Amor

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău.

Te port în gând, te năzuiesc...

Mă urmăreşti ca o himeră,

Când nu eşti tu, eu tot cu tine sunt.

Ți-am conturat din spate silueta,

Căzută-n rugăciune, pe genunchi.

Ṣi te imprim în inimă ca o icoană,

Salvată într-o colecție de dulci minuni.

Buzele-ți moi m-au ars cu pasiunea

Unui ospăț de simțuri şi trăiri.

Setea mi-ai stins în galeşe priviri,

In suflet mi-ai hrănit chiar nemurirea.

În preajma ta adie în arome primăvara,

Ca-ntr-un buchet de frezii, irişi şi zambile.

Mă farmeci volatil cu note de iubire,

Până adânc în piept îți simt suflarea.

Îmi place forma ta, femeie, şi gustul şi mirosul tău pe mine.

Eşti una de ajuns pentru o mie

de mântuiri si nemuriri şi vis.

Şi de n-ai fi, eu n-aş mai fi...

cu tine.

Pictor trist în visul meu

Mă pictez ca un erou

Salvându-te pe tine

Pentru mine.

Amândoi într-un tablou

Tu ești sunet, eu ecou

Extensia sufletului meu,

Mă pictez al tău erou.

Și prin negura uitării

Tu ești numele iubirii

În visul meu… eu visul tău,

Mă visezi al tău erou.

Și-n albastrul mării

În căderea serii
Gânduri zboară-ntr-un ecou
Mă visez al tău erou.

Te salvez de la uitare

Și te mângâi cu o floare

Eternitatea ne așteaptă

Într-o lume dreaptă. 

Tu ești pată de culoare

Eu sunt singur și mă doare

Te pictez cum te-am iubit…

Povestea mea fără sfârșit. 

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) Toate drepturile rezervate.

Privește, iubito, se apropie iarna,
Din ploaia de toamnă se scutură fulgii,
Un alb de poveste se așterne în fundal,
Un moș rebegit pândește prin geam.

Se ninge în mine cu fulgi de zăpadă,
E iarnă în trup și-n suflet mi-e rece,
Se-așterne omătul pe inima-mi caldă,
Nici pași de nepoți nu pot să-l străbată.

Privește, iubito, cum ninge în mine
Cu fulgi de zăpadă veniți de departe!
O lume de gheață se-așterne în mine,
E timpul în care ne spunem adio.
*
Ascultă, iubito, cum strigă în noapte
Din inima-mi ruptă un dor de departe,
Un gând de-a pleca spre zări minunate,
În raiul promis strămoșii m-așteaptă.

Mă strigă în noapte frații din moarte,
Bătrânul părinte mă cheamă aproape,
O mână de oase dă la o parte
Negrul pământ să-mi facă mormânt.

Ascultă, iubito, glasuri din moarte!
Sunt glasuri de frate ce strigă în noapte,
Mă cheamă la ceruri din sfântul mormânt,
Sunt suflet de om ce zboară în vânt.

Sunt un fir târziu de floare 

Bucuroasă de culoare

Albă, galbenă și creață

Zilei de toamnă îi dau viață...

Toate florile-n grădină

Au pierit stinse de brumă,

Și-i  așa multă tristețe 

Când pământul stă să înghețe.

De ce iubirea doare fără rost,  

În loc să-ți fie soare-n adăpost?  

Ea-ți aduce doar ploi și furtuni,  

Iar visurile-s acum tăciuni.

De ce trebuie să fie așa mereu,  

Să nu te pot vedea, drag vis al meu?  

Să-mi plângă sufletul, de dor îndurerat,  

Începând să doară când de liniște-i sfâșiat.

De ce mereu îmi lipsește alinarea,  

Al tău sărut cu gust de cireșe-n vară?  

Acum sufletu-mi e tot mai adânc sfâșiat,  

De dor măcinat și-n agonie tot zac.

Și chiar de dorul mi-e alinare,  

În amintire sunt în brațele tale.  

Căci, și când totu-i greu,  

Ești lumină-n gândul meu 

Aducându-mi mereu un zâmbet,  

Pe-al meu chip tot mai supărat,  

Făcând acei nori grei de furtună,  

Să se transforme într-o semilună,  

Luminând al meu cer tulburat,  

Și-alinându-mi sufletul de dor sfâșiat.  

Căci chiar și-n clipele de mare agonie,  

Dragostea ta rămâne veșnică alinare.

Am oferit și n-am primit,

Am dat și refuzat am fost,

Oferta mea nu te-a clintit,

Să mai încerc, nu are rost

În mintea mea erai o stea,

Să vin spre tine, frică-mi era,

Să nu pătrundă-n umbra mea,

Lumina ta și să-mi fure liniștea

Seară de seară te priveam,

Și strălucirea ta o admiram,

Stăteam pitit după un geam,

Și fericit deplin, eu tremuram

Era un tremur, puțin necontrolat,

Și nu știam de ce sunt emoționat,

Chiar daca chipul tău era plecat,

Din geamul meu un pic crăpat

Pe timpul zilei mereu eu te vedeam,

Cum dis de dimineața tu plecai,

La geam eram prezent și așteptam,,

Pe tine  să te văd din nou, cum reveneai

Și zilnic mă bucura a ta sosire,

Fără ca cineva să poată ști,

Să mă arăt nu îmi era în fire,

Curaj n-aveam să dau de știre

Într-un târziu, fiind lucid am realizat,

Că-n viața minuni s-au întâmplat,

Și voua acum vă spun la ce priveam,

Da..a-ti ghicit, era naluca mea din geam!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

Adu-mi cafeaua draga mea,

Și-apoi lipește-te de mine,

Avui un vis c-o stinsă stea,

Un vis anume despre tine.

