Luptă române!
Luptă române pentru bucata de pâine!
Alină-ți cumplita viață de câine,
Scoală și lasă-ți în urmă cocioaba,
Că nimeni nu-ți va da niciodată degeaba.
Luptă române pentru blidul de apă!
Cinstește-ți strămoșul de-acolo din groapă,
Căci ție în soartă pe veci este scris,
Să nu primești niciodată nimica gratis.
Luptă române pentru cămașa de in!
Îmbracă-ți copiii și chiar pe străin,
Șterge-ți sudoarea și nu uita niciodată,
Că pentru tine nimic nu este fără de plată.
Luptă române pentru al țării pământ!
Pentru graiul cel dulce și sfânt,
Smerit să primești și aspra dojană,
Dar nu accepta de la dușmani pomană.
Luptă române pentru tine și neam!
Pentru soarele ce-ți zâmbește la geam,
Și-ți vei primi negreșit răsplata regală,
Atunci când va fi... Judecata finală!
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Vizualizări: 662
Poezii din aceiaşi categorie
Fluturii de nisip
Zboară în cercuri în gândurile mele
Şi lasă nisip din aripile lor
Să curgă peste amintiri şi peste durere
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor.
Sunt sclipitor de frumoşi în lumină
Şi extrem de hidoşi pe interior
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână
Împunşi cu acele viselor lor.
Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase,
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură
Mă privesc cu dulce durere şi... mor.
Îi las apoi jos, şi iau un chibrit
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor,
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă
Vise, durere, gânduri... şi dor.
Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii
În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,
Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,
În care fiecare scânteie devine o galaxie,
Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.
Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,
În care fiecare picătură devine o filă de poveste,
În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,
Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.
În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,
Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,
În care fiecare scânteie devine un secret al universului,
Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.
Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,
În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,
În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,
Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.
În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,
Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior
În care fiecare tremur e o chemare la păcat,
Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.
Cu tine
Tu ești tot ce îmi doresc,
Și cea ce iubesc,
Tu mă faci să mă îndrăgostesc,
De fiecare dată când îți vorbesc.
Cu tine am învățat să fiu eu,
Chiar dacă mi-a fost greu,
Am fost acolo tu și eu ,
Chiar și în momentul greu.
De fiecare dată când îmi zâmbești ,
Sufletul mi-l răscolești,
N-am cuvinte să îți spun,
Cât de mult te iubesc.
Vom fii aici tu și eu,
Împreună pentru totdeauna,
Cum ți-am promis eu,
Că îți voi da soarele și luna
NEUITARE (NETERMINATA)
De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare,
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...
Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori.
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească,
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască...
Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare,
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare,
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre,
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste...
CEASUL FERMECAT
Cât de searbătă-i e clipa
Când nu mai iubești
Nu-i lumină de la care
Să te încălzeși.
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
De nu mai simți ,fiorul
Când te țin în brațe.
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor
Săgeată ,te-au strfulgerat.
Fluturii de nisip
Zboară în cercuri în gândurile mele
Şi lasă nisip din aripile lor
Să curgă peste amintiri şi peste durere
Ca să poată îneca orice dorinţă şi dor.
Sunt sclipitor de frumoşi în lumină
Şi extrem de hidoşi pe interior
Aceşti fluturi de nisip pe care-i ţin acum în mână
Împunşi cu acele viselor lor.
Îi privesc atent, cu drag, şi uşor
Le rup aripile fine, fărâmicioase,
Şi ochii de o seninătate veşnică, pură
Mă privesc cu dulce durere şi... mor.
Îi las apoi jos, şi iau un chibrit
Îl aprind şi-l apropii de cadavrele lor,
Îl las să cadă, ca să transforme-n cenuşă
Vise, durere, gânduri... şi dor.
Stele în Fuziune: Noaptea Pasiunii
În alchimia iubirii noastre, suntem două stele fără echivoc,
Topindu-ne într-un ocean de lumină pură și foc,
În care fiecare scânteie devine o galaxie,
Și fiecare sărut e o gală a cosmosului în extaz.
