Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 4 июня 2024
Просмотры: 421
Стихи из этой категории
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Timpul
Pe ale timpului aripi se duc anii în zbor
Și amintiri lăsăm în urmă,
Iar în suflet , păstrăm tot ce ne-a fost drag .
Pășim grăbiți către nicăieri ,
Uitând să ne bucurăm de ce e azi,
Nu de ce a fost ieri.
Trăiește, iubește și iartă,
Bucură-te de viață și de tot ce te-nconjoară.
Zâmbește mereu și profită de fiecare clipă,
Nu lăsa timpul să fie o risipă.
🦋 S. ALY🦋
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
Psalmi - LXVIII - Slava în lucrurile mărunte
Tu, Doamne, nu Te-ai coborât în palat,
ci într-o iesle.
N-ai ales tron de aur,
ci lemn de brad și paie aspre.
Atunci am învățat că slava Ta
se ascunde în smerenie.
Am văzut lumină
în mâna care ridică un fir de praf,
nu doar în soarele ce stăpânește cerul.
Am găsit har
într-o cană de apă dată cu iubire,
nu doar în jertfe strigate de pe munți.
Sunt zile când nu pot face minuni,
dar pot zâmbi cu iertare.
Sunt clipe în care nu pot răsturna munții,
dar pot tăcea ca Tine,
în fața celor ce nu mă înțeleg.
Doamne,
învață-mă să Te văd în lucrurile simple,
să nu caut slava Ta în tunete,
ci în foșnetul inimii curate —
și fă-mă vrednic să port cerul
în gesturile firave.
Timpul
Pe ale timpului aripi se duc anii în zbor
Și amintiri lăsăm în urmă,
Iar în suflet , păstrăm tot ce ne-a fost drag .
Pășim grăbiți către nicăieri ,
Uitând să ne bucurăm de ce e azi,
Nu de ce a fost ieri.
Trăiește, iubește și iartă,
Bucură-te de viață și de tot ce te-nconjoară.
Zâmbește mereu și profită de fiecare clipă,
Nu lăsa timpul să fie o risipă.
🦋 S. ALY🦋
Înțelepciune
Voi arăta ca un bătrân cerșind senilitatea
Sau ca nebunul prins ce-și cere libertatea,
Atunci când trist și prăbușit în suferință
Îmi voi cerși spășit la poarta ta eternitatea?
Mă privesc în oglindă fără să mă înțeleg
Și sufăr, deoarece azi mai mult ca oricând
Nu mai am privilegiul de a mă abandona
În brațele maladive și hidoase ale morții.
Palmele vieții nu m-au îndobitocit
Și nici nu au lăsat urme pe obrajii mei,
Le-am simțit doar ca o durere imensă
La primele răni apărute înăuntrul meu.
Înțelepciunea am câștigat-o prin suferință,
Rănile care cândva îmi păreau dureroase
Au devenit cu trecerea lungă a timpului
Un album memorabil plin cu lecții de viață.
Anii ce îmi poartă ființa sunt prea scumpi,
Iar zestrea strânsă prin parcurgerea lor
Mă obligă să mai rătăcesc în viață
Cu unicul scop de a medita pe cei tineri.
Învățătura care cândva îmi părea inutilă
A devenit o singură și neprețuită monedă
Cu care pot cumpăra respectul cuvenit
Unui biet bătrân sentimental ca mine.
Dar oricâtă vitalitate aș avea în ființă
Pare prea puțină în fața tinerilor zgomotoși
Care zumzăie neîncetat pe lângă mine
Ca un roi de albine în câmpul cu flori.
Ani de zile am așteptat clipa plecării,
Însă azi am renunțat să mă mai plâng,
Chiar dacă oasele își scârțâie durerea,
Mai zăbovesc cu mintea mea pe drum.
Dar constatând că sunt tot mai aproape
De ceea ce rânjind îi spunem moarte,
Am devenit mai viu ca niciodată
În demnitatea mea de muritor de rând.
Mi-am suportat făptura atât cât a trebuit,
De-acum îmi voi lepăda aroganța științei
Și voi primi cu stoicism pedeapsa morții
Cu zâmbetul grațios de muritor împlinit.
Cu ce culoare vei picta, Doamne, cerul,
În ziua când vei hotărî să mor
Și câte stele se vor strânge
La căpătâiul meu în noaptea când voi muri?
