1  

Insomnie

 

Mi-e somnul rupt din vise fără vină,

Mi-e gândul frânt în ceasuri fără drum,

Tăcerea mușcă nopțile de-acum,

Iar zorii par o rană clandestină.

 

Mi-e frig în oase și mi-e dor de-o clipă,

În care somnul să mă ia pribeag,

Să mă îmbrace-n umbrele ce trag,

Cortina peste lacrima ce-n taină țipă.

 

Târziu mă poartă noaptea către mine,

Dar somnul nu mă prinde nicidecum,

Sunt doar un gând ce rătăcește-n fum,

O umbră prinsă-n orele străine.

 

Dar n-am să dorm, și n-am să caut tihnă,

Căci somnul nu-i decât un duh străin,

Și-n trupul meu de gheață și venin,

Am hotărât să nu mai am odihnă.

 

La fel ca somnambulii, cu pleopele în bernă,

Voi merge fără drum, pe-acolo unde,

E casa zeului Morfeu, și voi pătrunde,

Să-i fur un pui de somn, să-l pun sub pernă.

 

Și dacă-n vis nu-mi este dat ca să ajung,

Voi merge obosit, cât mai departe,

Nesomnul mi-l voi scrie într-o carte,

Iar pleoapele cu beznă-am să le ung.

 


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Insomnie

Data postării: 12 februarie

Vizualizări: 6

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

E-nvolburată iar cărarea...

 

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

 

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

 

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

 

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

 

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Mai mult...

Corul Divin!

De Sus se-aude-un cor divin 

Ce ne vestește că s-a născut, 

În Betleem orașul binecuvântat 

Un Prunc lui Dumnezeu plăcut. 

 

E cântul sfânt de mare bucurie 

Al îngerilor din prea înaltul Cer, 

Și care de Crăciun este-n colinde 

Cu un frumos refren de leru-i ler. 

 

Copiii prin colind ne dau de știre 

Că astăzi, Maria l-a avut pe Iisus, 

Darul Ceresc, calea spre mântuire 

Pentru creștinii din Est și din Apus. 

 

Cu toții să ne-nchinăm la Domnul 

Să-i mulțumim că zilnic ne iubește, 

Chiar  și atunci când mai păcătuim 

Că mila Lui nicicând nu se oprește. 

 

Acum vă-ndemn să primim vestea 

Și cu iubire în jur să dăruim iubire, 

Să fim mai buni și-n pace să trăim 

Până chemați suntem...la întâlnire!

Mai mult...

La capătul lumii

 

Curg valuri mistere în ceşti de porţelan,

La capătul lumii se piaptăn-o babă,

Foamea răpeşte copilul orfan,

Căldura din soare devine mai slabă.

 

Ţipă o râmă muşcată de peşte,

Papa ordonă un nou atentat,

Delirul morţii e împăiat la ferestre,

Maica Tereza a mai născut un băiat.

 

Guiţă ai lumii conducători,

Coteţul li-i strâmt şi napii uscaţi,

Împart pentru plebe otrăvuri, licori,

Şi seara în pat adorm uşuraţi.

 

Păsări în masă se sinucid,

Perturbate de-un new age prea modern,

Pământul devine tot mai arid,

Înghiţând în abisuri sentimentul matern.

 

 

 

Mai mult...

Să fie om

Să fie lumină, și întunericul a sucombat

Să fie om, și plămădită e făptură

Să fie doi, și o tăcere-a amuțit

Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit

 

Să fie rău unde e bine, și-a stricat

Să fie noapte între zile, și-a venit

Să fie cer, și luna stele-a invitat

Să fie umbră când plâng norii ascuțit

 

Să fie azi căci poate măine a plecat

Trecând prin noapte întunericul l-a luat

Să fie inimă bătând adevărat

Să fie om când o lumină a strigat

Mai mult...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

Mai mult...

Acvatic

Ți-e poftă de ceva răcoritor,

Care seamănă izbitor,

Cu un cocktail cu mai multe arome,

Poate cu infuzie de suc de zmeură sau de prune,

Dar nu, ai preferințele tale, îți asculți instinctul care îți spune,

Că de această dată,

Să comanzi ceva ce nu te îmbată.

Mergi la tejghea puțin tristă,

Dar în același timp foarte realistă

Și comanzi o ,,Laguna albastră" pentru tine

Și o limonadă să se mai combine

Acele arome fructate,

Din paharele deja pătate,

Ești încântată

De comanda deja ridicată,

Te așezi la o masă,

Te simți fix ca acasă,

E firesc, doar stai la terasă,

Așadar, sorbi, așa de probă, câte puțin din ,,Laguna albastră",

Ce până și limba ți-o vopsește albastră,

Dar îmbinarea gingașă a fructelor,

Produs al recoltelor,

Te lasă fără cuvinte,

Cine spune că această băutură nu este bună minte,

Bucățile de pepene roșu și pepene galben, cu kiwi și lămâi

Te îndeamnă să mai rămâi.

Te uiți la acel pahar și vezi fructele viu colorate,

Ce înoată toate înconjurate

De acel suc delicios,

De un albastru ca al cerului ploios,

Un acvariu plăcut din punct de vedere estetic,

Care, pe deasupra, mai este și dietetic,

Perfecțiune, nimic mai mult referindu-mă la acel gust,

Care se vrea a fi ceva maritim și chiar e într-un mod just.

Mai mult...

Alte poezii ale autorului

Te caut întruna...