Ca o fântână veșnică de sentimente, suntem izvorul vieții,
În care fiecare picătură devine o filă de poveste,
În care fiecare undă devine o cântare a sufletului,
Și fiecare adiere de vânt e o călătorie spre nemurire.
În noaptea noastră de pasiune, suntem ca două flăcări într-un dans de amor,
Consumându-ne unul pe altul într-o fuziune divină,
În care fiecare scânteie devine un secret al universului,
Și fiecare tremur e o călătorie spre o altă dimensiune.
Pielea ta e ca o pânză de catifea, pe care degetele mele o străbat cu nesăbuință,
În care fiecare atingere devine o melodie a plăcerii,
În care fiecare mângâiere e o călătorie spre extazul absolut,
Și fiecare strângere e o promisiune de fericire fără margini.
În această seară de extaz, suntem doar doi amanți,
Iubindu-ne cu raze de patimă și adiere de fior
În care fiecare tremur e o chemare la păcat,
Și fiecare clipă e o eternitate a plăcerii.
Cu tine
Tu ești tot ce îmi doresc,
Și cea ce iubesc,
Tu mă faci să mă îndrăgostesc,
De fiecare dată când îți vorbesc.
Cu tine am învățat să fiu eu,
Chiar dacă mi-a fost greu,
Am fost acolo tu și eu ,
Chiar și în momentul greu.
De fiecare dată când îmi zâmbești ,
Sufletul mi-l răscolești,
N-am cuvinte să îți spun,
Cât de mult te iubesc.
Vom fii aici tu și eu,
Împreună pentru totdeauna,
Cum ți-am promis eu,
Că îți voi da soarele și luna
NEUITARE (NETERMINATA)
De dor, îngenunchiat de-amurgului răcoare,
Am destrămat un val ce s-a născut din mare,
Și-am străbătut un labirint înfiorat de ceață,
Să-ți gust, odată-n plus, a buzelor dulceață...
Doar pentru trupul tău, am destrămat în zori,
Un cântec frânt. Un cântec de privighetori.
Și am refăcut un câmp de maci să înflorească,
Să-l risipesc în roua ce nu mai vrea ca să se nască...
Doar pentru ochii tăi am plâns cu-amară neuitare,
Căci tu nu ești aici, pierdută-n veci pe val de mare,
Și-am înălțat, până la nori, aceste ziduri sacre,
Să poți privi întinsul acestor câmpuri caste...
CEASUL FERMECAT
Cât de searbătă-i e clipa
Când nu mai iubești
Nu-i lumină de la care
Să te încălzeși.
Secat pare a fi izvorul
Dătător de viață
De nu mai simți ,fiorul
Când te țin în brațe.
Rare ori îți iese-n cale
Ceasul fermecat
Când doi ochi cu a lor
Săgeată ,te-au strfulgerat.
Alte poezii ale autorului
Amor
Amurgul deja miroase a noapte,
În lună zeii cioplesc albe stele,
Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,
Ce-n tremur varsă lumină din ele.
Clopote, cu zgomot, mângâie norii,
Vântul scârțâie scândura-n gard,
Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,
Satul și valea se cufundă-n hazard.
Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,
Turmele dorm lângă brazi și izvoare,
Un cântec de fluier venit din hățișuri,
E scut și săgeată pentru lupi și mioare.
În case bătrâne lampa grabnic se stinge,
Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,
Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,
Pământul sub talpă-i freamătă a dor.
Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,
Păsări de noapte îi zbor dinainte,
Merg fericiți deopotrivă împreună,
Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.
Cu galbena-i față, luna pare obosită,
Cioplitul de stele se oprește spre zori,
Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,
Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:
-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,
De n-are iubire...mai bine să mori!
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?
Amor
Amurgul deja miroase a noapte,
În lună zeii cioplesc albe stele,
Pe boltă apar pete răzlețe de lapte,
Ce-n tremur varsă lumină din ele.
