Mi-e frică...
Mi-e frică de înălţimi,
De pereţi curbi şi roşii,
De petale de creier,
Ce-mi muşcă din gânduri,
De mine şi floarea de colţ,
De ape uscate şi falnice bolţi.
Mi-e dulce să calc pe nisipuri cernute,
Să-mi chem tovarăşii la un taifas,
Să împrăştii cuvinte murdare,
Şi să beau cu cine-a rămas.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 decembrie 2023
Vizualizări: 750
Poezii din aceiaşi categorie
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Ce ne dorim?
Răul dacă nu ar fi,
Numai bine am trăi .
Și invidia e mare ..
Rea e pentru fiecare.
Cred că-i bine
Cum să spun ...
Cum să fi oare om bun.
Binele este iubire,
E noroc, e fericire...
Se întoarce înzecit,
Și te face fericit.
Sigur că noi ne dorim,
Bine mult și să iubim
Ploaia sufletului
Noapte întunecată
Ploaie deșartă
O silueta se distinge
Dar ușor, ușor se stinge
Și o privesc neîncetat
Lăcrimez înspăimântat
Cine e, ce o fi și asta
Poate iubirea, poate moartea
Nu mi dau seama, nu disting
Durerea n suflet mi o aprind
Nici nu știu care i mai buna
Ma sting ușor, privesc la luna
Caut un răspuns
Ma tem de un surâs
Îmi trage sufletul din mine
Și rămân căzând pe vine
O durere ma lovește
Ploaia rece ma trezește
Și s iar singur undeva
Fără silueta mea
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Amintiri!
Încerc acum, să-mi amintesc,
De cum a fost, în alte timpuri,
Și cât de mult, mă regăsesc,
În aste timpuri, tare tulburi
Mai ieri, eram copil, desculț acasă,
Și ziua toată, alergam pe drum,
N-aveam timp, să stau la masă,
Iar colbul ridicat, părea un fum
Țin minte, cum cozi noi ne legam,
Făcute din cânepă, sau din haldani,
Și cum pe ulițe, în sat, fugeam,
Iar lumea ne spunea...nu fiți golani
Dimineața, fără pachet la școală,
Cu un ghiozdan, cam rupt, uzat,
Și foarte des, eram cu burta goală,
Dar cui să-i spui...sunt nemâncat
Acasă ajungând, luam ceva merindă,
Să-mi treacă foamea, și-apoi cu vaca,
Care mă astepta, în grajd, flămândă,
Pe vale să o duc și iarba, să o pască
Seara, program de învățat aveam,
Fără curent electric și, doar la lampă,
Iar mama insista, chiar de plângeam,
Spunând, învața de nu vrei să ramâi, la sapă
Și clasă, după clasă, deloc ușoare,
A-ntâia, pân' a opta, urmând liceul,
Și-apoi și studii multe, superioare,
Și culmea vieții, apoi a început greul
Cànd studiile toate, s-au terminat,
Eu în producție, m-am angajat,
Ca tânăr stagiar și, de belea am dat,
Că nu puteam transpune, ce-am învățat
Dar greu zilei, n-a fost dezamăgire,
Din contra, mai tare m-a ambiționat,
Și-am profesat, mulți ani cu dăruire,
Punând în practică, tot, ce-am acumulat
Nimic nu este greu, în viață,
Când pasiune pui, în tot ce faci,
Și când tu, nu îți pierzi, speranța,
Și cu dușmanul, știi cănd și cum,
să te..împaci!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
“patruzeci și una de idei “
patruzeci și una de idei,
au scris toți acești efemeridei,
efemeri ai vieții, sau a singurătății
dar toate astea au o cauză,
fiecare are o repauză.
la un moment dat, ești prea obosit ca să mai faci ceva,
așa că-ți iei o pauză
în care reflectezi la orice clauză,
din ce motiv ai ajuns acolo, cum te simți când ești acolo, poate este cineva.
cineva să te-ndrume,
pe această șină-n lume,
șina creației, unde nu toți au albume.
creația se dezvoltă din ceva,
cumva, cândva, ceva a fost acolo
așa că tu te poți cultiva,
chiar dacă acum ești solo.
Ce ne dorim?
Răul dacă nu ar fi,
Numai bine am trăi .
Și invidia e mare ..
Rea e pentru fiecare.
Cred că-i bine
Cum să spun ...
Cum să fi oare om bun.
