Sărăcie

Simt că mor de iubire, disperare, ură,

De tot ce lumea asta îmi poate oferi,

Mă dispersez în propria-mi făptură,

Mă îneacă sentinţa: a nu mai putea trăi.

Orice trăire e peste a mea rezistenţă,

Depăşesc graniţa fiinţei mele,

Sunt prins într-un vârtej de violenţă,

Ce mă târăşte prin chinuri rebele.

Trosneşte în mine prea multă intensitate,

Dar şi mult dezechilibru în acelaşi timp,

Sunt consumat până la absurditate,

Roiesc în mine forţe ce mă înving.

Flăcări mă ard, dar căldura nu poate ieşi,

Nici măcar o mică primejdie nu simt,

Nu mai am ce salva, nu mai am ce oferi,

Nu mai cunosc noţiunea de timp.

Sunt la marginea vieţii mele murdare,

Fiecare trăire este un salt în necunoscut,

Am consumat tot cu supremă ardoare,

Nu mai am ce trăi, nu mai am nimic de făcut.

Am plecat venind de niciunde,

Prin oase şi cărni, și risipă de ani,

Veninul plăcerii în mine pătrunde,

Lăsându-mi bastarzii orfani.

Viaţa mă biciuie ca pe un sclav,

Pute a hoit și ziua de mâine,

Sub un soare la fel de bolnav,

Omul slujește acuma pe câine.

Latră un cioclu călare pe dric,

Barza mă schimbă pe-un prunc,

Şi iarăși la drum pornind spre nimic,

Prin oase și cărni, niciunde ajung.

În umbra cui voi mai striga, 

Căci totul împrejur e beznă, 

Și simt pe pleoape noaptea grea, 

Și-ntunecimea pân' la gleznă?

Mi-e urma pasului ca smoala, 

Și-n noapte totu-mi pare sferic, 

Mă prinde-n horă teama, boala, 

Și-n vene-mi curge întuneric. 

Azi stelele sunt tot mai negre,

Lumina lor e-a morții rază,

Atârnă cerul greu de veghe, 

Și timpu-n el se estompează.

Învăț să merg cu mâna-ntinsă, 

Prin bezna ce deja mă știe, 

Căci frica, dacă nu e - nvinsă,

Îți stă în suflet pe vecie. 

Și poate-n mine, sub povară,

Un licăr știe să rămână;

Chiar dacă viața-i numai seară,

Nu orice noapte e stăpână.

Din beznă scot mereu un nume, 

Și-l spun încet, să nu se frângă,

Iar pașii mei gonesc prin lume, 

Căci zorii zilei trebuie s-ajungă. 

Din mine cade-ncet povara,

Și rana nopții încet se coase, 

Iar soarta întoarce invers scara, 

Și pielea a ziuă îmi miroase. 

V-am văzut bătrâni,

V-am văzut plângând,

Cu atâtea răni,

Toate lăcrimând.

M-ați văzut plecând,

Fără bun rămas,

Umbra-mi tremurând,

La fiece pas.

V-am văzut prin fum,

Umbre pe pământ,

Dorul vostru, scrum,

Risipit de vânt.

M-a chemat spre voi,

Glasul greu, tăcut,

Și am plâns cu ploi,

Dintr-un ochi de lut.

Eu, rămân străin,

Prins de-un timp hain,

Și, cu-al meu suspin,

Vă port în destin.

Pașii voștri grei,

Liniștea-mi zdrobesc,

Umbrele de ieri,

Prin mine trăiesc.

Dar tot ce-ați pierdut,

Eu port în cuvânt,

Fiindcă am tăcut,

Ca un vechi mormânt.

Chior de beat

Și-a pierdut un ochi subit,

Într-un incident pe stradă,

De-atunci bea necontenit,

Dublu ca să vadă.

Unui Halterofil

A început să se tot plângă,

Către oamenii de lângă,

Tot mai mult ca-n alte dăți,

Că e plin de greutăți.

Unui mire beţiv

Te-ai însurat şi ai plecat cu aleasa,

Aţi chefuit, băut şi aţi dansat.

În zori când goală ţi-ai văzut mireasa,

Al tău cocoş n-a mai cântat…

Văduva

Ne-ai părăsit pentru o lume nouă,

Şi-ai fost plâns de soață mult,

Nu că i-ai rupt inima-n două,

Ci, că n-ai plecat mai de demult.

Român în Germania

Auh fiderzin, auh fiderzin,

Vă spun de aici celor iubiți,

Plecat să schimb al meu destin,

Mănânc zilnic, doar biscuiţi.

Vis

Visul ăsta am să-l îngrop,

Să nu-mi fie de deochi,

Purtam ceartă cu-un ciclop,

Și-l scuipai drept între ochi.

Proverb - “Cu tăcerea le rupi pielea”

Sfatul mamei îl respecţi,

Stai o vreme mofturoasă,

Dar la ce să te aştepţi…

Dacă unii o au prea groasă.

Unui frate pârâcios 

La întâlnirile cu tata,

Când îţi cerea să-i torni un ţoi,

Îţi aranjai băţos mustaţa,

Şi ne turna-i pe noi.

Unei moştenitoare  

Te întreabă ruda din mormânt,

La cruce să mai spere?

Te juri solemn pe-al tău cuvânt,

Că i-ai pus cruce…dar la avere.

Unei avocate  

Tu, eşti mare avocată,

Prin fiţe îţi porţi fala,

Şi judeci lumea toată,

Dar stai prost cu morala.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Am fi zdrobit si orele, secundele,

Macar de am fi stat.

Dar cred ca nu ne-am fi gasit,

Nici-ntr-un trecut indepartat.

