Când voi scăpa...

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Azi cu poftă mănânc, 

Un suspin mai adânc, 

Și-am să beau însetat, 

Râu de lacrimi secat. 

La desert am să-nghit, 

Trandafiri ce-am privit, 

Ca aroma lor dulce, 

Între spini să mă culce, 

Să răsar ca o mană, 

Să mă dau de pomană, 

Unui suflet sărac, 

Veșnicia să-mbrac. 

Voi sorbi și lumină,

Umbre stinse să vină,

Sătul să mă culc,

Sub stele ce curg.

Totu-i fad și anost,

Și ce foame mi-a fost, 

Și meniul sortit,

Cu tristețe-i plătit.

Tristețea râmă-n pieptul meu,

Și înfulecă porcește bucurii,

Mă uit spre cer la Dumnezeu,

Și cred că râde de ai Săi copii.

Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,

Soția-mi scrie zilnic acatiste,

M-așez la rând dar nu mă număr,

Și-mi arvunez la parastas soliste.

Îmi ară moartea carnea aburindă,

Să semene spre toamnă un pui de viață,

Și stau cu leșul atârnat de grindă,

Tocmindu-mi viitorul ca la piață.

Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,

De plânsul viermilor ce mă așteaptă,

Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,

Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.

Întroienit sub pasul tău mă afund,

Și cad ninsori necontenit peste mine,

Sălbatic mușc din sânu-ți  rotund,

Ca iarna în brațe subit să-mi leșine.

Profund înghețat înspre tine eu strig,

Însă ninge fatal ca-ntr-un basm necitit,

Și mă simt părăsit, și întruna mi-e frig,

Și de ce te-am iubit, și de ce n-am murit?

Am nevoie de soare, de puțină căldură,

De incendii de dor dinspre inima ta,

Dar ninge încontinuu cu veșnica ură,

Și gerul e crunt, și nu-l pot suporta.

Frumoasele veri sunt departe și reci,

Ghețari fierbinți încă târâi în cârcă,

Mi-e gura uscată și ochii mi-s seci,

Și gâfâi întruna precum o năpârcă.

Am visat muribunzi și apoi despărțiri,

Și roșii ninsori ce-ți cădeau de pe buză,

Iar eu alergam peste ghețuri subțiri,

Și iarna părea nefiresc că se-amuză.

Sub zăpezi mă vei ști undeva îngropat,

Fiindcă din sufletul tău zilnic tot ninge,

Și-am să sap sub nămeți al uitării regat,

Unde focul din piept mi-l voi stinge.

Azi frunza cade cu un tremur de cer,

Și când o ating mâna îmi devine cenușă,

Dar în amintirea ta încontinuu tot cer, 

Ca toamna să vină și să-mi bată la ușă.

Din urme-ți rămâne un drum neterminat,

Pe care-l străbat fără motive, mereu,

Și pasul mă cheamă pe un țărm desenat, 

Din lucrurile pierdute de tine și eu... 

Orașul se strânge sub pleoapele grele,

Ferestrele ard cu un dor fără glas,

Te caut prin aer, prin tainele mele,

Ca pe-un adevăr care n-a fost și-a rămas.

Și dacă va ninge peste tot ce-am tăcut,

Peste frunza, peste cerul de ieri,

Te voi recunoaște în primul minut, 

În care nu doare să mai cer ce nu ceri.

Și înțeleg, târziu, că nu trebuie să vină

Nici toamna, nici tu, nici vreun semn din afară,

Fiindcă dorul nu cere, el creează lumină 

Și-o lacrimă-n ochi, atât cât să doară.

Iar eu rămân simplu, cu palma deschisă,

Fără să mai cer ce nu poate veni,

Și toamna din mine e acum necuprinsă, 

Și întreaga-mi ființă parcă nici n-ar mai fi.

Am sunat să întreb ce mai faci,

Și cine de grijă-ți mai poartă,

Între atâtea apeluri, tu zaci

Și nici că-ți mai pasă de soartă.

