
Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități
Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…
Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere
Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea
Am doar cinșpe ani de vreme.
Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.
Simt că am îmbătrânit deja,
Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.
Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta
Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?
Regret acum, dar care-i farmecul regretului?
Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs
Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs
Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.
Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.
Îngerul negru
In noaptea adâncă
Un înger negru coboară,soptindu-mi:
Tu știi?,timpul zboară...
Și pleoapa-mi se zbate,
Tresar-al meu suflet,
M-agat de lumina vieții,
Cu sete aștept a dimineții speranța,
Mi-e frig și mi-e frica,
A morții aripa in zare se-arata,
Pun mantia speranței pe mine,
Mi-e bine,mi-e bine,
Acuș răsăritul iar vine
Si-alung-a apusului neagra pata..
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
Rugă
nu-i clar dacă ai existat vreodată cu adevărat
vopseaua de pe șevaletul meu sub formă de inimă
s-a uscat peste noapte
lângă tabloul neterminat
mă îndrăgostisem de propria-mi închipuire
în dreptul gâtului tău
unde m-am oprit o clipă să-mi trag respirația
a fost însă destul ca tu să te smulgi din vraja gândului
și să dispari
am rămas cu gustul amar al poetului părăsit de cuvinte
la mijlocul drumului
cu imaginea ta nebuloasă
zăvorâtă în turnul de fildeș al amintirii
cu pen***cenzure*** încremenită în fața oglinzii amăgitoare
Doamne
strig abia auzit dintr-o lacrimă
dă pagina aceasta nescrisă cu Galateea înapoi
ai răsfoit-o prea repede
și lasă-mă să termin acest tablou al iubirii divine
trecut prin ascuțișul dălții lui Pygmalion
cât încă îmi mai pot număra bătăile inimii…
fulguiri//1
s-a întors gerul,
cu asprimile lui,
răutățile lui,
și cu
multe, multe vorbe
de ocară.
ademenitor, ca un clocot de ape,
e parfumul narciselor...
din apropiata primăvară?
poate.....
Dorul, absența ce trăiește în mine
Mi-e dorul rămas o absență care trăiește în mine, nu are trup, dar are greutate, apasă în piept, în timp, în somn... este lipsă, distanță, nostalgie și nici un cuvânt pare să nu poată să închidă focul lui.
Mi-e dorul memoria emoţională a acelor vremuri în care m-am simțit întreagă... și de care am fost smulsă și aruncată în umbrele tăcerii.
Mi-e dorul astăzi o iubire fără mâini, fără ochi, fără zâmbet, doar un strigăt tăcut al unei legături care nu mai are receptor.
Când îmi e dor îmi dau seama că sunt umană și că ceea ce lipsește îmi arată ce e cu adevărat esențial.
Mi-e dorul dovada că am iubit... așa, neînțeleasă fiind... dovada că ceea ce iubesc nu moare niciodată, trăiește prin dor, în absență...
Cinșpe ani de vreme
Un sentiment rar întâlnit vârstei mele îmi cutremură trupul.
Mă face să mă arunc ,să-mi dau drumul în abisul inimii
Mai că…Aș vrea să renunț la responsabilități
Doamne, ce aș vrea să fiu din nou copil…
Vreau să nu mai știu ce-nseamnă aia durere
Ceea ce e de mirare,fiindcă am o vârstă neasemănătoare cu chestiile astea
Am doar cinșpe ani de vreme.
Cinșpe ani…Cam puțini, știu…N-am știut că va apărea așa devreme.
Simt că am îmbătrânit deja,
Simt că nu mai am putere în ale mele mâine.
Oare de ce m-am hrănit cu otrava asta
Care e toxică, care îmi ia tinerețea , care nu îmi aparține ?
Regret acum, dar care-i farmecul regretului?
Dacă fapta-i consumată, dacă timpul s-a dus, s-a scurs
Dacă părerea de rău nu schimbă niciun curs
Nu schimbă nici cursul inimii și nici cursul sufletului.
Tot ce știu e că regretul poate schimba ceva ce nu s-a stins, acel ceva ce încă n-a apus.
Other poems by the author
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
De dragoste
Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…
braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.
unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…
Vigilența
Madame Chibritescu, o doamnă în toată puterea cuvântului , poftise în dimineața accea, la micul dejun, care era același de ani de zile, și o porție de mure. Băiatul de casă, Ion Alui Suveică, cam încet la minte, rămase cu gura căscată.
- Numai dacă urc în pădure, tanti Adela!
- Nu mă interesează unde te urci, vreau mure și gata!
- Atunci mă duc, bodogăni Suveică resemnat, dar nu mă așteptați mai devreme de amiază!
- Si eu ce mănânc la micul dejun? se impacientă doamna Chibritescu. Mai bine merg cu tine!
Suveică ridică din umeri indiferent.
- Faceți cum vreți, că nu vă duc în spate!
Pădurea era la o zvârlitură de băț, murele însă erau ceva mai sus, pe niște râpe destul de prăpăstioase.
- Ești sigur, Ioane? îl tot întreba ea nerăbdătoare. Sper că n-ai încurcat potecile?
- Stați liniștită, tanti Adela, am fost de o mie de ori aici!
Nu mult după aceea, văzură tufele de zmeură și mure.
- E cam greu de ajuns acolo! aprecie doamna Chibritescu, al cărui elan matinal scăzuse văzând cu ochii..
- Vi se pare! o contrazise Suveică râzând. Dacă urcă ditamai moș Martin, de ce n-am urca și noi?
- Mă rog, ia-o tu înainte!
