Revelație...
Din lume vreau ca să mă șterg,
Pe caii apocalipsei să alerg,
Să râd la o cafea pe Marte,
Citind Geneza dintr-o veche carte,
Apoi să sun din trâmbițe de înger,
Și să notez smerit pe foi de sânger,
Pe cei ce-au fost aleși, de cel Ales,
Să-mi stea alăturea în Univers,
Să rup pecețile bucăţi, râzând,
Să-i văd pe cei rămași plângând,
Să-l spovedesc pe acel ce-i teolog,
Și-apoi să beau cu Gog și cu Magog,
Să le servesc aghiazmă-n Sfântul Graal,
Sfințită chiar de zeul Baal,
Și toate semințiile din lume,
Să-mi strige înspre cer : Stăpâne!
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 11 ianuarie 2024
Vizualizări: 594
Poezii din aceiaşi categorie
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Corabie
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
MA ROG
Mă Inchin ție greu pământ
Purtător de oase .
Mă închin ție-mare adâncă
Cu izvor în stâcă .
Mă închin ție cer sihastru ,
Pentru nemurire ,
Omenirea-i judecată
Pentru jaf și crime .
Și mă rog la Dumnezeu
Să clădescă un Om nou .
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
DUMNEZEU - ATOTȚIITOR
În Hristos să ne încredem
Căci El ne e Pastor,
Călăuza ce ne duce
Sus în cer la Creator.
Noi trebuie să ne smerim
Ajutor în El găsim;
S-ajutăm pe fiecare
Să ajungă la scăpare.
Urme
Îţi pierzi privirea printre aştri,
Nici ochii nu-ţi mai sunt aşa albaştri,
Adulmeci urma unei sincere iubiri,
Şi împarţi cu neantul vechi trăiri.
Cu lumea cauţi să te-mpaci,
Urând iubirea în care zaci,
Poeme scrii fără de muză,
Şi pentru toate cauţi scuză.
Te-ncântă flori uitate în vază,
Ferestre care pot opri o rază,
Cuvinte aruncate în dispreţ,
Şi multe lucruri fără preţ.
Adormi mereu înfricoşat,
La piept strângi perna ruşinat,
Visezi acelaşi vis murdar,
Şi-n noapte împrăştii clipe de coşmar.
Corabie
Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,
Spre ce continente vei mai merge și de această dată,
Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?
Corabie, corabie...
De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?
De ce nu m-ai prevenit?
De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?
Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?
Cum îl voi umple?
Corabie, corabie...
Erai ușoară ca o vrabie,
Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,
Îmi dau seama că a trebuit să pleci,
Așa ai simțit,
Tot așa ai și socotit.
Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,
Din mai multe cearceafuri velele,
Ți-am atașat chiar și ancoră,
Știu că nu îți va fi ușor,
Oceanul are mofturile lui,
Nu știi la ce să te aștepți,
Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,
Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,
Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,
Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,
Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,
Eu te veghez, te am în suflet,
Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,
Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,
(Pe un ton de ceartă)
Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,
În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,
Dacă așa consideri, este alegerea ta...
Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,
Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."
Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"
Ce-mi pasă
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Poate ești într-o groaznică stare de melancolică viață,
Ce se răsucește precum o rață plutind pe luciul de apă,
Și care măcăne același refren, Parcă...
Ecoul se repetă fără odihnă,
Obsedant și mecanic solfegiază,
Ce-mi pasă că nu-ți pasă!
Ziua este încă la început,e dimineață,
Și viața cântă iar si iar plină de speranță,
Iar mie nu-mi pasă că nu-ți pasă,
Chiar dacă te prefaci că nu-ți pasă...
Eu știind că-ți pasă!
(17 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
MA ROG
Mă Inchin ție greu pământ
Purtător de oase .
Mă închin ție-mare adâncă
Cu izvor în stâcă .
Mă închin ție cer sihastru ,
Pentru nemurire ,
Omenirea-i judecată
Pentru jaf și crime .
