Ziduri

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

Leksjonen om kuben

Et stykke stein er tatt,

han skjærer med en meisel av blod,

skinner med Homers øye,

den er skrapet med stråler

til kuben kommer perfekt ut.

Etter det kysser de kuben utallige ganger

med munnen din, med andres munn

og spesielt med infantaens munn.

Etter det tas en hammer

og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.

Alle, men absolutt alle vil si:

– For en perfekt kube det ville vært

hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!

Masajul e un lucru sfant,

De cand lumea ii pe pamant.

Inventat a fost se pare,

Pentru corp e relaxare.

Masajul bine lucrat,

Ei grecii l au inventat.

Pe atunci sclavii il faceau,

Pe bolnavi ii vindecau.

Si de atunci si pana azi,

Lumea ce face masaj.

Corpul il are relaxat,

Nici decumnu nu e stresat.

Tehnicile de masaj,

S-au imbunatatit azi.

Tehnici multe aplicate,

Iti aduc doar sanatate.

Multe is tipuri de masaj,

Se aplica in tocmai azi.

E masaj de relaxare,

Dar si de recuperare.

Amandoua de le faci,

De stress si boli ai sa scapi.

Ca masajul a fost si este,

Cel ce nu are pereche !

În vârful muntelui, un brad înalt și trist,

Cu crengile-i lungi, ca niște brațe întinse,

Își plânge singurătatea și amintirile pierdute,

Într-o lume rece, unde nimeni nu-l ascultă.

Pe cerul senin, stelele strălucesc,

Dar bradul rămâne singur și neînțeles,

Își dorește să fie parte dintr-un colind vesel,

Dar nimeni nu se oprește să-l audă cântând.

În nopțile lungi, el suspină adânc,

Dorindu-și companie și o rază de speranță,

Dar toți trec pe lângă el fără să-l vadă,

Ca și cum ar fi invizibil în această lume grea.

Dar bradul înalt și trist nu se lasă doborât,

Continuă să crească cu demnitatea-i nemuritoare,

Își păstrează frunzele verzi și speranța vie,

Că într-o zi va găsi bucuria și iubirea.

Așadar, să nu uităm de bradul înalt și trist,

Să-i oferim căldură și prietenie sinceră,

Pentru că fiecare suflet are nevoie de alinare,

Și împreună putem aduce lumina în întunericul său.

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

Azi nu cer și nici nu vreau,

S-apelez la cei ce-mi dau,

Doar răspunsuri de refuz

Mă bazez pe ce e SUS.

Când o poartă se închide, 

Fii atent și ia aminte 

Observă ce sa deschis

Sigur altceva-i trimis!

De te plângi vei sta pe loc,

De accepți tu ai noroc

Căci ai posibilitatea ,

Prin alegeri sa schimbi cartea.

Așadar fi-ți curioși, 

Cu durere respectuoși 

Căci ascunde drumuri noi

Presărate și cu flori.

Când te plângi de fapt tu ceri,

Să-ți dea cerul neplăceri. 

Recunoști și aceea durere 

Că-i venită sa te-ndemne. 

Să-ți schimbi o gândire veche,

Să-i pui în loc noi bilete

Desfăcute și citite,

Și cu alte noi cuvinte!

Cuvinte frumos alese,

Prin grai și schimbări imense!

VIOLETA MAXIM

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete…

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Soarele aruncă lumini negre,

Natura supraveţuieşte prin perfuzii,

Apa a devenit sânge iar sângele venin,

Animalele au devenit oameni,

Iar oamenii animale…

Urlă oamenii, urlă sinistru,

Animalele tac.

Pământul fuge după Marte,

Marte se ascunde după Venus …

Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.

Oare ce se întâmplă pe Pământ?

E urât, e urât…

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Oamenii tac.

Cad rânduri de viaţă,

Mor fulgere, se mistuie ape,

Plâng demoni, chiuie îngeri …

Florile muşcă din buruieni,

Oamenii muşcă din oameni,

Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.

Nu se mai respectă nimic,

Îşi bat joc de noi …

Ne batem joc de noi.

