Sărăcie

Din catedralele sufletelor triste se ridică la cer
cântecele inimilor noastre,
Cântece ce vor să îți vestească haosul infernal
în care se scaldă omenirea.
Vibrațiile muzicii zguduie magistral bolțile albastre
ale cerului domnesc,
Scormonind apoi toate colțurile Universului
pentru a-ți da de veste.

Plutind pe portativul stelelor, notele se rostogolesc într-o avalanșă nebună
Spre cel mai îndepărtat întuneric unde se termină materia cosmosului.
Aici, în tărâmul începutului și sfârșitului,
într-o singurătate absolută
Dumnezeu își doarme armonia pierdută
în leagănul uitărilor eterne.

Murmurul trist al umanității întrerupe
visarea solemnă a bunului Domn
Care ascultând ondulațiile pline de durere
ale cântecelor noastre triste
Hotărăște să ne îndulcească durerea
cu darul veșnic al iubirii.

Scumpă copilărie 

Dragă, argintie,

Mereu cu bucurie

 În cămașa aurie.

Pe dealuri alergând,

Floricele culegând, 

Coronițe împletind 

 Și pe cap purtând...

O copilărie fericită, 

E viață împlinită!

Fără mamă, tată, 

E viață zbuciumată!

Copilăria-i o povață, 

Ce mă-ndrumă-n viață!

Cu bujori în obrăjori,

Cu lacrimi în ochișori. 

Copilăria e ca o floricică 

Ce-nflorăste ca o mămică,

Dulce, dragă și duioasă 

Ca bunica de frumoasă!

Copilăria-i prețioasă, 

De Dumnezeu aleasă!

Cu bomboane, ciocolată, 

Cu o mamă și un tată.

Ce scurtă-i copilăria!

Plecând cu bucuria!

Ce-n suflet o aveam,

Cu drag o purtam...

Copilăria-i lucru de sfânt 

Ce-l găsești doar pe Pământ!

Pe ploaie alergând,

De tristețe plângând...

Totuși florile copilăriei

Sunt amintirile veseliei,

Simțindu-le odinioară,

Ca fiind ultima oară. 

La tăticu alergam,

El în brațe mă lua,

Pe obraji mă săruta -

Ce copilărie dulce aveam!!!

16.10.2019

Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.

Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.

Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.

În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.

Totu-i îi vechi și învechit

Toți în jur au-mbătrânit.

Ce am știut eu nou cândva

S-a pierdut pe undeva.

Si ce vechi cândva a fost

Acum nu-și mai are rost.

Am crescut eu pe aici

Cu prieteni și bunici.

Locul meu s-a ocupat,

Căci demult eu am plecat,

Dar pe voi - nu v-am uitat.

Blânda cea copilărie

Mândră floare de câmpie.

Pe aici ea s-a trecut

Si eu uite, n-am văzut.

Oameni buni ce m-au crescut,

Ce m-au învățat s-ascult,

Mulțumesc, vouă vă spun,

Pentru tot ce știu acum.

Pe alt drum eu am plecat

Si departe v-am lăsat,

Viață nouă am început,

Prieteni noi eu mi-am făcut

Sunt de acolo eu acum,

Nu mă mai întorc din drum.

Cale nouă ca din vis

Ea în larg mi sa deschis.

Fiecare-n drumu lui

Pe cărarea timpului.

Totu-i nou și înnoit

Viață nouă – bun venit!

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.

Încă un adio mi-e teamă că nasc,

Se zbate în cord pe-o arteră,

Gândul cu mintea întruna mi-l pasc,

Doar carnea din mine mai speră.

Cu un ghimpe în ochi sunt silit să privesc,

Înot în obsesii și nervul mă roade,

Un cer fără îngeri mi-e dat să iubesc,

Și murmur întruna cuvinte schiloade.

Mă împiedic de mine la fiece pas,

Și iar mă ridic, și iar mă aștept,

Vreau ca să strig dar nu mai am glas,

Și-o frică de mine m-apasă în piept.

Caut pământ cât mai departe de lume,

Pădurea mi-o fac duhovnic și leac,

Copacii să strige în ecou al meu nume,

Galbenul toamnei pe veci să-l îmbrac.

Freamătul frunzei mi-e glasul de mamă,

În scorburi m-ascund cu ochi umeziți,

Mă mângâie umbre și somnul mă cheamă,

Adio, prieteni! Să nu mă treziți...

Pogoară peste mine umbre seci,

Din veacuri care ard în rugul sorții,

Să-mi fie pașii grei, iar nopțile mai reci,

Să-mi cânte-n vis doar corul trist al morții.

Mi-e dată ploaia ca un bici să mă lovească,

Iar norii, lanțuri grele peste trup,

Tot sufletul mi-e palid și gata să sfârșească,

Sub un descântec din ura lumii rupt.

Mi-e vântul dat să-mi ducă șoapta mai departe,

Ca pe-un ecou pierdut în depărtări,

Să fiu un strop de umbră fără moarte,

Purtat de timp, prin veșnice uitări.

