Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 11 ianuarie 2024
Vizualizări: 577
Poezii din aceiaşi categorie
SCHIMBĂRI
Azi nu cer și nici nu vreau,
S-apelez la cei ce-mi dau,
Doar răspunsuri de refuz
Mă bazez pe ce e SUS.
Când o poartă se închide,
Fii atent și ia aminte
Observă ce sa deschis
Sigur altceva-i trimis!
De te plângi vei sta pe loc,
De accepți tu ai noroc
Căci ai posibilitatea ,
Prin alegeri sa schimbi cartea.
Așadar fi-ți curioși,
Cu durere respectuoși
Căci ascunde drumuri noi
Presărate și cu flori.
Când te plângi de fapt tu ceri,
Să-ți dea cerul neplăceri.
Recunoști și aceea durere
Că-i venită sa te-ndemne.
Să-ți schimbi o gândire veche,
Să-i pui în loc noi bilete
Desfăcute și citite,
Și cu alte noi cuvinte!
Cuvinte frumos alese,
Prin grai și schimbări imense!
VIOLETA MAXIM
Singurătate
Spune-mi tu singuratate
Cat sa mai indur tu spune
Si necazuri, suparari
Nu mai pot privi in zare
Dar indur incet si spun
Nu mai stiu ce sa mai fac
Si ce viata imi va da
Ca un cal fara stapan
Ma avant in al tau drum
Si ma las purtat de tot
Si de valuri si de foc
Viata mea e ca un gol
Iar incet eu nu mai pot
Vreau doar sa ajung acasa
Unde e viata frumoasa
La familia mea departe
Unde ma primesc in brate
Si imi spun ca va fi bine
Viata sa treaca cu mine
Prin necazuri, greutati
Sa ii fac mandri pe toti
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
aceste zile
o data in saptamina, mai des nu pot sa scriu poezii,
o data in saptamina imi vine sa pling de durere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori deveniti prea straini si pustii.
o data in saptamina sa darim, sa distrug totu-mi vine,
iar apoi sa repar ce-am distrus n-am putere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori sinteti prea stricti cu mine.
o data in saptamina zimbetele lumii imi par umile,
(o zi obisnuita, dar parca e-o intreaga viata),
eu sint atit de iritata in orice dimineata,
incit nu pot vorbi despre aceste zile.
SCHIMBĂRI
Azi nu cer și nici nu vreau,
S-apelez la cei ce-mi dau,
Doar răspunsuri de refuz
Mă bazez pe ce e SUS.
Când o poartă se închide,
Fii atent și ia aminte
Observă ce sa deschis
Sigur altceva-i trimis!
De te plângi vei sta pe loc,
De accepți tu ai noroc
Căci ai posibilitatea ,
Prin alegeri sa schimbi cartea.
Așadar fi-ți curioși,
Cu durere respectuoși
Căci ascunde drumuri noi
Presărate și cu flori.
Când te plângi de fapt tu ceri,
Să-ți dea cerul neplăceri.
Recunoști și aceea durere
Că-i venită sa te-ndemne.
Să-ți schimbi o gândire veche,
Să-i pui în loc noi bilete
Desfăcute și citite,
Și cu alte noi cuvinte!
Cuvinte frumos alese,
Prin grai și schimbări imense!
VIOLETA MAXIM
Singurătate
Spune-mi tu singuratate
Cat sa mai indur tu spune
Si necazuri, suparari
Nu mai pot privi in zare
Dar indur incet si spun
Nu mai stiu ce sa mai fac
Si ce viata imi va da
Ca un cal fara stapan
Ma avant in al tau drum
Si ma las purtat de tot
Si de valuri si de foc
Viata mea e ca un gol
Iar incet eu nu mai pot
Vreau doar sa ajung acasa
Unde e viata frumoasa
La familia mea departe
Unde ma primesc in brate
Si imi spun ca va fi bine
Viata sa treaca cu mine
Prin necazuri, greutati
Sa ii fac mandri pe toti
E plină lumea
E plină lumea de eroi,
La fel ca-n basmele daneze,
Eroi ce așteaptă-n plin război,
Ca victima să îi salveze.
E plină lumea de savanți,
Ce s-au vândut pe câțiva sfanți,
Și au clonat pui de năpârcă,
Ce soarta lumii o încurcă.
E plină lumea de nebuni,
Ce-și sar la beregată,
Apoi cer cerului minuni,
Și-o altă judecată.
E plin și omul de el însuși,
Își suge sângele din trup,
Şi râde peste plânsu-și,
Ironizând pe cei care se duc.
E plină lumea de hibrizi,
Că, om nu se mai poate spune,
Banal a devenit ca să ucizi,
Pe cel ce ție se opune.
E plin tot plinul cu nimic,
Iubirea șade la muzeu,
Dușman ne este cel mai mic,
Dușman ne este Dumnezeu.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
JUDECATA
În aula aceluiași proces
Am venit la sesizare
Tu să aperi blând
El din interes
Să acuze ... să acuze
Și toți
Într-o legitimă apărare
Cu ,, da ,, cu ,,nu,,
Din pro,, și ,, contra,,
Sentința nu-i de mirare.
