Când voi scăpa...

 

Când voi scăpa de lanțuri Doamne,

La mâini să nu mai simt cătușa,

Să cad ca frunza peste toamne,

Iar viața să-mi deschidă ușa?

 

Și stau plecat, cu părul ud,

Și rumeg frunzele de dud,

Mătasea-mi crește pe sub piele,

De teamă mă-nvelesc cu stele.

 

Și mult aș vrea să plec, să zbor,

Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,

Spre-un iad lăuntric tot cobor,

Cărând dezamăgiri în spate.

 

Când voi scăpa de juguri Doamne,

Să nu mai trag ca boul de pripas?

Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,

Căci numai cerul mi-a rămas.

 

Îmi croncăne un corb la geam,

Crezând că-i moartea, am deschis,

Însă eram eu, și-n cioc țineam,

Coșciugul meu cu semnul interzis.

 

Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,

De firea mea umană și de viață,

Să fiu un fulg ori picătura ploii,

Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Când voi scăpa...

Data postării: 7 februarie

Vizualizări: 67

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Realități devastatoare

Ruşine vouã, dragi tâlhari,

Care-aţi distrus o ţarã!

Cãci doar cu-al vostru ajutor,

Se-alese praful de popor:

L-aţi scos din ţarã-afarã!

 

Ruşine fie-vã în veci!

Cãci, mulţumitã vouã,

Strãinii ne-au îngenuncheat,

Şi-n grabã mare ne-au legat

De mâinile-amândouã!

 

N-am fi putut fãrã de voi

Trãi, în libertate!

Gunoiul n-ar fi fost gunoi,

N-am fi avut tâlhari-ciocoi,

Nici mâinile legate!

 

Voi înşivã, v-aţi socotit

Stãpânii-acestei patrii!

Nu v-aţi sfiit a ne muşca,

Când nu aţi mai putut lãtra,

Cãci nu prea muşti, când latri!

 

De bine...ce sã vã mai spun?

Nu prea gãsesc cuvinte!

Mai bine nu vi l-aţi dori

Cã lacrimi vã vor podidi

Şi-o sã mã ţineţi minte!

 

Ruşine sã vã fie-n veci!

Ruşine sã vã fie!

Voi înşivã v-aţi condamnat

Şi-acum, de voi s-a lepãdat,

Întreaga Românie!

 

25.04.2022, Regensburg, DE

Mai mult...

Ce mai aștepți?

Vino la Isus, ce mai aștepți?
El este răbdator, și te așteaptă
Să vi să îi spui povara ce te apasă
Că ești slab și nu mai poți să lupți.

 

Vino la Isus, ce mai aștepți?
Cand păcatul tea adormit
Și pe drum te-ai rătăcit
El te va face calea să-ți indrepți.

 

Vino la Isus, ce mai aștepți?
Când crezi că ai păcătuit prea mult
Și nu mai există iertare pentru al tau păcat
El te va ierta, doar să te reîntorci.

 

Vino la Isus, ce mai aștepți?
Când păcatul te apasă greu
Și când crezi că așa va fi mereu
El iți va da putere să lupți.

 

Vino la Isus, ce mai aștepți?
Orice ai pățit în viața aceasta
Doar vino înapoi și crede cu toata inima
Căci nimic nu poate să schimbe iubirea Lui.

 

Vino la Isus, ce mai aștepți?
Iubirea lui pentru tine este atât de mare
Încât nu ia păsat de propria moarte
Și viața și-a dat-o, ca să fim mântuiți.

Mai mult...

Pe la toamnă iar...

pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze

tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze

se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul

pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul

noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul

stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul

Mai mult...

Întâlnirea cu sine

imi privesc mainile si capul

acum fiind in locul picioarelor mele

undeva departe am cazut de pe o stanca

direct in mare, langa pesti, langa o suta de alge

cine ma va cauta nu va gasi decat

un suflet putrezit

dar peste cativa ani

ma voi intoarce

si voi gasi doar ramasite

din toate visele si sperantele

si sclipiciul lacrimilor

sufletul spart in bucati de ceara

mort, un fluture alb ma va descanta pana

ma intorc

sa mi strang parul saten

cu bucle

Mai mult...

Biciuire

Mai fac, mai scriu, mai spun prostii,
nu sunt de plopi, sau de campii.
Nu am în sînge fir de scriitor,
nu pot să scriu de frumuseţe şi amor.
De moarte ştiu să scriu mai bine,
şi numai moartea’n cap îmi vine.
Doar negru văd ce voi vedeţi  frumos,
si unde voi zburaţi, eu merg pe jos.
Sunt trist mereu şi’mi pare bine,
că bucuria, doar din bucurie’mi vine.

Mai mult...

Toast rusesc

Noaptea e înconjurată

De lumina focoaselor nucleare

Bombe cad în zbor

Dar în miniatură

Bombe artizanale

Confecționate din deșeuri nereadioactive

Nu e amuzant că,

Putin vrea să ocupe

și Insula Marea Brăilei 

să o transforme într-o enclavă pescărească.

Ar dori să ajungă pană la

porțile Bosforului și Dardanele,

cum a mai încercat Rusia cu secole în urmă,

să închine cu sultanul turc Erdogan un toast,

Fiecare ar face rapt din țara ucraineană.

Putin ar vrea cu șeicul Iranului să joace biliard

Să ii arunce un gram de otravă rusească

în  ceaiul oriental,cu mirosuri persane și arome turcești.