Și mă rog la Dumnezeu
Să clădescă un Om nou .
Oare merităm?
Din cer cad picături de apă
Pe care toți le așteptăm,
Este o mare binecuvântare
Dar nu știu dacă o merităm
Suntem atât de plini de ură
Și am uitat să dăruim iubire,
În jur este multă minciună
Dar toți sperăm la mântuire
Ne ducem zilnic la biserici
Și ne rugăm la Domnul Sfânt,
Dar amânăm să facem fapte
Cât mai trăim pe-acest pământ
Pe mulți ne doare adevărul
Când cineva ni-l spune-n față,
Îl dușmănim pentru-ndrăzneală
Și mai apoi îl ținem la distanță
Ne vine tare greu ca să iertăm
Pe cei ce fără vină ne-au rănit,
Cu ușurință acuzăm și judecăm
De parcă niciodată n-am greșit
Iată de ce mă-ntreb de merităm
Să cadă peste noi picuri de apă,
Dar cine-s eu să judec, când știu
Că-n groapă cade..cel ce sapă!
DUMNEZEU - ATOTȚIITOR
În Hristos să ne încredem
Căci El ne e Pastor,
Călăuza ce ne duce
Sus în cer la Creator.
Noi trebuie să ne smerim
Ajutor în El găsim;
S-ajutăm pe fiecare
Să ajungă la scăpare.
Alte poezii ale autorului
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Suspin
Eu nu mai caut urme în tăcere,
Nici semne în cuvintele trecute,
Dar un suspin din veche ta durere,
În fiecare zi în mine se ascute.
Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,
Cu spatele întors spre întâmplare,
Un om ce umblă veșnic apăsat,
De o iubire ce parcă nu mai moare.
Și dacă vei privi vreodată spre pustie,
În locul unde nimeni nu mai vine,
Vei regăsi în locul meu o poezie,
Ce-și cântă amarul zărilor străine.
Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,
Şi nici nu ştii ce greu e să te las,
Când lăcrimez din mine numai ceară,
De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.
Poruncă am să dau umil la stele,
Să-ți plouă la fereastră cu lumini,
Ca tu, mirată, să privești spre ele,
Să încetezi să plângi și să suspini.
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.
Blestem
Blestemat să-ţi fie neamul,
Câine fără sânge de român,
Pe grumaz îţi şade hamul,
Şi ne vinzi la neam păgân.
Bestemată ţi-e tăcerea,
Că ascunzi sub ea venin,
Ţării i-ai vândut averea,
Şi - azi e slugă la străin.
Blestemaţi suntem şi noi,
C-am pus friţul să conducă,
Peste tot apar ciocoi,
Ce vor bani dar fără muncă.
Trist şi singur e norodul,
Mulţi, puţini, câţi am rămas,
De când a pornit exodul,
Ţara-i stinsă... fără glas.
Tot românul lucră-n lume,
Şi s-a smuls din rădăcini,
Şi-a corcit şi neam, şi nume,
Devenind treptat străini.
Blestemat neamul vă fie,
Guvernanţi şi preşedinţi,
Să pieriţi toţi pe vecie,
Să nu fiţi nicicând părinţi.
Las rana mea...
Țin rana strâns, iar sângele se-adună,
ca roua grea pe rugul unor spini,
și cartea mea, cu slovele-mpreună,
devine strigătul lipsit de rădăcini.
Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,
aștern o filă ce nu va mai pieri,
iar focul stins ce întremează ceața,
va naște cerul nopții de a doua zi.
Din rana mea se-nalță un poem,
ce-și plânge rostul într-o lume surdă,
iar ultimul meu sânge, ca un semn,
prin versuri e-ndemnat să zburde.
Acum salut pământul și uitarea,
dar las un vers să-mi fie testament,
cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,
iar rana mea va fi al lor prezent.
Și dacă tot ce scriu va fi uitat,
cum valul șterge urmele discret,
las rana mea, un far întunecat,
să ardă-n calea unui alt poet.
