Amor

Am petrecut o noapte,

În faţa casei tale,

Sub fructele necoapte,

Cu izuri de migdale.

Şi te zăream o umbră,

Ce se plimba sfioasă,

Iar în lumina sumbră,

Păreai şi mai frumoasă.

Doream să tragi perdeaua,

Să-mi pot vedea iubirea,

Să vezi cum luce steaua,

Iar eu să-ţi sorb privirea.

Fereastra ai deschis încet,

Să auzi cântul de greier,

Pornit-am din priviri discret,

Făptura să-ţi cutreier.

Şi în lumina lunii,

Păreai un giuvaer,

Ce-aruncă asupra lumii,

Tandreţe şi mister.

Şi-ncet se rupse cerul,

Iar zorii apărură,

Pierise tot misterul,

Plecă şi-a mea făptură.

Se scutură migdalii,

De fructele prea coapte,

Cu ochii spre vitralii,

Stau şi aştept în noapte.

Doar amurgul ne condamnă,

Să mai stăm cu fruntea-n palme,

Și nostalgici că e toamnă,

Și că sufletul nu doarme.

Doar amurgu-i plin de taine,

Nepătrunse până-n zori,

Cerul dezgolit de haine,

Te îndeamnă ca să zbori.

Doar amurgu-i violet,

Ochi de stele și crepuscul,

Plânge atunci când trec încet,

Amorezați cu pas minuscul.

E aici, cu noi, Demiurgul,

Atunci când apare amurgul...

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

Ai grijă de tine, 

Eu voi pleca, 

Cu trenul ce vine, 

Din gara ta. 

Bilete nu am, 

Voi fi clandestin, 

Deși îmi doream, 

Înspre tine să vin. 

Suiți în vagoane, 

Voi, griji și necazuri, 

Nu stați pe peroane, 

Se schimbă macazuri. 

Șuieră trenul, 

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

Se-apropie fiara, 

Se aude și frâna, 

Ce tristă e gara, 

Și-mi face cu mâna. 

Urcați în cușetă, 

Iubiri și trădări, 

Mai am în servietă, 

Minciuni și ocări. 

În vagoane urcați, 

E un ultim semnal, 

La iubiri renunțați, 

Dacă totu-i banal. 

Șuieră trenul,

Uite-l că vine, 

Adio iubito, 

Uită de mine!

Nu pot să-ți cer să uiți ce-a fost cândva,

Când fiecare zi avea alt nume,

Dar las tăcerea să îți spună ea, 

De ce m-am depărtat de lume. 

Nu pot să-ți las doar umbra mea-napoi,

Căci ea te-ar urmări prin vremi târzii,

Să-ți amintească dorul din noi doi,

Și cum zburdam nebuni ca doi copii. 

Nu pot să uit tăcerea din cuvânt,

Nici pașii tăi, răsfrânți în amintire,

Ca un ecou ce intră în pământ, 

Și-mi sfâșie prezentul din privire.

Nu pot să-nfrâng dorința de-a rămâne,

De-a te cuprinde iar, ca un păcat,

Dar timpul mușcă zilnic ca un câine, 

Și tot ce-am fost se stinge-ndepărtat.

Dar poate-n versuri vechi de altădată,

Vei regăsi iubirea mea fierbinte,

Și în cerneala ce încă nu-i uscată, 

O ultimă chemare din cuvinte.

Ce fericire pe orbi,

Nu mai pot să vadă,

Lumea abjectă,

Bătaia din stradă.

Nu le e dat să privească,

Omul modern,

Mânia cerească,

Ori incestul matern.

Ce bine de ei,

Cu bastonul prin zid,

Căci nu dau de mişei,

Care fur şi ucid.

Ochii îmi voi scoate,

Lumea s-o întunec,

Să trăiesc peste noapte,

Nepăsare să adulmec.

De când tăcerea ta se lasă,

Ca-ntr-o clepsidră de nisip,

Am peste ochi o ceață deasă,

Și rătăcesc fără de chip.

Privirea ta, izvor de lună,

Îmi curge-n sânge ca un vis,

Și-ntregul meu, ce se adună,

Se pierde-n tine, ne trimis.

Iar inima strivită-n lacrimi,

E cuib de șerpi de prin eden,

Și melancolic rumeg patimi,

Cerșindu-ți zilnic oxigen.

