Viaţa

Pe umeri port amurguri adunate,

Din toate clipele ce nu s-au spus,

Și-n piept îmi cresc tăceri înfometate,

Ca niște flori la care apa n-a ajuns,

Și în absența unei alte răni adânci,

Mă uit în gol și simt cum plângi.

Plutesc prin mine însumi ca prin ceață,

Cu valuri negre, fără țărm și fund,

Roiesc deasupra-mi albatroși de gheață,

Și-n propria durere mă scufund,

Și-apoi revin mai trist, mai obosit,

Pe-același țărm uitat de propriul răsărit.

De-ar fi să vii, aș coborî din vreme,

Ca ploaia peste câmpul pârjolit,

Și-aș murmura spre cer blesteme,

Într-un suspin adânc, necontenit,

Că vreau să văd cum noaptea își întinde,

Peste iubire umbra sa fierbinte.

Se scurge timpul prin odaia goală,

Ca un nisip dintr-un clepsidru frânt,

Și fiecare clipă mă înșală,

Cu umbra ta prelungă pe pământ;

Și-ți caut pașii în aerul din jur,

Că umbra ta mă-acuză de sperjur:

Că-n sânge port păduri de aspră iarnă,

Cu ramuri albe, fremătând suspine,

Iar inima, copacii tineri îi răstoarnă,

Ca frunzele să cadă toate peste tine,

Să stai ascunsă măcar un anotimp,

Până voi face iarăși rost de niște timp.

Cu boala în oase,

Compun poezii,

Moartea îmi coase,

Catrinţe şi ii,

Cu ele mă îmbrac,

În ziua din urmă,

Când înger ori drac,

Mă alege din turmă.

Cu inima rece,

Cânt doine de dor,

Moartea petrece,

La mine-n pridvor,

Se prind în horă,

Acelaşi înger şi drac,

Mai am încă o oră,

Coliva să-mi fac.

Mai am doar un pic,

Mormântul să-l sap,

Un popă peltic,

Îmi citeşte la cap,

Mai am un minut,

Să mă bag în coşciug,

Prea mult am zăcut,

Şi-am ars ca un rug.

Mi-e sufletul gol,

În a morţii cămaşă,

Acuma…când mor,

Mi-e dor de acasă.

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea plânge dup-o stea,

Și luna tristă-și coace pârgul,

Sub pasul meu si umbra ta.

Pământul se roteşte parcă înapoi,

De nori se sinucide-un curcubeu,

Iar cerul tună ca într-un război,

Pe umbra ta și pasul meu.

Amoru-i trist şi zboară singuratic,

Prin lunci pustii, uitat și derbedeu,

S-adape c-o tipsie plină cu jăratec,

Şi umbra ta, și pasul meu…

Se-ntinde ca-n geneză amurgul,

Iar noaptea cântă ca o cucuvea,

Aidoma cum a vrut demiurgul,

Sub pasul meu și umbra ta…

Eu, eu pentru neuitare scriu,

Dar voi, voi de ce citiți...?

Închideți ochii atunci când citiți,

și veți fi eu...

Un muritor condamnat a scrie pentru orbi.

Pentru orbii care văd...

Închideți ochii...

fiți eu...

scrieți!

Mi-e dor să vă citesc...

Și iarăși tainic cerul plânge,

Melancolia norilor fugiți,

Iar raza soarelui se frânge,

În ochiul celor prea grăbiți.

Văzduhul este plin de sânge,

Penumbra se lungește pe asfalt,

Iar pasărea la cuib se strânge,

Și liliecii orbi în peșteră tresalt.

În poala cerului ziua se-ascunde,

Luceafărul e gata să apară,

Iar timpul lacom mestecă secunde,

Și-ncet, încet se face seară.

Am dus poveri din ce în ce mai grele,

Iubire - le-am numit și le-am purtat tăcut,

Crezând că rana se va vindeca cu ele,

Dar mult mai aprig parcă am zăcut.

Acum învăț, târziu și fără grabă,

Că nu orice durere e destin,

Că uneori salvarea, mai degrabă,

E să te pierzi de tot, să fii străin.

Și dacă-mi va rămâne doar tăcerea,

Ca martor mut al unui drum greșit,

O voi primi, și nu regret durerea,

Ci numai faptul că voit te-ai rătăcit.

Te port ca pe-un verdict fără apel,

Ca pe-o sentință scrisă-n sânge,

Iar noaptea mă-nvelesc cu cer,

Sub steaua noastră care plânge.