 

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

 

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

 

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

 

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

 

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

 

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

Mai mult...

Cântec

 

E atâta freamăt,

Și atât suspin,

Umbrele ne cheamă,

Ca să ne unim.

 

E atâta umblet,

Fără nici o urmă,

Pasul înspre tine,

Soarta des mi-l curmă.

 

Și atâta dor,

Inimile leagă,

Dar nu e ușor,

Lumea să-nțeleagă.

 

E atâta zbucium,

Și atâta sânge,

Glasul ca un bucium,

Te cheamă și plânge.

 

E multă învrăjbire,

Și nesiguranță,

Dar avem iubire,

Și avem speranță.

 

E atâta zbor,

Fără cuib și ram,

Și atâta dor,

Ne plânge la geam.

 

E atâta umblet,

E atâta freamăt...

 

Mai mult...

Trenul vieții

 

Seară de seară, într-o gară pustie,

Rămas îngândurat, fără soartă,

Aştept un tren ce n-o să mai vie,

Trenul garat pe linia moartă.

 

Călătoria mea odisee devine,

Biletul e cu o singură oprire,

Şi în bagajul ce îl am cu mine,

Port doar o tristă amintire.

 

Timid, mă abordează un sinucigaş,

Apoi mă-ntreabă la ce oră vine trenul,

Şi eu, şi el avem acelaşi glas,

Şi căutăm să îndeplinim blestemul.

 

Se aude un şuierat în depărtare,

El strigă bucuros că vine trenul, lent,

Dar timpul trece, nimic nu mai apare,

Şi cred că moartea a avut un accident.

 

Şi ne ucide aşteptarea pe amândoi,

Un veac aici avem de petrecut,

Iar trenul vieţii probabil pentru noi,

Că l-am pierdut atunci când ne-am născut.

 

Mai mult...

Zâna pădurii

 

Azi am pornit de cu zori la pețit,

Cu inima beată și clocot în sânge,

De sute de gânduri sunt hăituit,

Grumazul un laț parcă-l strânge.

 

-Haideți prieteni cu mine-n pețit,

La zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

 

Astăzi e soare și frunza e verde,

Iar zâna doarme în al lunii pridvor,

Focul iubirii în oase îmi fierbe,

Prin vene îmi curge un rece izvor.

 

Nu râdeți prieteni că zâna-i aici,

Mai bine dați-mi poiana cu flori,

Prindeți fluturi, gândaci, licurici,

În brațe să ajung cu mii de culori.

 

Și tot mai adânc în pădure pătrund,

Iar arbori mai tineri în hohote râd,

Șerpii de frică sub frunze se-ascund,

Și ochi în desișuri se văd cum surâd.

 

Bezna, încet, în pădure se lasă,

Și drumu-i mai greu iar zâna departe,

-Haide fârtate, să mergem acasă,

Nu e nici o zână, doar vorbe deșarte.

 

Și luna lucește pe fețele noastre,

De cale întoarsă nici vorbă, nici loc,

Frunzele par acum toate albastre,

Și parcă pășim pe o apă de foc.

 

Deodată se aude un trosnet de piatră,

Și brusc, o lumină, pădurea lovește,

Frunza tresare iar câinii o latră,

Și-n piept simt un foc cum arde orbește.

 

-Să fugim! Strigară amicii cu toții,

Au sosit vânători, cu câini, și gonaci,

Iar toată ființa îmi vibra de emoții,

Căci eu, o vedeam, printre copaci.

 

-Rămâneți prieteni cu mine-n pețit,

E zâna pădurii cu părul de frunze,

Cu trupul mlădiță și păr înfrunzit,

În care își țese păianjenii pânze.

 

Dar focul mă arde și-n umărul drept,

La nuntă sosi vânători și gonaci,

Pădurea mă strânge cu milă la piept,

Și-n beznă, apăru, lumini pe copaci.

 

-Haideți prieteni, de ce nu dansați?

Mireasa îmi este atât de frumoasă,

De ce peste mine doar lacrimi vărsați?

Lăsați-mă aici, și întorceți-vă acasă.

 

Spuneți-i măicuței că sunt însurat,

Cu zâna pădurii cu ochii de soare,

Și-acum sunt și eu pe vecie împărat,

Peste arbori și flori, poieni și izvoare.

 

Mai mult...

De ce nu vii...?

 

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

 

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

 

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

 

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

 

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

 

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Mai mult...

O, de-aş fi...

 

O, de-aş fi o dimineaţă,

Să stau la fereastra ta,

Să privesc cum dormi tăcută,

Să te mângâi prin perdea.

 

O, de-aş fi o adiere

Să-ţi sărut obrazul roz,

Să-ţi aduc înspre vedere,

Tot ce-n lume e frumos.

 

Iar un fulg de nea de-aş fi,

Pe-a ta buză m-aş topi,

Să mă sorbi sub clar de lună,

Să fim pururea împreună.

 

O, de-aş fi o albă floare,

Să mă pui după ureche,

Să-ţi şoptesc plin de pudoare,

Vorbe dulci în limba veche.

 

O, de-aş fi copacul vieţii,

S-odihneşti la umbra mea,

Să-ţi simt vraja tinereţii,

Şi să-mi trag seva din ea.

 

Iar de-aş fi pământ sub iarbă,

Să mă calci cu pasul lent,

Lava-n mine o să fiarbă,

Şi-am să-nghit un continent.

 

Mai mult...