Să iasă cineva să facă ordine …

Hei, Stalin nu încerci?

Tu, Hitler, unde fugi?

Nu mai avem conducători adevăraţi,

La toţi le este frică …

Ne simţim mai bine în această frică.

E urât, e urât …

Cad copaci, plâng stele,

Se frâng destine, se topesc suflete …

Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,

Pământul geme, haosul urlă,

Păcat că nu mai sunt cei care tac.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

În mine se sting prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Și umbra de mine se teme,

Că-n pământ zi de zi tot cobor.

Noaptea în brațe îmi doarme,

De zi, nici o veste nu știu,

Pe creștet parcă am coarne,

Iar trupul mi-l simt un sicriu.

La masă vin îngeri ciudați,

Beau sânge din venele mele,

Și pleacă apoi rușinați,

Cu lacrima mea către stele.

Aș vrea ca să țip, să vorbesc,

A lumii tăcere însă mă-neacă,

Mă biciuie acei pe care-i iubesc,

Iar șoapta mi-e stinsă și seacă.

În mine se frâng prea devreme,

Iubiri și scântei de amor,

Sub pleoapă o lacrimă-mi geme,

Și cere strident ajutor...

De ieri întruna mă frământ,

Și umbre cad asupra mea potop,

Îmi pare că vorbesc c-un sfânt,

Ce-n raiuri nu-și mai are loc.

Mi-e osul rece și carnea învinețită, 

Pe scânduri umede mă lăfăiesc, 

Și adulmec cu privirea-mi obosită, 

Frânturi din traiul nostru omenesc. 

Doi îngeri negri îmi stau pe umeri,

Și-mi cântă versuri din tropar,

O, moarte! De ce să mă mai numeri,

Când sunt demult în celălalt hotar. 

O mamă aș vrea să am la căpătâi, 

Mă mângâie duios pe creștet, 

Să-mi spună întruna mai rămâi, 

Că firul vieții încă nu e veșted. 

Și plouă întruna ca-n potop, 

Sub ape e și umbra celui sfânt, 

În raiuri nimeni nu mai are loc, 

Şi zac inert... Nu mă frământ.

Sunt gol, pierdut, și imprudent,

Mă îndrept umil spre nicăierea,

Mi-e gândul mort și pasul lent,

Și-mi car în suflet mângâierea.

Se seceră pârdalnic ani din vârstă,

Și nu mai pot sădi măcar o clipă,

Sunt obosit iar zilele mă mustră,

Că-mi smulg penajul din aripă.

Cad mituri despre viață încontinuu,

Iar omu-i doar un nume-n catastif,

O amăgire în cer îi e destinul,

Iar mântuirea-i o trudă de sisif.

N-a fost îndeajuns o răstignire,

Iar Învierea am trecut-o la legendă,

Ne-am implantat păcatele în fire,

Şi-am luat în iad locașuri în arendă.

Prea multă răutate învăluie pământul,

Din om transpiră ura permanent,

Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,

Sunt gol, pierdut și fără tratament.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Desculți lipim afișe pe perete,

Și desenăm crini albi în glastră,

Ca două suprarealistice portrete.

Halate albe dănțuie pe coridor,

Ca umbre de stafii de prin castele,

Iar eu mă simt ca ultimul locuitor,

Sub cerul tău lipsit de stele.

Cămăși de forță avem în garderobă,

Pe care le îmbrăcăm doar de Crăciun,

Iisus din iesle, chicotind, ne-aprobă,

Și bem cu toții smirnă din ceaun.

Ne aplaudă în treacăt câte-un om normal,

Bufnim în râs și fluierăm la Lună,

Apoi executăm un salt mortal,

Cu medicul de gardă împreună.

Cântăm în izolare Odă bucuriei,

Lui Beethoven subit auzul îi revine,

Un paznic cade pradă poeziei,

Și începe să recite Poemele luminii.

Nebuna mea din nebunia noastră,

Ce ne iubim aicea în ospiciu,

Suntem nebuni de inimă albastră,

Și a fi așa nebuni... e un deliciu.