Viaţa

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

C-un gest brutal și nefiresc, 

Le-aș ruina definitiv pe toate, 

Deși, mi-e greu, căci te iubesc, 

Dar, stând așa, nu se mai poate. 

Am tot iertat și-am strâns în mine, 

Trădări și mofturi care mai de care, 

Și-acum când mi-e lehamite de tine, 

Îmi spui că lipsa mea e crâncenă și doare. 

Și poate doare tocmai fiindcă știi, 

Cât timp ți-am fost în întuneric, soare, 

Cum ți-am cusut plecările târzii, 

Cu fire reci de lacrimi și-mpăcare.

Mi-am risipit lumina, pas cu pas,

Ca pe-o monedă veche, fără preț,

Ba chiar ți-am dat și ce-a rămas, 

Și am primit indiferentă și dispreț.

Acum mă strâng din mine și mă duc, 

Spre un tărâm unde nu ceri, nu minți,

Căci simt că lângă tine mă usuc,

Și seacă lacrima în ochii mei fierbinți. 

Nu plec din neputință, nici din ură, 

Ci din respectul față de iubire, 

Căci inima, săraca, ea îndură, 

Și-ncet se-ndreaptă spre pieire. 

Iar dacă-n lipsa mea găsești un hău, 

E muntele ce-am fost, o știi prea bine,

Și n-am plecat ca ție să îți pară rău, 

Ci doar, să nu mă pierd definitiv… pe mine.

Dacă tu nu mă mai vrei, 

Am să plec spre uitare, 

Şi-am să fur din ochii tăi, 

Doar privirea arzătoare, 

Și-am s-o țin închisă-n sân, 

Lângă inima mea mică, 

Să mă vezi când sunt bătrân, 

Să te văd când ești bunică. 

Dacă tu nu m-ai plăcea, 

Am să hoinaresc pe mare, 

Și-am să fur din buza ta, 

Doar un strop de sărutare, 

Si-am să-l țin mereu pe palmă, 

Să-l sărut când e furtună, 

Să se facă marea calmă, 

Și s-aud valul cum sună. 

Dacă tu m-ai renega, 

Voi pleca în loc sihastru, 

Şi-am să-ți fur chiar inima, 

Să mă-ndrume spre dezastru, 

Să mă ardă-n rug de dor, 

Să mă spintece-n cuvinte, 

Ca să pot râzând să mor, 

Lângă a mamei oseminte.

Cu ochii triști, cu glasul mut, 

M-afund în ruga cea creștină,

Ca duhul să îmi sufle-n lut, 

În loc de viață doar lumină.

Cu pasul greu și-mpovărat,

Îmi car crucea în spate, 

Iar ceru-mi pare mai uscat, 

Și parcă urlete-l străbate. 

Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,

Și zarea dinainte frântă,

În urmă las dâre de scrum,

Căci pasul îmi mai arde încă.

Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,

Nici pietrele nu cântă,

Ci doar tăcerea strigă-n plâns,

Durerea mea adâncă.

Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,

Voi fi cuprins de pace,

Când focul, îndârjit și viu,

În rug de gheață se va face.

În sânge-mi curge timpul irosit,

Ca o sentință dată fără vină,

Mă prăbușesc în trupul obosit.

Și dintre oase… văd lumină.

Unui mut

Am crezut că alcoolic este,

Tremura din mâini subit,

Dar el ascunde o poveste;

E un mut… cam bâlbâit.

Deducţie

Doi muţi stăteau posaci,

Cu mâinile în buzunar,

Şi spune-un filozof dibaci:

N-au chef de vorbă azi, e clar.

Unui beţiv

E o fiară furioasă,

Când la bar, bea Ottonel,

Dar ajuns la soaţă acasă,

Fiara-i doar… un motănel.

Unui electrician

A încercat să lege-un fir,

De la priză la reşou,

Şi instant a bubuit,

Rămânând cu toţi…tablou.

Poporului român

             a ales pe Şoşoacă senator

Caligula Imperator

Și-a făcut calul senator.

Poporul de origini dacă,

Și-a făcut şi el… o vacă.

Şoferul de vidanjă

La psiholog deschise cabinetul,

Să-şi spună oful supărat,

Că el, şoferul de vidanjă, bietul

Se enervează, din orişice căcat…

Lui Diana Şoşoacă

A râvnit Miss Senator,

Dar fiind prea dolofană,

S-a ales foarte uşor,

Cu premiul: Ana A-slană.

Unui curvar

Umblând din floare-n floare,

Finalul i-a fost scris,

Şi acuma trage tare,

C-o muncă de sisifilis.

Facebook

Poze sexy zi de zi,

Ea postează pe feisbuc,

Însă n-a actualizat,

Şi că s-a măritat.

Diana Şoşoacă - discurs de la protestele minerilor

Şoşoacă strigă în mulţime:

“Lăsaţi minerii să intre-n mine”

Ortacii curs îndemnului să dea,

Stau toţi la rând, să intre-n ea.

Lui Diana Şoşoacă

Minerii închişi în subteran,

Aud cum strigă aleasa, tocmai de la Deva,

Şi speriaţi de glasul grobian,

Decid să-şi prelungească greva.