Binele este iubire,
E noroc, e fericire...
Se întoarce înzecit,
Și te face fericit.
Sigur că noi ne dorim,
Bine mult și să iubim
Ploaia sufletului
Noapte întunecată
Ploaie deșartă
O silueta se distinge
Dar ușor, ușor se stinge
Și o privesc neîncetat
Lăcrimez înspăimântat
Cine e, ce o fi și asta
Poate iubirea, poate moartea
Nu mi dau seama, nu disting
Durerea n suflet mi o aprind
Nici nu știu care i mai buna
Ma sting ușor, privesc la luna
Caut un răspuns
Ma tem de un surâs
Îmi trage sufletul din mine
Și rămân căzând pe vine
O durere ma lovește
Ploaia rece ma trezește
Și s iar singur undeva
Fără silueta mea
Prieten ori Dușman
Că-i prieten, că-i dușman
Care-i diferența man?
În final toți te vorbesc
Pe la spate te lovesc.
Amintiri!
Încerc acum, să-mi amintesc,
De cum a fost, în alte timpuri,
Și cât de mult, mă regăsesc,
În aste timpuri, tare tulburi
Mai ieri, eram copil, desculț acasă,
Și ziua toată, alergam pe drum,
N-aveam timp, să stau la masă,
Iar colbul ridicat, părea un fum
Țin minte, cum cozi noi ne legam,
Făcute din cânepă, sau din haldani,
Și cum pe ulițe, în sat, fugeam,
Iar lumea ne spunea...nu fiți golani
Dimineața, fără pachet la școală,
Cu un ghiozdan, cam rupt, uzat,
Și foarte des, eram cu burta goală,
Dar cui să-i spui...sunt nemâncat
Acasă ajungând, luam ceva merindă,
Să-mi treacă foamea, și-apoi cu vaca,
Care mă astepta, în grajd, flămândă,
Pe vale să o duc și iarba, să o pască
Seara, program de învățat aveam,
Fără curent electric și, doar la lampă,
Iar mama insista, chiar de plângeam,
Spunând, învața de nu vrei să ramâi, la sapă
Și clasă, după clasă, deloc ușoare,
A-ntâia, pân' a opta, urmând liceul,
Și-apoi și studii multe, superioare,
Și culmea vieții, apoi a început greul
Cànd studiile toate, s-au terminat,
Eu în producție, m-am angajat,
Ca tânăr stagiar și, de belea am dat,
Că nu puteam transpune, ce-am învățat
Dar greu zilei, n-a fost dezamăgire,
Din contra, mai tare m-a ambiționat,
Și-am profesat, mulți ani cu dăruire,
Punând în practică, tot, ce-am acumulat
Nimic nu este greu, în viață,
Când pasiune pui, în tot ce faci,
Și când tu, nu îți pierzi, speranța,
Și cu dușmanul, știi cănd și cum,
să te..împaci!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Psalmi - LIII – Ne izbăvire
Doamne, mă simt prins,
nu pentru că nu aș vrea să ies,
ci pentru că nu știu unde mă aflu.
Nu sunt legat de lanțuri,
ci de dorul de libertate
care nu mă lasă să respir.
Am umblat pe cărări false
și am crezut că mă îndrept spre lumină,
dar m-am rătăcit într-un labirint
de gânduri și visuri neterminate.
Aici, în mijlocul fricii,
nu mai știu dacă voi ieși.
Mă doare, nu neputința,
ci durerea de a ști
că nu voi scăpa,
că nu voi fi izbăvit
din mine însumi.
Căci Tu nu iei durerea
ca pe un zid,
ci o lași să crească în mine,
până ce devine locul
în care mă întâlnesc cu Tine.
Și totuși, în mijlocul ne izbăvirii,
simt cum mă apropii de Tine
nu pentru că aș fi ieșit
din întuneric,
ci pentru că am înțeles
că Tu stai acolo,
nu la capătul drumului,
ci în fiecare pas rătăcit.
Poate că nu există izbăvire
în sensul lumii.
Dar Tu, Doamne,
mă izbăvești
prin prezența Ta
în mijlocul durerii,
în mijlocul pierderii.
Aș vrea să fiu liber,
dar mă rog să fiu cu Tine
în fiecare zbucium
și în fiecare neliniște.
Alte poezii ale autorului
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Nimic nu strigă...
