Soarele

Din margini de vis
se naște curgerea –
ne-mbrățișăm.

În fiecare lucru
se naște răsăritul –
totul e acasă.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Ușa nu se deschide.

Ușa nu se închide.

Stau în locul unde era zidul.

Fărâmele tac,
Un singur cântec.
Prezentul, infinit.

Cade lumina
în inima golului –
un răspuns fără întrebare.

Iubirea nu cere,
nu pleacă,
doar este.

Fărâme de tăcere
în noaptea ce curge –
ne întâmplăm.

Doi e mare gospodar

Doi e mare făurar

An de an sunt în pătrar

Doi de doi pe-un piedestal

Au mai pus în sac, un număr

Sacul, gata să se rupă 

Plin de-atâtea cifre mari

Cinci e numărul din sac

Care şade-acum pe burtă

Istovit de-atâta muncă

Peste el se puse-acuma

Un alt cinci, de nou pătrar

Amundouă vor să fie

Frați cu noul făurar

Marius Ene, Polonia, 31.03.2024 ( la cerere Ionel A. și Cîmpean care pe 22 Aprilie au ziua de naștere, una de 55 de ani) 

Pe asfaltul încins,

se oprește o frunză

în drumul ei spre nicăieri.

Nimeni nu o vecde,

nimeni nu o aude

când se zbate să trăiască

în orașul care uită să respire.

Fumul clădirilor

își scrie numerele pe cer,

iar vântul e obosit

de atâta cărat de plumb și cenușă.

Râurile poartă amintiri

de copaci tăiați,

de pești care nu mai înoată,

de oameni care uită să asculte.

Dar există și o lume mică,

un copil care plantează un copac,

o mână care strânge gunoiul

dintr-un colț de parc uitat.

Micile gesturi devin frunze,

frunza renaște,

iar orașul, poate, respiră

pentru o clipă mai lungă.

Nu mai putem aștepta

ca natura să ne ierte.

Ea nu ne judecă, doar așteaptă

să ne amintim că suntem din ea

și nu stăpânii ei

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Se stinge-ncet și pasul meu prin lume,

Ca umbra serii peste câmpuri goale,

Iar gândurile, rătăcite-n cale,

Se-așază liniștite fără nume.

Mai arde-n piept o ultimă scânteie,

Din tot ce-am fost cândva sub cerul larg,

Iar timpul, ca o corabie fără catarg,

Îmi poartă urma pașilor prin stele.

De vei cădea în tristele melancolii,

Și amintirea va foșni sub al tău gând,

Să nu îți faci din toate un mormânt,

Ci o lumină pentru nopțile târzii.

Iar dacă toamna va veni deplină,

Și frunza-ncet în palme o să-ți cadă,

Să nu mă plângi, dar ochii tăi să vadă,

Cum viața moare doar ca să revină.

Din humă, poate, iarăși o să crească,

Un fir de iarbă simplu și tăcut,

Cu seva timpului ce a trecut,

Prin tot ce-a fost menit să se sfârșească.

Și poate-n zori, când roua se adună

Pe frunza grea de liniști și de dor,

Un strop din mine, rătăcit ușor,

Va tremura în blânda ta furtună.

Căci tot ce pleacă-n lumea fără veste,

Nu piere-n golul fără de hotar,

Ci-și schimbă chipul, tainic și fugar,

În alte începuturi ce vor crește.

Așa se-nchide cercul peste toate:

Din vară-n toamnă, din apus în zori,

Trăim puțin și pierdem din culori,

Până la umbra neagră din eternitate.

Vise — torțe se sting, dar lumini orbitoare,

în orizonturile apropiate,

se APRIND.

Totul, și gărzile, se lichefiază,

cum parcă dau să încolțească

MAGISTRALE flori,

răsărite alb-argintii,

pe LESPEZI de pietre fumurii.

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.