Si daca Cronos accepta,

Sa avem un viitor,

Probabil ceasul s-ar oprii,

Din cant nemuritor.

Si s-ar preface-n gugustiuc.

Doar sa ne ocoleasca,

Viata ne este de prisos,

Nu pot sa-ti fiu mireasa.

Chiar daca Cronos ar fi spus:

-Luati, timpul e al vostru!

Dar ce stilou ar lacrima

Pentru un cant, al nostru.

Simboluri peste simbolismuri,

Trec peste ale noastre ape,

Ascunse parca de cuprinsuri,

Peste vise desarte.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Oh…dor sa nu-mi fi fost.

Atat doream defapt.

Dar nu, timpul nu ne accepta.

Si sufletele ne despart,

Intr-o lume eterna.

Atat doream defapt.

Da, Cronos n-ar fi acceptat,

S-avem un viitor.

Chiar ceasul de nu s-ar opri,

Din cant fermecator.

Ar sta plapand in form de sfera,

Doar sa nu ocoleasca,

Momente vii si linistite,

Tot nu ti-as fi mireasa.

Cand timpu-ar fi oprit din mers,

Cand lumea ar fi stat,

Un timp nepretuit defapt,

Ne-ar fi oprit demult.

Doamne,

nu mor, dar nu mai trăiesc.

Nu cad, dar mă destram.

Par viu, dar în mine

fiecare clipă îmi desface un fir

din țesătura ființei.

Nu mai sunt om întreg,

ci numai cioburi de gesturi,

resturi de dorințe,

o memorie spartă

în care nu se mai oglindește nimic.

Mă pierd în detalii,

uit cine sunt,

și nici Tu nu mai ești

un nume limpede în inima mea.

Nu Te-am alungat, Doamne,

dar m-am destrămat

până ce nu mai am loc

nici măcar pentru Tine.

Îmi simt trupul întreg,

dar sufletul e o ruină

pe care nici vântul nu o mai atinge.

Mi-am pierdut coerența de a fi,

vocea interioară,

țelul.

Doamne,

adună-mă din pulberea conștiinței mele.

Pune-mi înapoi gândurile

ca pe niște oase în ordine.

Suflă peste mine,

nu viață nouă,

ci unitate.

Să fiu iarăși întreg,

chiar dacă rănit.

Tu m-ai țesut odată cu mâini dumnezeiești —

Țese-mă iar,

din firele care mi-au mai rămas.

Nu cer să fiu cum am fost,

ci doar să fiu din nou.

Să nu mă destram sub privirea Ta,

ci să mă regăsesc în ea.

Dezintegrarea din viață

e iadul în care nu se urlă,

ci se tace.

Dar Tu ești Dumnezeul

care știe să vorbească în tăceri.

Vorbește, Doamne,

și strânge-mi ființa la loc

în jurul numelui Tău.

Seara a fost prima trecere.

La început a fost tăcerea,

nu lipsa, ci adâncul

care așteaptă cuvântul.

Creația nu a fost explozie,

ci trecere:

din neființă în chemare,

din întuneric în rost.

Logosul a străbătut haosul

fără grabă.

Lumina nu a forțat, ci a chemat.

Toate au venit la ființă

prin ascultare.

Omul a primit această trecere în sine.

Creat din lut și suflare,

între pământ și cer,

chemat să continue

ceea ce Dumnezeu a început.

Dar creația nu s-a încheiat.

Ea se lucrează

în fiecare inimă

care învață tăcerea,

în fiecare minte

când forma nu mai rezistă harului.

Sfântul maxim a numit aceasta sinergie:

Dumnezeu lucrează,

omul răspunde.

Și când harul atinge făptura,

nu o shimbă în altceva,

ci o aduce

la ceea ce trebuie să fie.

Atunci creația se împlinește

fără zgomot,

iar omul devine loc al trecerii

din lume în Dumnezeu.

M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,

Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,

Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-n valurile morții de mic m-am botezat.

Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,

Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,

Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,

Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.

Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,

Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,

Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,

Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.

Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,

Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,

Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.

Paștele Blajinilor

Azi, cimitirul e viu de oameni și miros de cozonac,

iar vântul duce în aer arome de busuioc și tămâie.

Sub pași grăbiți, pământul suspină,

iar printre cruci, florile noi șoptesc rugăciuni vechi.

Câte o floare vie, pusă cu mâini tremurânde,

câte o coroană grea, aplecată sub povara dorului.

Ne întoarcem spre voi, cei plecați,

cu sufletele pline de dor și cu ochii înlăcrimați.

E sărbătoare în ceruri azi —

sufletele se adună în dans lin de lumină,

și cred că ne priviți de dincolo de timp,

cu blândețea celor care au înțeles tot ce noi încă învățăm.

Sperăm că ne iertați pentru lacrimile neterminate,

pentru cuvintele nespuse, pentru dorințele neîmplinite.

Sperăm că ne vegheați drumul

și ne îmbrățișați în vise, tăcuți și buni.

Astăzi, sub cerul curat de primăvară,

punem ofrande simple: flori, pâine, lumânări —

dar mai ales, vă aducem inimile noastre,

bătând, încă, pentru voi.

@reper A.Turcanu

Ploaie ce curge în toamnă

Spală-mi lacrimile de pe obraz,

Ce gândul spre trecut le îndeamnă

Să se strecoare în moment de necaz.

Vânt ce fuge în toamnă

Nu-mi permite în trecut să doresc,

La prezent gândul condamnă,

Doar la el să mă gândesc.

Frunză ce a căzut în toamnă

Spune-mi cum la prezent să trăiesc,

Când în trecut aveam pricină

De mine să mă mândresc.