Viețile-s deșarte…

Doamne știu că pentru mine,

O să faci un mare bine.

Știu că doar iubirea mea 

Îți va-ntarii credința.

Duhul sfânt, Îngerul meu 

Va găsi ce-mi doresc eu.

Totul las doamne la tine,

Să rezolvi cum se cuvine.

Darul care se cuvine,

Îl voi primi de la tine,

Ție eu îți mulțumesc,

Am primit tot ce doresc.

Îți sunt recunoscător,

Pentru toate in viitor.

Știu doamne că ești cu mine 

Și te rog nu mă uita,

Doamne fie voia ta.

Gura mică, nu rosti,

Că ce spui se va-ntoarce-n zi,

Ca o muscă-n colț de vară,

Să-ți înțepe limba-amară.

Prea grăbit e gândul scos,

Și ce-i liber... nu-i frumos.

Cuvântul nu-i doar sunet gol,

E sabia ce-ți taie-n zbor.

Când n-ai de spus decât o ceață,

Mai bine-ți strângi tăcerea-n față,

Căci musca intră tocmai bine

În gurile ce-s fără sine.

Vorbele-s ca niște cozi de fum,

Zboară-n lume, n-au drum bun,

Și când mintea nu le-mbracă,

Se întorc ca vântul-n toacă.

Fii cuvânt cu rădăcină,

Nu doar zbor de limbă plină.

Gura mică, dar cu rost —

Face-n lume cel mai prost...

să pară c-a avut un post.

Așa că taci, dar nu de teamă,

Ci ca s-aștepți să vină doamna:

Înțelepciunea, blând și rar,

Să-ți dea grai cu gust amar

— Doar când merită.

Când nu mai ceri drum,
fiecare pas e sosire.

Tăcerea nu fuge de tine —
e locul de unde vii.

Cine ești?

Le point noir.

c'est écrit

sur

un papier blanc.

De  Alina Zamurca 🤍 🎀

10.09.2024

Vioara și sunetul își vorbesc

Prin mângâierea de arcuș

Iar coardele uneori șoșotesc

Printre clipe de timp

Despre sunetul viorii

Ce zboară-n largul zării

Pe aripi de pescăruș,

În timp ce trupul ei

Trupul viorii

Rămâne o sirenă la malul mării

Pe nisipul ca o scenă

S-audă vuietul valurilor

Când de maluri se lovesc…

Ahooooo....ahooooo,

Măi prieteni, oameni buni

Ce trăiți printre străini

Astăzi vă doresc eu vouă

S-aveți case chiar vreo nouă

Construite din bolțari

Protejate de arțari

Să fie și cu cerdac

În curte un cot-codac

În coteț vreo patru porci

Cu slănină, nu păroși

Și în curte doi căței

Care latră la purcei

Ia suiți voi pe cotețe

Și strigați cu voce tare

Chiar de sunteți în șosete

Și cam goi în buzunare

Ahoooo...ahoooo,

Să trăiești...măi gospodare!

Acum vă îndemn pe voi

Să fiți bravi fără nevoi

Nu vă mai gândiți la gaz

Că e scump ca un necaz

Mai bine mergeți pe lemne

Pe cărbuni și pe surcele

S-aveți căldură în casă

Fără reumatism la oase

Mai  vindeți din vilișoare

Să plătiți taxe ușoare

Că se-anunță vremuri grele

Mari impozite pe ele

Stați mai bine într-o casă

Și s-aveți gustări pe masă

Și un beci umplut de toate

Să mergi ghemuit pe coate

S-aveți poloboace pline

Iarna să o treci cu bine

Pepeni și varză murată

Pusă toamna de-a ta soață

Care merge cu friptură

Și puțină băutură

Eu vă strig cu voce tare

Și s-audă cel ce are

Vinul se bea cu măsură

De nu vrei să ai arsură

Nu-l amesteca defel

Să n-ajungi să fii tembel

Cota de o depășești

Tare rău poți s-o pățești

La spital s-ajungi măi vere

Cu perfuzii puse-n vene

Hai noi treji să mai strigăm 

Și veseli în cor să ne urăm

S-avem sănătate, fericire

Viață lungă, pace, împlinire

Ahoooo...ahoooo,

Cu pahare nu prea pline!