Apucă-mă de mână, hai te rog,

Căci toaca-mi bate-n tâmple,

Iar visuˈacesta-i ca un drog,

Și simt c-așa o să se-ntâmple.

Visam dulăii la fereștri lătrând,

Iar spaima bântuind prin casă,

Ferestrele prin draperii plângând

Al tău sicriu aflat pe masă.

În pragul ușii se afla o sfântă,

Ce mă ruga să vin la-nmormântare,

Avea în mână o lumânare frântă,

Din care lumina un pui de soare.

Podeaua se crăpa ca-ntr-un cutremur,

Tavanul devenea treptat pământ,

Iar eu cu trupu-mi prins în tremur,

Săpam plângând al tău mormânt.

O stea zării căzând lângă fereastră,

Dulăii au sfâșiat-o în luminițe mici,

Și toată casa se făcu pe loc albastră,

Tu, din scriu, încet începi să te ridici,

Iar sfânta îndreptă privirea înspre mine,

Și lumânarea frântă treptat se încera,

Iar eu topit, curgeam murind prin tine,

Spre palma sfintei în foc a mă năștea.

Hai să rămânem treji în noaptea asta,

Iar somnul să-l hrănim cu lună plină,

Să nu mai plângă iar fereastra,

Să ne iubim pe întuneric și lumină.

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

 Soţul gardiencei

El c-o gardiancă este,

Şi ţipă toată ziulica,

Ba chiar susţine mari proteste,

Că n-are acces la… mititica.

Unui Gardian

Adormind fără să ştie,

A visat un vis de hulă,

Că era la puşcărie,

Nu la pază, ci-n celulă.

Unui Gardian

De când era copil spunea,

Eu n-o s-ajung la puşcărie,

Şi s-a întâmplat acum, ca ea…

Să-i dea serviciu şi simbrie.

Unui poet

Cu scrisul ai ajuns departe,

Şi-am auzit că vei lansa o carte,

Dar nu la editură cum e scris,

Ci-o vei lansa de pe acoperiş.

Unui amic

De când munceşti tot adunând,

Ban lângă ban să ai la bătrâneţe,

Te-ai transformat şi tu curând,

La fel ca banul, două feţe…

Unei pictoriţe - mănâncă în timp ce pictează

Porni să-şi facă portretul în ulei,

Dar mestecând mereu din gură,

Culorile în urma pensulei,

Îi ies…nu în ulei, ci în untură.

Unui Pictor

Iarăşi l-a lovit urgia,

Când stătea nud pe sofa,

Fiindcă l-a surprins soţia,

Cum modelul îl picta.

Unei pictoriţe în vârstă

Privind culoarea aceea vie,

Cum scoate din infern desenul,

Ţi-aş da un pic pe obraz şi ţie,

Ca să-ţi mai lumineze tenul.

Mariaj

O iubire ca-n poveşti,

Şi azi, în faţă au altarul,

Ea împlineşte douăzeci,

Iar el trecuse centenarul.

Ginerele

Azi în faţă la pronaos,

S-a stârnit un pic de haos,

Veni mirele ce atinse veacul,

Soacra a crezut că-i dracul.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

N-avem nevoie de frumos,

De lucru bun şi adevărat,

Ne place fructul găunos,

Şi munca stând în pat.

Creem un balamuc multicolor,

Culori livide şi stridente,

Cu lighioane în decor,

Şi personaje indecente.

Pe viermele ce roade-n măr,

Simbol l-am declarat,

Bem apă otrăvită din ciubăr,

În care întâi mizerii am vărsat.

Pe prunc din alăptat l-am rupt,

Vedetă am făcut din mamă,

Venin de cobră noi am supt,

Şi acum muşcăm fără de teamă.

De apocalipsă în fiecare zi vorbim,

Acum i-o ştire neinteresantă,

Pe cel de sus nu-L mai iubim,

Şi-a Lui venire ne pare amuzantă.

Coboară omule cu mintea,

În inima-ţi de piatră,

Prin foc să-ţi treacă gândul,

Să poţi păşi din nou pe apă.

E plin pocalul cu durere,

Şi suferinţa se deşartă,

La masă stau cei cu putere,

Şi hotărăsc cui s-o împartă.

E vai şi amar de lume,

Căci judele e rău şi orb,

Iubirea devenind genune,

În ochiul său de corb.

Şi-n sufletu-i de piatră,

Dreptatea e secată,

Căci poartă-n gând şi-n faptă,

O falsă judecată.

Doar îndoieli în noi suspină,

Cât corbii-s sus pe cracă,

Şi-n hrubele făr` de lumină,

Trăim o viaţă acră.

E plin pocalul cu durere,

Şi suferinţa se deşartă,

La masă stau cei cu putere,

Şi hotărăsc cui s-o împartă.