Testament
O să rămână după mine,
Când voi pleca la cer râzând,
O casă bătrânească în ruine,
Și-un sac de oase în pământ,
O poză ștearsă și cu sticla spartă,
Cu rama de vechime roasă,
Un nume părăsit pe poartă,
Și-un număr infinit pe casă.
Va mai rămâne poate o-ntâmplare,
Păstrată lângă gard de-al meu vecin,
Un nuc bătrân și-un liliac în floare,
Sub care-am săvârșit un trist destin.
Păcate și mustrări vor fi duium,
Că nu m-am potrivit cu firea lumii,
Ci am băut otrăvuri și parfum,
Și chiar mi-am insultat străbunii.
Să schimb ceva deja e prea târziu,
În cărți, coșciug îmi voi sculpta,
Și-n testament cu lacrimi am să scriu,
Că las uitării toată poezia mea.
Другие стихотворения автора
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
Cartea
Pe mulți ai fericit în lume,
Deși cu greu tu te-ai născut,
Ai generat și opere postume,
Și orice om te-a cunoscut.
Ai învățat savanți, elevi și profesori,
Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit,
Și n-am crezut că ai să mori,
De mână celor care te-au citit.
Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți,
Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii,
Între coperți am stat cu toți uniți,
Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei.
Ai fost uitată în mari biblioteci,
Ori arsă în răscoale și proteste,
Iar când ai vrut secrete să diseci,
Mai marii lumii au început să te conteste.
Și-au hotărât în școli să fii hulită,
Te-au îngropat sub telefoane și tablete,
Doar de nostalgici, tu mai ești citită,
Și plângi pe-un raft, de pe-un perete.
În vile somptuoase ești decor,
Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea,
Apoi l-au ponegrit pe scriitor,
Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea.
Se mai închide încă-o librărie,
Pier multe milioane dintre voi,
Iar azi trăim o mare tragedie,
Cultura se aruncă la gunoi.
Eu şi lumea
Bestialitatea lumii m-a dărâmat,
Mi-a tăiat aripile în plin zbor,
A furat bucuriile ce mi s-au dat,
Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.
Zelul şi pasiunea mea nebună,
Vraja demonică ce am consumat-o,
Pentru a deveni o făptură mai bună,
Groteasca lume, mi-a spulberat-o.
Elanul şi ardoarea ce am risipit,
Pentru a deveni un individ strălucitor,
De otrava lumii a fost înghiţit,
În infinita-mi durere cu-n glas rugător.
Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,
Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,
Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,
Ca lumea să piardă puterea asupra mea.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.
Ziduri
Am înălțat iar ziduri între noi,
Și am dat foc la pieţe și la parcuri,
Închiși stăm ca-ntr-un mușuroi,
Şi plângem peste catafalcuri.
Pizmaș proscris-am și pe neamuri,
Zâmbind i-am hăcuit în sânge,
Odraslele ni le purtăm în hamuri,
Și-i învățăm a râde ori a plânge.
Instinctele din noi le-am suprimat,
Și ne-am robotizat până-n genom,
Gândim global dar mergem separat,
Și nu mai arătăm a om.
Pe răzvrătiți i-am internat pe la ospicii,
Ne judecăm, deși, avem verdictul pus,
Guvernul ne împarte gratis vicii,
Iar noi strigăm că nu sunt îndeajuns.
Al nostru nume e acum un număr,
Deși nu stăm închiși prin pușcării,
Şi ridicăm neștiutori și umili din umăr,
Când năzuim un viitor pentru copii.
Ți-am scris...
Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,
Și-am povestit ce este bun,
Și du-te liniștită la culcare,
Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.
Ți-am scris despre un vis de mâine,
Un pat, un leagăn și-un copil,
Dar și în somn mă latră al tău câine,
Și tot ce-ți scriu e practic inutil.
Ți-am scris apoi pe false adrese,
Tot ce normal era să-ți scriu,
Dar până și poștașul înțelese,
Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.
Ți-am scris și despre fericire,
Minciuni, citite într-o carte veche,
Și-apoi am mai văzut o știre,
Că ți-ai găsit din nou pereche.
Îți scriu acum ca unui om străin,
Și plâng că trebuie să mint,
Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,
La nunta voastră de argint.