Legământ
Încet ne-ndreptăm spre dezastru,
Într-o lume condusă de orbi,
Soldați se-antrenează în castru,
Cum să scoată ochii la corbi.
Muți ne vorbesc la tribune,
Înțelege ce vrea fiecare,
Haosul s-a așternut peste lume,
Și nimeni nu mai are scăpare.
Ologii ne poartă-n spinare,
Cu viteze de maxim record,
Și zilnic se umplu spitale,
Cu mame ce imploră avort.
Mălaiul e și el pe sfârșite,
Subnutriții votează îmbuibații,
Apoi cu priviri moleșite,
Înalță spre cer acuzații.
Apar sfinți și Hristoși peste tot,
Minuni ceas de ceas au făcut,
Dracii dansează lângă Chivot,
Și fac legământ cu omul căzut.
Pe celălalt mal al vieţii
Pe celălalt mal al vieţii,
Ca o vită bătută,
În zorii dimineţii,
Şade mama tăcută.
Gândul ei grijile cern,
Pasul ei caută alt drum,
Căci doar instinctul matern,
Ne mai salvează acum.
Vremurile sunt alterate,
Mucegaiul de pâine e trufanda,
Trăieşte cine mai poate,
Şi cine poate lupta.
Teroarea se respiră ca aer,
Somnul e doar aţipiri,
Cu boala în fiecare zi mă încaier,
Durerea o simt la mama-n priviri.
Pe celălalt mal al lumii,
Ca o vită flămândă,
O mamă îşi strigă străbunii,
Undeva în cer s-o ascundă.
Grijile ei se macină-n gând,
Drumul ei cere alt pas,
Fiindcă acum pe pământ,
Doar calea morţii a rămas.
Suspin
Eu nu mai caut urme în tăcere,
Nici semne în cuvintele trecute,
Dar un suspin din veche ta durere,
În fiecare zi în mine se ascute.
Sunt tot acolo unde m-ai lăsat,
Cu spatele întors spre întâmplare,
Un om ce umblă veșnic apăsat,
De o iubire ce parcă nu mai moare.
Și dacă vei privi vreodată spre pustie,
În locul unde nimeni nu mai vine,
Vei regăsi în locul meu o poezie,
Ce-și cântă amarul zărilor străine.
Pe umeri porţi tăcerea mea de seară,
Şi nici nu ştii ce greu e să te las,
Când lăcrimez din mine numai ceară,
De sub un foc ce-n suflet mi-a rămas.
Poruncă am să dau umil la stele,
Să-ți plouă la fereastră cu lumini,
Ca tu, mirată, să privești spre ele,
Să încetezi să plângi și să suspini.
Dor
Dorul meu îți cântă-n suflet,
La fereastră, tu stai tristă,
Și gândești la al meu umblet,
Vărsând lacrimi în batistă.
Ziua-ți pare mult prea lungă,
Zbucium și nesomn ți-e noaptea,
Iar tristețea ți-o alungă,
Raza lunii și cu cartea.
Vântu-ți duce șoapta-n zare,
Printre frunze răvășite,
Glasul meu, ca o chemare,
O cuprinde, și-o înghite.
Pe sub gene stinse, plouă
Răsărind dorinți pripite,
Murmurând o rugă nouă,
Îți ții palmele lipite.
Dar ascultă, lin, tăcerea,
Ea îmi poartă umbra vie,
Și îți lasă mângâierea,
Fără trupul să o știe.
Și privește cum suspină,
Frunza arsă de uitare,
În tăcerea ei se-nchină,
Dorul meu fără hotare.
Lacrimile strângi sub pernă,
Rătăcind prin vis pustiu,
Și-n iubirea ta eternă,
Tu, s-aștepți, că am viu,
Să-ți rămân în nopți târzii,
Ca o rază în fereastră,
Și ca veșnic să mă știi,
Voi fi steaua cea albastră.