Dincolo de întrebare

Ai căutat răspunsul?
El s-a ascuns
în cel care întreabă.


Categoria: Poezii diverse

Toate poeziile autorului: RAO poezii.online Dincolo de întrebare

Data postării: 14 mai 2025

Timp de citire: ~1 min.

Vizualizări: 883

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Moarte

În fiecare noapte

dispari.

În fiecare dimineață

te întorci

puțin altfel.

Numim asta somn

ca să nu ne speriem

de câte ori

suntem mai mulți decât unul.

Mai mult...

Vise

Fărâme de tăcere
în noaptea ce curge –
ne întâmplăm.

Mai mult...

Cercul fără centru

Nu căuta marginea.
Nici început, nici sfârșit —
doar dans.

Mai mult...

Vântul

Nimic nu e al meu,
nici pasul, nici tăcerea;
sunt dansul,
dar nu dansatorul.

Într-un punct fără margini
cad florile timpului,
iar rădăcinile cresc în sus –
spre nicăieri.

Ce rămâne?
Un ecou fără început,
o sete fără formă,
o iubire care nu întreabă.

Mai mult...

Rădăcină

o frunză cade —
nu din toamnă,
ci dintr-o vară
care a promis
prea mult verde

Mai mult...

Fără formă

Umbre de foc
pătrund în nimic –
noi le respirăm.

Un câmp de tăcere
își răstoarnă hotarele –
totul este
fără nume.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

În bezna gândului meu

Respiră-n mine
sângele tău aprins, cald,
cerul se topește.

 

În palma mea stai
ca un timp neînceput,
nesfârșit te simt.

 

Ochii tăi fac scrum,
în mine se-aprind focuri
ce nu se sting: dor.

 

Sufletul tău gol
mă îmbracă-n clipe reci
cu freamăt de foc.

 

Un sărut ascuns
se naște în pântecul
întunericului.

 

Trupul tău arzând,
oglindă de veșnicii,
mă înghite tot.

 

Sub pielea ta albă
curg râuri de liniște
și strigă spre mine.

 

Ne stingem cu ploi,
visul devine pământ,
sămânță și rod.

 

Noaptea se destramă,
când iubirea noastră arde,
Eros ne înghite.

 

Mă îmbraci cu nopți,
cu întrebări nelumești,
cu abisuri vii.

 

Între coapse moi
mă pierd ca într-o mare
fără de hotar.

 

Ne legăm prin dor,
două lumi fără nume
într-un singur trup.

 

Ai lăsat în mine
semne de foc și de vis,
îți port amprenta.

 

Îmi ești început,
dar și capăt de lume,
un arc infinit.

 

Pășești în mine,
ca o umbră în lumină,
fără hotare.

 

Sub un singur pas
se sfarmă eternități,
dar noi rămânem.

Mai mult...

Trecut, prezent și viitor

Prezentul azi, mi-e o luptă pentru supraviețuire 

Când trecutul vrea doar să mă bântuie 

Totul pare o lume gri....trecătoare

Dar țin fruntea sus... vreau să vindec tot ce mai doare!

 

Să fiu din nou cum eram, o pată de culoare, de viață 

Să-mi dau și mie, nu doar celor din jur, zâmbete pe față 

În toată lumea de azi, ce se vrea tot mai tristă 

Vreau să fiu cea care speră, că iertarea și iubirea există!

 

Să uit de lacrimile amare strânse în batistă 

Așteptând zadarnic de la tine un "iartă-mă!"...un semn,

C-o să-ntelegi într-o zi că te respiră un suflet

Ce cu tăcerea, l-ai făcut de respect, să fie nedemn.

 

Să șterg vreo urmă de regret și orice tristă amintire, de la tine,

Să pot privi din nou cu soare, în viitor

Să înec în zâmbete durerea despărțirii 

În lumea asta tristă, gri..să trăiesc din nou, o viață în culori!

 

Și de va fi trecutul să-ncerce să m-apese

Cu-al despărțirii noastre peisaj decolorat

Am să-i interzic sufletului să îi mai pese

Nimic nu are să se schimbe și tot ce a putut, deja... a dat!

 

 

 

 

Mai mult...

Oare merităm?