De unde Putin ar dori să anexeze o microinsulă

Din golfurile Oman și Persan

Numite micromări arăbești.

Putin ar dori să controleze Marea Arabiei

Ca să importe chibrituri de la pakistanezi.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Nemurire

 

Îmi plânge îngerul pe umăr,

Din zile când mai scad un număr,

Ofrandă aduc la veșnicie,

Încă din fragedă pruncie.

 

Ca un fachir clepsidrele înghit,

Și nu știu cum de n-am murit,

Mi-e sângele complet înnisipat,

Iar timpul simt că a-nghețat.

 

Îmi sună orologii în urechi,

Rămân în urmă ca un ceas străvechi,

Se pare că-s ajuns de-acel blestem,

Ca să trăiesc precum Matusalem.

 

E clar că nu mai am remediu,

Și-s tânar cum am fost în evul mediu,

Și-mi amintesc de viața amară,

Pe care-am dus-o-n era glaciară,

 

Azi plâng în raiuri pe la porți,

Repar și ung la subsuori roboți,

Şi-aș scrie întreaga mea biografie,

Dar nu există oceane de hârtie,

 

De aceea am să sculptez în piatră,

Toți munții ce îi am pe vatră,

Pământul să rămână pururi plat,

Şi dedesubt, și-n lung, și-n lat.

 

Mai mult...

De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?

 

Hai vino afară să îţi spun poveşti,

Cu zâne, împaraţi şi feţi-frumoşi,

Să te intreb, de ce nu mă iubeşti?

De ce sunt ochii tăi aşa frumoşi?

 

Hai vino-n iarnă să mergem prin omăt,

Din fulgi să-ţi fac cunună de mireasă,

Frumoşii ochi să-i sorb, să mă îmbăt,

Şi euforici să fugim de acasă.

 

Hai vino-n noapte să dormim sub stele,

Dorinţe arzătoare spre cer să înălţăm,

Iar ochii tăi să lumineze peste ele,

Pe raza lunii romantic să dansăm.

 

Hai vino-n iarba moale, alături să te ştiu,

A verde crud şi rouă întruna să miroşi,

De braţ să te cuprind, căci vreau să stiu,

De ce sunt ochii tăi atâta de frumoşi?

Mai mult...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Mai mult...

Tată de fii

 

Din zori tot plouă neîncetat,

Iar picurii mi se-mpletesc pe frunte,

Mă plimb pe uliţa din sat,

Iar tâmplele-mi devin tot mai cărunte.

 

Trec ani în stoluri peste mine,

Se lasă vreme rea şi-n trup,

Mi-e cald, mi-e frig, mi-e rău şi bine,

Şi urlu lung la viaţă ca un lup.

 

Puieţii de salcâm cândva, acum sunt peste casă,

Iar gardul s-a înclinat peste răzoare,

În partea dinspre hol, peretele încet se lasă,

Putere nu mai am, şi plâng, şi sufletul mă doare.

 

Cârcei de holbură se caţără pe uşă,

În curte iarba îmi întunecă fereastra,

Cu respiraţia greoaie şi mersul de păpusă,

Eu simt că nu mai aparţin de lumea asta.

 

Copiii mei, îmi sunt plecaţi departe,

Acasă n-au mai fost de ani şi ani,

Nu ştiu ce mare obstacol ne desparte,

Şi nici nu-mi mai vorbesc, de parc-am fi duşmani.

 

Vor auzi cândva o vorbă de prin sat,

Că am sfârşit cu inima mâhnită,

Şi-am plâns de dor şi atâta aşteptat,

Pe prispa casei aproape prăbuşită.

 

Or să mă-ngroape sub ai mei salcâmi,

Iar frunza lor, dulci doine o să-mi cânte,

Iar când vor fi şi ei bolnavi, bătrâni,

Să aibă milă de la Domnul, feciorii să nu-i uite.

 

Mai mult...

Verde

 

E atâta verde pretutindeni azi,

De parcă-mi cresc şi mie frunze,

Picioarele le simt doi falnici brazi,

Ce între ramuri inima îmi strânge.

 

Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,

Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,

De tine nu-mi parvine nici o veste,

Căci înfrunzind, am devenit străini.

 

Mă pasc şi ciute şi gazele,

Pe braţe păsări cuib îşi fac,

Mă înalţ în zbor sincron cu ele,

Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.

 

E atâta verde pretutindeni azi,

Smarald e cerul şi îmi e pupila,

Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,

Şi împărţim frăţeşte clorofila.

 

Mai mult...

Nu sunt batrân

 

Nu sunt batrân precum aţi crede voi,

Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,

Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,

Şi pot zbura spre cuiburi de acere.

 

Nu sunt batrân vă mai pot zice,

Cât simt globula roşie în sânge,

Cât încă pot să treier spice,

Şi bob cu bob recolta strânge.

 

Nu sunt nici tânăr cum mă laud,

Căci nu mai pot să adulmec urma,

Pe farisei să-i mai aplaud,

Când lupii îmi atacă turma.

 

Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,

Ori râuri, codri şi poteci,

În mine aleargă-un bidiviu,

Ce-i potcovit de zeii greci.

 

Bătrâne, mă mai strigă câteodată,

Cei hâtri dintr-un grup păgân,

Eu le răspund cu inima curată,

Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.

Mai mult...