Cu chiu cu vai ajunseră la locul cu pricina, unde Suveică se trântise la pământ, epuizat, iar doamna Chibritescu dispăruse printre tufișiri. La un moment dat o auzi țipând, de parcă ar fi mușcat-o un șarpe, apoi o văzu prăvălindu-se la vale. Crezuse că va muri, dar își făcuse iluzii degeaba. Simandicoasa doamnă se oprise după câteva tumbe caraghioase în tulpina unui brad cu hainele vraiște. Abia atunci observase că nu purta nimic pe dedesupt.
- Ce te uiți ca prostu`! il beșteli ea, aranjându-și cu pedanterie fusta motolită. Ajută-mă să mă ridic și hai acasă! Mi-a trecut pofta de mure!
Făcură drumul înapoi în tăcere. Aproape de locuința mătușii sale, aflată chiar lângă stradă, Suveică se angajase în traversare fără să se asigure și puțin lipsise să nu fie luat pe capota unei mașini.
- Doamne, Ioane!? îl dojeni doamna Chibritescu necruțătoare. Nu ești deloc vigilent!
Reproșul mătușii îl enervă la culme.
- Recunosc că sunt cam neatent, tanti Adela, răspunse el aproape spășit, dar cine era mai înainte cu „vigilența” în sus?
Încrâncenare
Cuvintele acelea zgrunțuroase
ieșite ca dintr-un nod încâlcit cu mai multe capete
colcăie neobosite în sicriele astupate cu ceară ale morților
unde miriapode cu mii de picioare își iau prânzul totemic
abc este o cabală pe-o felie de creier
tată un triumf al fiilor sângeroși asupra hoardei
festinul…
într-o lume strânsă de gât a consoanelor
urletul jalnic al lupului zgârie oasele
n-a-nceput încă dansul nupțial al scheletelor vorbitoare
al poeților înjunghiați
al femeilor frigide
purgatoriul cuvintelor a devenit neîncăpător
singurul grup de cuvinte admis este pe-a mă-tii
în toate sensurile...
Flagelare
Stiu că acolo
ești foarte singură
nu ți-ai luat șevaletul și vopselele în ulei
pensulele
cineva mi-a spus că le-ai aruncat pe fereastră
ai aruncat și tablourile vechi
în care ți-ai pus toată inimă
pe cele mai noi le-ai sfâșiat cu voluptate
ca Van Gogh
n-a scăpat nici regina Angliei
mâncând banane cu furculița
imaginea mea ai estompat-o
cu tușe grose de negru
pe-a ta cu violet
(culoarea mâniei!)
desființind orice legătură-ntre noi
inutil însă
fiindcă eu încă mai simt mirosul inefabil
al ceaiului de mentă și al pâinii prăjite
sărutul tău apăsat și umed
în loc de bună dimineața
foșnetul mătăsos al furoului negru
cumpărat din Passage du Désir Paris le Marais
( de care nu te despărți niciodată!)
palma mea pe coapsele tale moi
ca lutul din mâna olarului
„obraznicule!”
cum să uit toate acestea
și multe altele
știute doar de noi
degeaba ai blocat liftul la etajul 57
voi urca și de data aceasta scările
întotdeauna a trebuit să urc scările
către tine
nu atât de multe
ce-i drept
dar a meritat
știu că n-ai sfâșiat tabloul lui Coreggio
cu Jupiter și jo
(care era o copie!)
nici acum n-am înțeles de ce-ți plăcea tabloul acela
(până la urmă o scenă banală de dragoste!)
și nu-ți plăceau tablourile noastre
pe care le-ai pictat și repictat
pe aceeași pânză
precum celebra Salvator Mundi
atribuită lui Leonardo da Vinci
și nerevendicată de nimeni...
Disoluție
la început erai vie
alergai fericită printre zilele însorite din viața mea
în rochia ta roșie cu cercuri albe
ca un fluture
apoi
nu știu ce s-a întâmplat
într-o dimineață somnoroasă de Mai
îmbrăcată în verdele cel mai crud
al ierbii și mușchiului
ai devenit umbră
o formă abstractă
din care cineva storsese și ultimul strop de lumina
până la negru
ai împrumutat mersul sinuos al șarpelui
obediența cârtiței
murisei fără să știi
în dreptul călcâiului meu
din care sângera noaptea…
De dragoste
Adunaţi, scăzuţi, înmulţiţi, împărţiţi,
despărţiţi, amândoi,
suntem unul,
- o suprafaţă întinsă şi netedă -
matematica n-are nici o treabă cu noi,
o inimă şi cu o inimă fac o lebădă…
braţele noastre sunt o ramură care arde,
trupurile noastre un trunchi de măslin, în zăvoi,
ne-adunăm şi ne iubim prin mansarde
apoi împărţim fericirea la doi.
unul şi cu unul nu face niciodată doi,
- matematica noastră e ca o sabie,
ca un fir de trifoi -
o inimă şi cu o inimă fac o vrabie…
Să treci indiferent pe lângă o pasăre moartă
Moartea-i la fel și pentru oameni și pentru păsări
nu poți să treci pe lângă o pasăre moartă
indiferent
și să nu-ți ocolești rușinat sufletul
dacă am bănui câtă durere se ascunde
în moartea unui pui de vrabie
am lăsa cel puțin o lacrimă-n urmă
un semn că ne pasă
vărsăm milioane de lacrimi pentru lucruri mai simple
și n-avem măcar o tresărire în fața unei păsări înfrânte
fiindcă moartea nu poate fi decât o înfrângere
Simfonia a cincia a lui Beethoven este răscolită
de cântecul presurei galbene
păsările dispărute ale lui Edwards ne amintesc
că suntem efemeri
nici nu mai contează dacă s-a întâmplat să fim oameni
în trecutul nostru a existat indiscutabil o pasăre
am fost însă și atunci nepăsători ca și acum
până când ne-am trezit într-o bună zi singuri…