E ora când
Pronunțarea apăruse deja în ziare…
Jurații ne-au citat-o.
Ce păcat de aulă
De distinsa adunare…
Când totul se putea rezolva
La un chioșc cu ziare….
aceste zile
o data in saptamina, mai des nu pot sa scriu poezii,
o data in saptamina imi vine sa pling de durere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori deveniti prea straini si pustii.
o data in saptamina sa darim, sa distrug totu-mi vine,
iar apoi sa repar ce-am distrus n-am putere.
neinventatii mei eroi, dupa a mea parere,
uneori sinteti prea stricti cu mine.
o data in saptamina zimbetele lumii imi par umile,
(o zi obisnuita, dar parca e-o intreaga viata),
eu sint atit de iritata in orice dimineata,
incit nu pot vorbi despre aceste zile.
Alte poezii ale autorului
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Dezamăgire
Cu mintea rătăcind în amăgire,
Mă-ndrept agale spre tăceri,
Sub pleoapele căzute de iubire,
Se frânge dragostea de ieri.
Îi port în piept icoana nemuririi,
Cu glasul stins de-atâtea căutări,
Și mă închin sub crucea amintirii,
Sperând s-o întâlnesc în alte zări.
Azi port în inimă o veche rană,
Din ea se scurge sângele tristeții,
Sub pielea mea e numai toamnă,
Și veșteji îmi sunt anii tinereții.
În jurul meu e-o mare fără țărmuri,
Și mă înec din nou în amintiri,
Cu mâinile întinse către ceruri,
Din mintea mea înalț dezamăgiri.
Boabe de rouă
Roua pe iarbă zilele-și curmă,
Oile urcă răsfirate de turmă,
Pământul își plânge iarba păscută,
Și toată pădurea astăzi e mută.
Mă scutur de friguri pe sânu-ți torid,
Groaza-mi sporește sub mângâieri,
Tot câmpul devine într-o clipă arid,
Și-mi rumeg în taină trăirea de ieri.
Vântul îmi poartă oftatul prin crâng,
Frunzele tremură, moarte în cale,
Raze fierbinți în mine se frâng,
Îngrijorată, umbra, mi te ține de șale.
Pe buzele-ți roșii mi-e ochiul flămând,
Din zâmbetul tău seva îmi trag,
Din iarbă cu patos roua o strâng,
Și bob cu bob îți împletesc un șirag.
Noaptea sfârșește și zori se ivesc,
Iarba surâde la ziua cea nouă,
Stai tristă, și plângi, și privesc,
Cum lacrima ta devine boabe de rouă.
Acuzații
M-am săturat să fiu discret,
Și nu mai am nici o speranță,
Și anunț aici fără regret,
Că-mi chem iubirile-n instanță.
M-am tot lăsat purtat de val,
Mereu, la fel, și altădată...
Și-mi chem, profund sentimental,
Chiar inima la judecată.
O vină aduc și la privire,
Că prea adânc s-a tot uitat,
Și slab fiind mereu de fire,
Iubirii nu am rezistat.
În culpă a fost doar mângâierea,
Căci a răspuns la mângâieri,
Iar martoră i-a fost chiar pielea,
C-a suportat senzații și dureri.
Dar cea mai mare vină-o are,
Sărutul dulce al ispitei,
Că-n ziua aceea pe-nserare,
A adormit pe buzele iubitei.
Instanța rog cu adânc regret,
Să ierte un biet amorezat,
Şi în același mod discret,
Eu retractez ce-am acuzat.
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
Sfârşit …
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete…
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Soarele aruncă lumini negre,
Natura supraveţuieşte prin perfuzii,
Apa a devenit sânge iar sângele venin,
Animalele au devenit oameni,
Iar oamenii animale…
Urlă oamenii, urlă sinistru,
Animalele tac.
Pământul fuge după Marte,
Marte se ascunde după Venus …
Nimeni nu mai vrea să ştie de Pământ.
Oare ce se întâmplă pe Pământ?
E urât, e urât…
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Oamenii tac.
Cad rânduri de viaţă,
Mor fulgere, se mistuie ape,
Plâng demoni, chiuie îngeri …
Florile muşcă din buruieni,
Oamenii muşcă din oameni,
Sfinţii savurează spectacolul fără emoţii.
Nu se mai respectă nimic,
Îşi bat joc de noi …
Ne batem joc de noi.
Să iasă cineva să facă ordine …
Hei, Stalin nu încerci?
Tu, Hitler, unde fugi?
Nu mai avem conducători adevăraţi,
La toţi le este frică …
Ne simţim mai bine în această frică.
E urât, e urât …
Cad copaci, plâng stele,
Se frâng destine, se topesc suflete …
Pietrele ţipă, păsările ţipă, animalele ţipă,
Pământul geme, haosul urlă,
Păcat că nu mai sunt cei care tac.