Mă plimb pe străzile pustii

și caut pașii tăi în ecoul nopții. 

Parfumul ți-l simt, dar nu ești nicăieri.

Un vânt cald aduce mirosul tău

dintr-o altă vreme,

când râdeai fără să te temi

că timpul ne-ar putea pierde.

Îmi ating sufletul gol

și simt cum am pierdut ceva

ce nu știam că se poate pierde.

Și totuși, chiar și așa,

rămâne o urmă blândă,

care mă face să zâmbesc

în timp ce te caut, 

în toate colțurile mele.

Doamne,

Te-am iubit din cuvinte,

cu ardoarea unui foc care n-a ajuns niciodată la mâini.

Te-am visat,

dar n-am pășit pe urmele Tale —

mi-au fost prea grele.

Mi-am făcut icoană din prezența Ta,

dar când m-ai chemat,

am ales liniștea fricii mele

în locul drumului Tău.

Am știut că Tu ești Adevărul,

dar am trăit în conveniența minciunii.

Am auzit glasul Tău în noapte

și m-am întors pe partea cealaltă,

să dorm.

Doamne, nu pot spune că nu Te-am iubit.

Dar am iubit mai mult siguranța mea,

ritualurile mele,

timpul meu,

păcatele mele.

Îți cer iertare, nu pentru că nu Te-am recunoscut,

ci pentru că Te-am cunoscut,

și totuși am ales alt drum.

Am rămas pe margine,

ca un spectator al propriei mântuiri ratate.

Întoarce-Ți privirea spre mine, Doamne,

nu ca judecător,

ci ca prietenul,

care nu se dezice,

chiar dacă a fost trădat.

Încă mai vreau să Te urmez.

Dar n-am învățat cum.

Fă Tu primul pas înapoi spre mine,

ca eu să-L pot face spre Tine.

Plăng pe aceste pagini,

Ca să nu plâng în fața lor.

De frică să nu îmi pese,

Cât timp îmi este dor.

Dor de casă, dor de pace,

Dor de tot ce este bun.

Dorul meu, de chin distrus,

Iar ultima speranță, așa s-a dus.

Ultimă speranță, unde ai plecat?

Am nevoie de tine, în momente de uitat.

Momente ce ucig sufletu, 

Fără pic de milă,

Ce-l străpung repetat fără a se opri.

Vreau acasă, unde e liniște, 

Unde durerea dispare,

Dar n-am casă adevărată,

Doar o mică tulburare.

Vreau un loc doar al meu,

Unde nimeni nu poate intra,

Unde pot fi eu, fără grija altuia.

Idei bune nu am, 

Dar am un suflet care

Crește neîncetat, în durere mare.

Durere ce nu pot explica

Prin cuvinte, 

Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.

Din lemn de tei făcură-mi tata leagăn,

Și din același lemn eu i-am făcut coșciug,

Am râs cu el o viață întreagă,

Și-am tras din greu la același jug.

Și-mi amintesc când am săpat fântâna,

Și viață am dat la totul dimprejur,

Plângând îmi strânse strașnic mâna,

Și îmi părea că-n el e totul pur.

Pe blânda mamă o iubea nespus,

Și-i oferea crini albi luând-o de mijloc,

Iar ea cu sufletul adânc străpuns,

Zâmbea și-apoi îl săruta cu foc.

Și viața curse ca un râu cu miere,

Cu toate rânduite de-același ritual,

Și le spuneam plângând, la revedere,

Când mă duceam la horă sau la bal.

Acum în leagănul micuț îmi șade fata,

La fel, ne-om înhăma la același jug,

Și din același tei tăiat demult de tata,

Am pus deoparte și pentru-al meu coșciug.

Vioara și sunetul își vorbesc

Prin mângâierea de arcuș

Iar coardele uneori șoșotesc

Printre clipe de timp

Despre sunetul viorii

Ce zboară-n largul zării

Pe aripi de pescăruș,

În timp ce trupul ei

Trupul viorii

Rămâne o sirenă la malul mării

Pe nisipul ca o scenă

S-audă vuietul valurilor

Când de maluri se lovesc…

Am ajuns în punctul zero

Unde nulul e mai nul, 

Unde-i dulce degradarea, 

Unde totul este scrum, 

Unde clopotele morții bat și cântă neîncetat.

Am ajuns în punctul zero

Unde abisul e mai abis, 

Unde căderea e lungă,

Unde sufletul s-a stins.

Unde tristă-i întrebarea:

Unde-s eu, fetița-zâmbet?

Conștiința-i - glasul dreptății,

Conștiința-i - arma păcii,

Dumnezeu aceasta ne-a lăsat 

Să ne izbăvească de păcat.

Prin aceasta Dumnezeu pe om îl cercetează,

Să vadă faptele lui care lucrează,

Pentru-mpărăția Lui sau pentru păcat 

Așa cum El omului i-a dat.

Noi trebuie să ne gândim bine 

La libertatea ce Domnu ' ne-a lăsat-o;

La mântuirea sufletului cugetând 

Frumos, lucrând.

La cele 3 virtuți să cugetăm,

Pe Dumnezeu în psalmi să-L lăudăm.

De cel bolnav să îngrijim,

Păcatul să îl biruim.Amin.