Doar tu, o Doamne, lasă-mi amintirea,

Să plângă-n lună, peste nopți de dor,

Să fiu o umbră ce-și găsește firea,

În pasărea ce-și cântă o viață fără zbor.

Și când tăcerea sfarmă tot ce este,

Ridică-mă din hăuri de noroi,

Și spune-mi Doamne că a fost poveste,

Tot traiul meu cu patimi și nevoi.

Apoi, când ceasul ultim mi se sparge,

Și-n praf rămâne sufletul pribeag,

Înalță-mi trupul, o pânză pe catarge,

Iar numele aruncă-l pe-un vârf de bumerang.

Unui fumător

De copil el a fumat,

Pentru noi a fost mister,

Dar de azi ne-a anunţat,

Că se simte exact ca-ncer.

Nedumerire

Vă întreb, fără să supăr,

Să-mi răspundă-un omolog,

De stomac, eu dacă sufăr,

De ce nu merg la stomatolog?

Fanatism

Cu Poşta Română, eu nu lucrez,

Şi toţi, să spun de ce, îmi cer…

Ei bine, vă divulg acest mister,

Eu sunt de mic: Fan – Courier.

Halterofil

Halterofil cu foarte mare palmares,

Dar pentru sine poartă o mare ură,

A încercat mereu dar fără de succes,

Ca să-şi ridice, nivelul de cultură.

Obezitate

E supraponderală a mea vecină,

M-am întâlnit cu ea lângă tufişuri,

Şi pare genul de femeie fină,

La care nu prea merge cu ocolişuri.

Vânătorul

Am drept vecin un vânător,

Dar nu găseşti trofeu în casa sa,

Şi nu-i un lucru întâmplător,

Fiindcă trage numai la măsea.

Uleiul

La suprafaţă a ieşit,

Uleiul foarte supărat,

Spunând că e năpăstuit,

Căci prea la icre e frecat.

Unuia cu multe minusuri

Face socoteli ce-i dă cu plus,

Și analizele la sinusuri,

Căci cineva deştept i-a spus,

Că are multe minusuri.

Unei grase

A aşteptat grăsuna rezultatul,

Şi da, va fi angajată mâine…

A terminat-o cu oftatul,

Căci va putea mânca o pâine.

Vorbă din popor

S-a dovedit a fi real,

Acea vorbă ce la ea socot,

Am văzut aseară în bar,

Cum doi ciungi beau cot la cot.

Azi lupt cu frigul din mine,

Cu ierni ce încep să m-acuze, 

Mă-ngheață geruri străine,

Și-mi crapă tăcerea pe buze. 

Sub piele îmi urlă pustia,

Și-n măduvă-mi ninge ușor,

Nămeți îmi încarcă vecia,

Și tâmplele ninse mă dor.

C-un urlet de gheață mă strig,

Dar nu-i mântuire în glas,

Mi-e viața o haină de frig,

Și timpul un sloi ce-a rămas.

Simt trupul o scorbură albă,

Și sufletul – viscol cioplit,

Pe umeri mi-atârnă o salbă 

Din gheață și foc netopit. 

În mine e iarna cea mare,

Un secol de alb clandestin,

Și-n frigul ce-n mine răsare,

Apune un rece destin... 

Cad pietre în apă,

De pe-nalta stâncă,

Valuri mici se crapă,

Lăsând rană adâncă.

Inima-mi suspină,

Frântă de durere,

Lacul o alină,

Cu a sa tăcere.

Văd o barcă-n zare,

Lunecând ușor,

Cu un lup de mare,

Fără un picior.

Ce departe stăm,

În pribeagul umblet,

Și-amândoi cărăm,

Rănile în suflet.

Zilnic lacul plânge,

Multe, multe fețe,

Și-n adâncu-i strânge,

Valuri de tristețe.

Într-o colibă cânt-un pian,

Mama dansează cadril,

Eu, cocoţat pe divan,

Mimez un dans pueril.

Tata citeşte acelaşi ziar,

Ros pe la colţuri de cari,

Grijile sale reapar,

Scrise-n antet cu litere mari.

Ploaia, de mai bine de-o lună,

Ne picură-n străchini mereu,

Mama, dansând o adună,

Şi plângând, îmi cere s-o beu.

Chiţăie şoareci în pod,

Se muşcă între ei de ureche,

O prescură uscată eu rod,

Şi-mi pare proaspăt de veche.

În colibă cântă acelaşi pian,

Mama şi tata valsează,

Trupu-mi, moţăind pe divan,

La o viaţă minunată visează.

O floare îşi dă duhul,

Un suflet se usucă,

Fiori îmi scaldă trupul,

Trăiesc ca o nălucă.

Am pângărit pământul,

Cu a mea călcătură,

Mi-am murdărit cuvântul,

Ce l-am rostit pe gură.

Iar cerul am întunecat,

Atunci când l-am privit,

Şi m-am simţit trădat,

Şi-n suflet umilit.

Îmi este al vieţii fir,

De buruieni strivit,

Cu mintea în delir,

Pe cruce-s răstignit.

Priveşte printre lacrimi,

Priveşte-mă Doamne,        

Aruncă-mă-n patimi,

Şi taie-mi din coarne.