Am sunat să te-ntreb despre tata,

Căci știu că îl suni sus în cer,

Oftând, îmi mai spui de una de alta,

Şi-apoi îmi vorbești despre el.

Se-aude încet o liniște-n vorbire,

De parca-i ști de undeva că plâng,

Și - n glasul tău plin de iubire,

Cuvintele în gemete se frâng.

De piept îmi vine să mă iau cu cerul,

Să plâng cu picături de sânge,

Să închid pentr-un minut apelul,

Să-l plâng pe acela care plânge,

Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,

Să-mi facă - o operație pe cord,

Căci nu mai sunt atâta de puternic,

Încât să fiu cu Dânsul de acord.

Și te-am sunat în fiecare săptămână,

Dar astăzi sună întruna ocupat,

Pe unde umbli măicuța mea bătrână,

Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?

Mamă! Sunt stresată! Fug de lume!

Chiar de Pământul e rotund,

Simt sub piele - presiune,

Și nu știu, unde să mă ascund.

Mamă! Îmi e teamă

De-ale vieții provocări!

Stai cu mine sub năframă

De primesc eu tot frustrări.

Mamă! Tu, cuprinde-mă!

Ajută mă să scap de toate.

Iar tu, viață, lovindu-mă,

Mama îmi va ține parte..

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Dă-mi Doamne putere

Să rabd orice -ncercare,

Ce este-n calea mea...

Să dobândesc iertare.

Necazul ce m-apasă

Să pot să-l biruiesc,

Întruna eu pe Tine,

Să pot să Te iubesc.

Aici aș vrea mereu

Să fii scăparea mea;

Să fii mereu alături

Când crucea este grea.

Să pot să-mi duc povara

Oricât ar fi de grea,

Necazul ce îmi stă

Mereu în calea mea.

Gânduri multe zbor prin minte,

Noaptea-mi pare că stagnează,

Visuri lungi din taine sfinte,

Parcă-mi spun tot ce urmează.

Port stigmate-n piept și tâmple,

Niciodată om n-am fost,

Pentru toți știu ce-o se-ntâmple,

Însă viața-mi n-are rost.

Molfăi noaptea evanghelii,

Însă toate-mi par minciuni,

Pun pe seama oboselii,

Și m-afund în rugăciuni.

Stele plâng curgând pe boltă,

Luna-i palidă și tristă,

Mii de arhangheli se revoltă,

Veghetorii îi trec pe listă.

Noaptea-i lungă cât trei zile,

Parcă totul stă în loc,

Este noaptea mea de adio,

Peste tot e numai foc...

Seara,

când căldura se domoșea,

poarta nu era doar poartă,

erau locul unde se adunau oamenii

la o vorbă scurtă,

fără program 

și fără grabă.

Stăteaii un pic, 

te mai uitat pe drum,

mai trecea cineva

apoi intrai în vorbă.

Un gest simplu,

o cană cu apă

dăruită cu drag

parcă spunea tot:

că te vede,

că ești binevenit.

Nu era nevoie de prea mult

doar o cană,  o umbră

câteva vorbe așezate.

Îm astfel de seri

satul se simțea altfel.

Nu ca o idee mare,

ci ca un obicei mic, repetat,

care ținea oamenii aproape,

fără să-i oblige cineva

doar din dragoste  și respect.

Întîi eu să fiu iertat,

Apoi pentru toți mă rog,

Nu vreau celor ce-mi vor rău,

Să nu-i ierte Dumnezeu,

Căci Dumnezeu ne iubește,

Are darul pentru toți. 

Și ne iartă de păcate..,

Ne cheamă la el pe toți.

El în veci nu părăsește,

Nici un fiu,El ne iubește,

A trimis pe DUHUL SFÂNT,

Nouă pe. acest pământ,

Să ocrotească mereu...

Să ajute când e greu.