Din cer cad picături de apă

Pe care toți le așteptăm,

Este o mare binecuvântare

Dar nu știu dacă o merităm

 

Suntem atât de plini de ură

Și am uitat să dăruim iubire,

În jur este multă minciună

Dar toți sperăm la mântuire

 

Ne ducem zilnic la biserici

Și ne rugăm la Domnul Sfânt,

Dar amânăm să facem fapte

Cât mai trăim pe-acest pământ

 

Pe mulți ne doare adevărul

Când cineva ni-l spune-n față,

Îl dușmănim pentru-ndrăzneală

Și mai apoi îl ținem la distanță

 

Ne vine tare greu ca să iertăm

Pe cei ce fără vină ne-au rănit,

Cu ușurință acuzăm și judecăm

De parcă niciodată n-am greșit

 

Iată de ce mă-ntreb de merităm

Să cadă peste noi picuri de apă,

Dar cine-s eu să judec, când știu

Că-n groapă cade..cel ce sapă!

Mai mult...

Ele

Din vremi de mult trecute

Sosit-au ele acum,

In bezna.

 

Langa pârâiașul din padure,

Casa aceea, mare

E a lor.

 

Am fost acolo si pot spune

Locul meu e langa ele.

Cine-s ele?

Vrajitoarele,

Prietenele mele.

 

Au trecut sute sau chiar mii de ani

De cand nu le-am mai vazut,

Dar dorul nu a incetat s-apara

Si sa ma sugrume.

 

Reuniunea a-nceput

Si cantece de veselie in natura se aud.

Toti joaca, greieri si furnici

Si creaturile noptii sunt aici,

Pentru ca ele au sosit.

Mai mult...

Nu m-am înțeles...

 

Nu m-am înțeles cu vânturile,

și mi-au răscolit toate potecile.

Nu m-am înțeles cu oglinzile,

și m-au întors pe dos

în liniștea chipului.

 

Acum stau, strivit:

de pași, de umbre, de ape,

cu tăcerile adunate sub pleoape.

 

 

Nu m-am înțeles cu păsările,

și mi-au risipit gândurile-n zbor.

Nu m-am înțeles cu somnul,

și mi-a lăsat ochiul deschis

spre alt întuneric.

 

Acum stau, strivit:

de clipe, de oboseală, de stele

cu nopțile strânse în oasele mele.

 

 

Nu m-am înțeles cu timpul,

și a mutat infinitul în mine.

Nu m-am înțeles cu plecarea,

și mi-a crescut rădăcini

printre pași.

 

Acum stau, strivit:

de lume, de visuri, de cuvinte

în pustiul arid al ființei mele.

 

 

Nu m-am înțeles cu sfârșitul,

și s-a așezat lângă mine

pe pragul ușii.

Nu m-am înțeles cu începutul,

și m-a lăsat

în mijlocul drumului.

 

Acum stau, strivit:

de timp, de dezordine, de drum,

cu soarta – o mână de scrum.

 

 

Nu m-am înțeles cu viața,

și mi-a pus în palme

prea multă întuneric.

Nu m-am înțeles cu moartea,

și mi-a cerut

să mai am răbdare.

 

Acum stau, strivit:

de destin, de oameni, de Dumnezeu,

cu inima – un tărâm al tristeților.

Mai mult...

Legământ

 

Visurile toate înspre zori coboară, 

Ochii-mi plâng cu lacrimi de amurg, 

Luna cu-a ei raze parcă mă-nconjoară, 

Şi în mii de stele mă sfărâm și curg.

 

Se prelinge clipa-n ramuri de tăcere,

Dorul meu se stinge-n pasul nefăcut,

Noaptea mă îmbracă-n falduri de durere,

Că-n trecutul mamei nu m-aș fi născut.

 

Printre nori de gânduri, inima mă cheamă,

Să m-adun din umbre, să mai pot visa,

Dar din mine-ntruna curge vechea rană,

Întinzându-și boala prin lumina mea.

 

Într-un colț de cer mi-am ascuns speranța,

Să învie-n zori tot ce-a fost pierdut,

Dar și cerul plânge, și-mi jelește viața,

Printr-o ploaie cruntă cum nu s-a văzut. 

 

Parcă din astral un fir lung mă ține,

Și îmi vine-n minte vechiul legământ, 

De voi bea doar lacrimi reclădind ruine, 

Îmi vor crește aripi sub al meu veșmânt. 

 

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