Clopote, cu zgomot, mângâie norii,
Vântul scârțâie scândura-n gard,
Timpul, fugar, rescrie trecute istorii,
Satul și valea se cufundă-n hazard.
Ochii sălbatici par felinare-n tufișuri,
Turmele dorm lângă brazi și izvoare,
Un cântec de fluier venit din hățișuri,
E scut și săgeată pentru lupi și mioare.
În case bătrâne lampa grabnic se stinge,
Pe ulițe răzlețe, rătăcește-un fecior,
Cu viața-n spinare, cu focul ce-l frige,
Pământul sub talpă-i freamătă a dor.
Gândul îi naște fiori de idilă sub lună,
Păsări de noapte îi zbor dinainte,
Merg fericiți deopotrivă împreună,
Stele sclipesc iar noaptea-i cuminte.
Cu galbena-i față, luna pare obosită,
Cioplitul de stele se oprește spre zori,
Feciorul se-ntoarce, și-i fără iubită,
Cu viața în spate, cu pași mici și ușori:
-De-ar fi tinerețea numai cu aur spoită,
De n-are iubire...mai bine să mori!
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Nu îți dau voie ca să pleci
Nu îți dau voie ca să pleci,
Atâta timp cât brațul te mai știe,
Cât umbra ta pe drumuri reci,
Al greierului cânt învie.
Te strig aiurea printre ploi,
Dar nu m-asculți, și stai sfioasă,
Iar cerul frânt sub pașii-ți moi,
Își fulgeră lumina păcătoasă.
Arunci ocheade înspre stele,
Să fiu gelos, să plec acasă,
Sclipirea lor ți-o faci mărgele,
Și-mi pari aievea de frumoasă.
Dar n-am nici cal ca să te fur,
Și nici palat cu împărăție,
Am doar un vis măreț și pur,
Ca tu să-mi fii pe veci soție.
Averi nu am îndeajuns,
De fapt sunt lefter în chimire,
Eu, însă țin în piept ascuns,
Un munte de iubire…
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Sunt condamnat…
Sunt condamnat pe veci la a te știe,
Şi-a nu te-atinge însă niciodată,
Și cred c-aceasta-i tragica urgie,
Ce-o poate suferi un om vreodată.
Sunt zilnic nevoit să te privesc,
Dar mângâierea nu te poate atinge,
Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !
Sperând că peste tine îl va ninge.
Mă smulg din matcă ca un râu,
Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,
Și te-aș lua cu mine în desfrâu,
Dar încă nu ți-am construit o arcă.
Sunt condamnat pe veci la neuitare,
Și de-ai putea să-mi intri-n minte,
Te-ai prăbuși subit de pe picioare,
Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.
Sunt condamnat mereu la a te plânge,
Deși ești numai la un braț distanță,
Aproape că îmi curgi prin sânge,
Dar sunt timid și nu am cutezanță.
De ce nu vii...?
Îmi cântă doru-n depărtare,
Din codri verzi, de pe poteci,
Și-un murmur rece de izvoare,
Îmi spune întruna c-ai să pleci.
Din praf și umbre nasc stihii,
Și plânge struna de vioară,
Și-aș vrea arcușul ei să fii,
Dar încă nu e primăvară...
Plângând ascult numai tăcerea,
Și-mi pare a fi un lung festin,
Încerc să-ngrop sub ploi durerea,
Dar într-o clipă nor devin.
Apoi opresc, să uit de toate,
Să-mbrac uitarea-n trup divin,
Căci viața-i duhul ce se zbate,
În carnea unui lut străin...
Și mă îndrept spre zări absente,
Spre visul care nu-i al meu,
Mișcările îmi sunt inexistente,
Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.
Și totuși, tremurând sub stele,
Mă-nalț din norii mei târzii,
Și strig cu fața-ntre zăbrele,
De ce nu vii, de ce nu vii?