Nu te mai chem, dar nici nu pleci,

Ești ca un fum în ochii-mi obosiți,

Și când asupra mea te-apleci,

Cu umerii de stele sprijiniți,

Simt brusc cum crește-n mine un spital,

Cu paturi reci și fișe cu-al tău nume,

Iar eu, un ultim cadru medical,

Ce diagnostic nu-ți mai poate pune.

Domnule doctor, mă doare un nerv,

Chiar in călcâiul lui Ahile.

Îs ingrozit cumplit de moarte... serios!

Şi Dumnezeu e îngrozit de mine...

Ah! Şi măseaua minții a străpuns

Acut din falcă prin obraz

Şi-acum îmi palpitează ochiu-nchis

Şi m-amețeşte-un iureş de cromatic nărăvaş.

Nu înțelegi?! Dă-mi un diazepam!

Te rog....frumos! Căci nuuu maaai pooot...

Sunt copleşit... şi parcă simt ceva calamitos,

muşcând brutal din nervul vag.

            Uneori.Vine momentul,

             În care pur și simplu 

             Recunoști.

          Cât de mult ai greșit.

           Iar greșesti 

       Și iarăși te îndrepți.

Autor Zamurca Alina 🌷 

De unde vii măi Omule așa de istovit și gârbovit,

De parca-i duce-n spate povara lumii de la apus la răsărit.

Păi, bunul meu vecin să știi că-mi duc anii grei ai vieții,

Ce-au fost frumoși în tinerețe, dar triști la vârsta bătrâneții.

Nu înțeleg de ce te plângi, mi-a zis al meu tânăr prieten,

Când văd că ai de toate și chiar te miști destul de sprinten.

Nu m-a lăsat să-i dau răspuns să afle că nu-l plac,

Cu degetul s-a arătat spunându-mi cât este de sărac.

L-am ascultat cum invoca că n-are unde să muncească,

Și cum că doctorul i-a zis de munca grea să se ferească.

Atunci mirat l-am întrebat dac' are pus vreun diagnostic,

Și foarte-ngândurat mi-a explicat că are un deficit acustic.

Pentru moment mi-am spus că poate-și bate joc de mine,

Dar l-am simțit că munca nu-i de el și că părinti-l întreține.

La despărțire am îndrăznit timid să-i dau un sfat prietenesc,

De vrei puțină bunăstare, tovărășie fă cu cei ce munca o iubesc.

Nu cred c-a priceput prea mult din ceea ce i-am spus,

Că spatele mi-a-ntors și a plecat rapid și puțin indispus.

Din tot ce s-a-ntâmplat am încercat să trag concluzii,

Dar din păcate din nou am constatat că viața...e plină de iluzii!

Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
 
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.

Eu L-am dat jos pe Iisus de pe cruce, 

cu mâini ce nu meritau să-L atingă,

și lemnul încă mai ținea în el

urma cuielor pline de sânge —

ca un legământ cu oamenii.

Nu era moarte în trupul Lui,

ci o liniște care mustra toată suflarea lumii.

Ochii Lui — două adâncuri deschise —

nu priveau spre mine,

ci prin mine,

ca și cum ar fi căutat ceva

ce eu pierdusem demult.

Și am înțeles:

nu El era răstignit acolo,

ci noi, toți cei fără iubire.

Rana din coastă nu sângera,

ci rostea încet, fără glas, din trupul inert:

„Iartă-i Tată, că nu știu ce fac. ”

Mi-am plecat fruntea în țărână 

și am simțit cum vinovăția

nu mă apasă, ci mă înalță. 

Sângele Lui nu curgea — ierta.

Se așeza peste lume, 

ca o ploaie caldă peste un pământ uscat,

și fiecare strop spunea:

„Pace vouă!”

I-am atins mâinile

și nu erau reci —

erau ca o ușă întredeschisă spre ceva ce nu știu să numesc,

dar care mă chema... 

Și atunci am văzut limpede, 

cum crucea lui crește în mine. 

Cuiele nu fuseseră scoase,

ci adâncite în necredința mea,

iar lemnul, ca o mlădiță, 

își făcuse rădăcină în inima-mi pustie. 

Și El — coborât din trup — se înălța din rană, 

în timp ce eu mă adânceam în rana Sa,

având crucea în brațe. 

Timpul e un fier de plug ruginit,
îngropat în pământul care nu mai vrea nimic.
Nu taie brazde,
ci doar așteaptă,
ca un animal rănit
care s-a ascuns să moară în liniște.

Toate secundele sunt boabe de porumb
care n-au încolțit.
Și tot ce-am lăsat în urmă
se face iarbă.
Iarbă și uitare.