Cartea
Pe mulți ai fericit în lume,
Deși cu greu tu te-ai născut,
Ai generat și opere postume,
Și orice om te-a cunoscut.
Ai învățat savanți, elevi și profesori,
Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit,
Și n-am crezut că ai să mori,
De mână celor care te-au citit.
Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți,
Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii,
Între coperți am stat cu toți uniți,
Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei.
Ai fost uitată în mari biblioteci,
Ori arsă în răscoale și proteste,
Iar când ai vrut secrete să diseci,
Mai marii lumii au început să te conteste.
Și-au hotărât în școli să fii hulită,
Te-au îngropat sub telefoane și tablete,
Doar de nostalgici, tu mai ești citită,
Și plângi pe-un raft, de pe-un perete.
În vile somptuoase ești decor,
Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea,
Apoi l-au ponegrit pe scriitor,
Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea.
Se mai închide încă-o librărie,
Pier multe milioane dintre voi,
Iar azi trăim o mare tragedie,
Cultura se aruncă la gunoi.
Eu şi lumea
Bestialitatea lumii m-a dărâmat,
Mi-a tăiat aripile în plin zbor,
A furat bucuriile ce mi s-au dat,
Oferindu-mi tristeţe şi un fals onor.
Zelul şi pasiunea mea nebună,
Vraja demonică ce am consumat-o,
Pentru a deveni o făptură mai bună,
Groteasca lume, mi-a spulberat-o.
Elanul şi ardoarea ce am risipit,
Pentru a deveni un individ strălucitor,
De otrava lumii a fost înghiţit,
În infinita-mi durere cu-n glas rugător.
Am hotărât să trăiesc la temperaturi ireale,
Unde viaţa nu rezistă, nu poate respira,
Mă voi hrăni cu bucurii imaginare,
Ca lumea să piardă puterea asupra mea.
Te-am iubit…
Te-am iubit, copilă, cândva în trecut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Te-am iubit cu patos, patos de nebun,
Și-am șoptit în mine ce voiam să-ți spun.
Am păstrat în suflet zâmbet și suspin,
Și-am cărat pe umeri tânguiri și chin.
Te-am iubit, ca fată, ca prințesă a mea,
Și în bezna nopții te-am făcut o stea,
Mă uitam pe boltă și plângeam pierdut,
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut.
Îți cântam poeme pribegind pe drum,
Cu iubirea-n suflet flacără și scrum,
Te vedeam în toate, mă opream plângând,
Te vedeam alături de mână mergând.
Te-am iubit, femeie, cu aceeași toamnă,
Și ți-am plâns în vise minunată doamnă,
Și-ți păream adesea un nebun absurd,
Iar la vorba lumii am fost orb și surd.
Astăzi cum îți este nu te-am mai văzut,
Chiar și doar o clipă, îmi pare demult,
Ochiul meu te vede drept lumină vie,
Floare-n colț de stâncă, puf de păpădie.
Te-am iubit bătrână ca icoană a mea,
Și mă uit la tine ca la aceeași stea,
Lung îmi este drumul mai agale pasul,
Cântecul mi-e scâncet și mi-i stins și glasul.
Agățat de sfoara unui eșafod,
Zilele rămase mi le urc în pod.
Chiar de niciodată, tu nu mai plăcut,
Te-am iubit cu patos, cândva în trecut.
Căutare
Îmi pare că te caut de o viață,
Deși, te simt ținându-mă de mână,
Și parcă mă privești mereu în față,
Cu ochi mai reci ca apa de fântână.
Din poartă-n poartă bat mereu,
Dar nicăieri nu-i găzduire,
Și cad zăpezi, și-i tare greu,
Căci haina-mi este prea subțire.
Acum și vârsta-mi pustiește calea,
Mă izgonesc din drum și tineri crai,
Aproape zilnic mă cuprinde jalea,
Că timp nici tu nu prea mai ai.
Atâta vreme cât încă șanse sunt,
Ca rătăcirea mea să-ți afle locul,
Avântul dus de pasul meu mărunt,
Nu-l va opri nici ditamai potopul.
Probabil să te caut îmi e soarta,
Probabil nu te voi găsi nicicând,
Dar am să las între-deschisă poarta,
Ca din greșeală cândva vei fi intrând.