Acum, că pleci, rămân o rană,

Pe care vântul vrea să o vorbească,

Un câmp pe care nici o toamnă,

Nu știe cum să îl îngălbenească.

Tată ai uitat de noi!

Am rămas doar noi în doi.

Stropiți cu gunoi,

Vopsiți cu noroi.

Din cînd în cînd aruncăm cîti-un zîmbet greoi,

Cu ochii îndurerați și moi.

Atacați zi de zi de ploi,

De parc-am fi la război

Unde gloanțe vin roi...

Unde ești plecat cînd avem nevoie d-eroi.

Toți ne mîzgîlesc ca pe foi,

Că-s la suflete mai puțin plini mai mult goi...

Fără de-a ști că noi înc-așteptăm să vină joi,

Cînd o să dăm timpu-napoi,

Să te vedem înc-odată vioi,

Dar ei nu-nțeleg c-au inimi de cioroi...

Un singur lucru dorea

Să simtă dragostea

Din păcate nu i s-a permis

Iar la materie n-are admis

Așa că s-a transformat

Într-o femeie de neuitat

În privirea avea otravă

Și mintea-i era bolnavă.

Iubirea o dezgusta

De la romantism vomita

Ura tot felul de afecțiune

Era dependentă de acțiune.

În săruturi dulci nu credea

Acestea reprezentau pentru ea

Un schimb de salivă

E părerea ei nocivă.

Profit de ziua ta —
astăzi,
să îți așez pe umeri un gând de lumină,
și
să-ți șoptesc, în taină,
poemul pe care ți l-am țesut din așteptare.

De ziua ta,
îmi las dorul să curgă ca un vin vechi,
păstrat în inima mea pentru ceasul acesta —
ca să-l sorb în cuvinte și să ți-l împletesc
în cea mai frumoasă poezie.

În noaptea asta adâncă
Încă aud cum
glasul tău se destramă în aer,
ca o aripă de înger ce fuge după lumina și se frânge tăcut pe umerii viselor mele.

Numele tău îmi e încă stea călăuză.
A rămas
marginea lumii mele,
o margine ce arde în tăcere
și mă ține prizonier în dor.

Aș fi vrut, nebun de dor și de neputință,
să fi fost drumul tău —
nu o potecă rătăcită prin uitare,
ci un râu ce curge la braț cu al meu,
până la capătul vremii,
până la capătul nostru.

Te-am visat de o mie de ori în fiece clipă,
ca pe un cântec pe care doar inima-l știe,
și m-am pierdut în ochii tăi —
izvoare de timp care nu mai curg,
ci se adună în mine, ca un miez de cosmos
însetat de lumină.

Ah, tu…
Dacă ar fi fost să fie altfel,
ți-aș fi dăruit anii mei
ca pe niște ramuri de măslin,
ți-aș fi zidit un palat din cuvinte,
și aș fi ars veșnicia doar să te știu aproape.

Și de vei trece vreodată prin umbra mea,
să știi:
acolo, în tăcere, un dor te așteaptă —
nemuritor, neînvins,
fără margini,
fără uitare.

tu ești începutul și sfârșitul poemului meu.

Iubito,nu vrei să ne transformăm in mare?

Tu să fii valurile și eu țărmul

Să ne îmbrățișăm mereu...

Fie pe vreme bună

Ori pe furtună,

Pe ger sau pe căldură,

Să ne iubim fără-ncetare

În simplitate cu Dumnezeu?

Iubito nu crezi că vremea noastră este astăzi?

Surâsul tău să fie fericirea mea?

Iar pașii tăi molcomi

Să-mi mângâie obrajii,

Iar eu s-aștept sărutul tău

Cel magic și plin de amor,

Dar care întârzie să vină

Eu știind că timpul său

Este aproape,dar astăzi

Stă încă captiv prins de un nor...?

Iubito,alungă-mi așteptarea

Și tristețea,

Adu-mi speranța dar și culoarea,

Vorbeste-mi de simplitate

Dragoste și Dumnezeu!

(12 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa ma Asculți ușor.

Sa ma iubești de mor,

Sa mi treacă din dor.

Vreau sa fiu nemuritor.

Sa nu fiu doar un călător.

De inimi,de iubire,

Orice pentru a ta zambire.

Vreau sa fiu nemuritor,

sa ma vezi căzând la sol.

Vreau sa fiu nemuritor,

Sa invat sa iubesc un scriitor