Voi cu mașini pe motorină

Schimbați-le pe benzină

Să n-aveți cumva surpriză

Și să nu intrați în criză

Pe drum să nu fiți primiți

Și de polițiști opriți

Să vă spună cu glas vouă

Schimb-o..sau ia una nouă

Vremurile-s schimbătoare

Grele pentru fiecare

Când alimentezi la pompă

Mai bine iți pui o plombă

Prețul zilnic se ridică

Bine la șofer nu pică

Să renunți tu la mașină

Mai bine te duci în mină

Alta nouă să îți cumperi

Și pe bani să nu te superi

Mai bine pe jos să mergi

Iar de poți chiar să alergi

Ahooo.....ahoooo,

Să ai grijă ce alegi

Hai la ei cu toții să strigăm

Să-ncercăm să îi forțam

Să reducă acciza la benzină

Să putem urni câte-o mașină

Iar de ne-or trata cu ură

Să-i tratăm cu urlătură

Multe ar mai fi de zis

Ce s-au strâns la numărat

Nici nu știu ce-i interzis

De rostit și prin urat

Așa că punct pun la urătură

Și mai spun cu a mea gură

Ahoooo....ahoooo

S-aveți bogății..în bătătură!

La anu și la mulți ani!

Într-o inimă zdrobită,

Tihna-ți este o icoană,

Tot ce-atingi îți e ispită,

Iar iubirea-i o prigoană.

Plânge ochiu-nlăcrimat,

Viața-i pare prea deșartă,

Bucuriile-au plecat,

Să deschid-o altă poartă,

Că-n iubirea pătimașă,

Nu poți fi doar o scânteie,

Ci văpaia uriașă,

Care mistuie-o femeie.

Și din rana ce suspină,

Se prelinge amurgul stins,

Iar din inima străină,

Curge dorul necuprins,

Ca un tremur de poveste,

Cu dorințe răstignite,

Și iubirea se topește,

În mici gânduri rătăcite.

Rămân pașii pe cărare,

Umbre reci pe-un drum tăcut,

Dragostea, mistuitoare,

S-a aprins... și a trecut.

Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,

Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,

Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,

Ce le-a condus pe ultimul drum.

Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,

O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,

Iar cuvintele tandre rostite de iubită,

Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.

Privesc fără să văd, ascult fără să aud,

Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,

Aici unde speranţele adorm ori se ascund,

Mustrate de demonii coborâţi din nouri.

Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,

Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,

Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,

Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.

Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,

Vor visa zâmbitori pe oasele mele,

Şi timpul când mama în mijlocul iernii,

Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe ploape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Și zilnic mă gândesc numai la tine,

Zdrobesc pământ sub pașii mei mărunți,

Pe noapte am culcat-o lângă mine,

Apoi am evadat cu luna sus în munți.

Sub geam îți curge un râu de lacrimi,

Ce-a izvorât demult din inimă și dor,

Deschide larg fereastra mea de patimi,

Și-ncearcă suferința, măcar cu un picior.

Singurătatea am s-o-nvelesc într-o batistă,

Și am să vin ca să ți-o las la ușă,

De-ai s-o desfaci să știi că-n ea există,

Un urlet lung, și-o mână de cenușă.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

Aseară am scris o poezie,

Avea un singur vers dar nelumesc,

Ceva aidoma unui cânt prelung,

Şi care mă făcea să plâng.

L-am scris c-o picătură de cerneală,

Un strop uitat în călimară,

Şi - o pană albă cu un număr,

Ce am găsit-o undeva pe umăr.

Îți spun ceva ce nimenea nu știe,

E-un vers ce plânge pe hârtie,

Cu lacrimi de-un albastru-violet,

Un fel de sânge de poet.

Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,

Nici vraci, nici doctori nu au leac,

Și n-am știut c-acestă boală face bine,

Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.

Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,

Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,

Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,

Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.

Aș suporta spășit și terapia intensivă,

Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,

Iar tu să fii o soră medicală agresivă,

Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.

Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,

Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,

Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,

De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.

Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,

Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,

Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,

O boală dulce, și cu o suferință aparte.