Începe casa să respire greu,
Sub urma pașilor care lipsesc,
Dar hainele, rămân mereu,
Iar eu, în lacrimi le privesc.
Cămașa stă, de parcă ieri a fost lăsată,
Cu umerii căzuți până-n podea,
Și parcă așteaptă să fie îmbrăcată,
Dar nu mai este acela ce-o purta.
Pe masa mică, un pieptene de os,
Se uită-ntrebător înspre oglindă,
Dar nu apare chipul cel frumos,
Și palma caldă care să-l cuprindă.
Pe raft, o pălărie stă-nclinată,
De parc-ar ști că îi lipsește fruntea,
Mi-e dor de tine dragă tată,
Și nu găsesc spre tine puntea.
Nimic nu strigă, totul a-nvățat,
Să moară în tăcerea dinăuntru,
La fel și eu, în mine-s cufundat,
Căci puntea simt că e-nlăuntru.
Scindare
Iar tac, și în tăcerea mea se frânge,
Un ultim vers ce nu l-am înțeles,
E noapte-n mine, iar lumina plânge,
Și cerul meu devine tot mai șters.
În palme strâng o rugă neștiută,
Dar cine s-o asculte dacă pleci?
Sub pașii tăi, zăpada-i nevăzută,
Și lași în urmă doar umbre mari și reci.
Îți poartă urma palmei clanța rece,
Și parcă uneori la geam îmi bate,
Parfumul tău, cu mine aici petrece,
Când mai citesc poeme dintr-o carte.
În sinea ta, o iarnă crâncenă am fost,
Și-n primăvara-ți verde m-am topit,
Un înger rău și fără adăpost,
Ce-n trupu-ți rece, iuți focuri a stârnit.
De azi, am devenit o rană neștiută,
Un ultim vers lăsat neterminat,
Iar poezia mea, de toți necunoscută,
Se cântă la prohodul oricăruia bărbat.
Dar de te-ntorci, să nu îți ceri iertare,
Căci suferința, în vorbe n-are leac,
Ci lasă-mă, ca pielea-ți arzătoare,
Cu iarna-mi crâncenă pe veci să o îmbrac.
Am început să mă topesc
Am început să mă topesc,
Deși atât de multă ceară am,
Şi curg torent, și absent privesc,
Cum lacrimile vieții bat în geam.
Am început să mă topesc,
Deși fitilul mi-i deja cenușă,
Şi ard intens, și absent privesc,
Cum flăcările îmi bat la ușă.
Am început să mă topesc,
Și curg în picuri pe-al tău trup,
Căci aș dori să te trezesc,
Să ne iubim neîntrerupt.
Am început să mă topesc,
Iar ceară nu mai este în stup,
Deși aș vrea să mai trăiesc,
Topindu-mă, încet, încet mă duc.
Am început să mă topesc,
Şi mă adun din candelabru,
O altă lumânare să clădesc,
Să-mi pâlpâie la cap macabru.
Plânset
Ești galbenă și tristă,
Ca toamna întârziată,
Strângi lacrimi în batistă,
Mărgăritar de fată.
Ți-e pasul zbor de flutur,
La fel ca blânda adiere,
Copacii încet se scutur,
Tu plângi numa-n tăcere.
Și sub al frunzei freamăt,
Tu storci a ta batistă,
Se aude-n cer un geamăt,
Iar toamna e mai tristă.
Mânate-n zbor de foame,
Trec păsări înspre sat,
Iar ochiul tău adoarme,
De lacrimă uscat.
Şi încă nu e îndeajuns ...
De parcă n-ar fi încă îndeajuns,
S-a hotărât de sus în mod oficial,
Că întrebării nu e necesar răspuns,
Nimic nemaifiind astăzi vital.
Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,
Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,
Iar toți acești din generația nouă,
Orbiți, pășesc înspre globalizare.
Ne este inutil ogorul semănat,
Căci totul din import e trufanda,
E interzis să pui și varză la murat,
Doar E-urile le putem mânca.
Ne grohăie râtanii plini de pestă,
De vaci, ne spun că s-au smintit,
Și nimenea pe nimeni nu contestă,
Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.
Ne este mersul dirijat subtil,
De păpușari cu mare îndemânare,
Și nu-i nimic în lume mai umil,
Decât să stăm cu mintea-n hibernare.
Va trece o perioadă nu prea mare,
Când ce-au dorit, ei vor avea...
Nepoții vor privi documentare,
Cu omul liber, care și gândea.