Să nu mă treziți...

Trei sferturi astăzi sunt în rai,

Dar mâna ta mă trage înapoi,

Și-ntruna plângi, și fără grai,

Încerci pe moarte s-o despoi.

Te văd de undeva din depărtare,

Cu fața-n palme prăbușită,

Apoi aprinzi ușor o lumânare,

Și rogi pământul să te-nghită.

Trec norii grei, dar eu nu mai aștept,

Mi-am pus tăcerea-n piept ca pe o haină,

Și sunt străin de gândul tău nedrept,

Ce vrea să mă întorc ca dintr-o taină.

Tu strigi, dar glasul tău nu mă mai doare,

E doar ecoul ce se frânge-n mine,

Fiindcă-am gustat din lacrima ce moare

Sub ochii-ți goi ca două vechi ruine.

Și totuși, nu te las, și-am să te iert,

Să fii în mine ca un legământ,

Iar când vei plânge, voi simți discret,

Iubirea noastră trăită pe pământ.

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

Reflecția se frânge în mii de fragmente

care caută un chip de recunoscut.

Masca se lipește pe față,

subțire, strălucitoare, aproape invizibilă.

Rolul devine respirație,

și aplauzele, ziduri care îl izolează.

Înăuntru, golul respiră mai tare decât orice sunet,

și întreagă lume aplaudă absența.

Oglinda nu minte, dar tace în fața adevărului.

Sclipirea apei te-a străpuns, 

Şi a erupt apoi prin vene, 

Nici soarele n-ar fi acum îndeajuns, 

Să asfințească sub ale tale gene. 

Mici bulgări de lumină te-nconjoară

Mimând un ritual nepământean, 

Iar luna de pe ceruri se coboară, 

S-o ții în brațe ca pe-un copil orfan. 

Aduci un farmec mai aparte lumii, 

Când dănțui grațios pe stele, 

De acolo parcă-ți sunt străbunii, 

Căci porți o constelație sub piele. 

Big-bangul pare ar fi al tău surâs, 

Când universul se rezumă la o cifră, 

Secretul omenirii îl ții în inimă ascuns, 

Şi ni te-arăți doar într-o carte apocrifă.

În taina nopții încet pătrunde, 

Lumini dintr-o apusă stea, 

Și-n visul nostru se ascunde, 

Și pasul tău, și urma mea. 

Pe buze arde-un lung fior,

Din umeri aripi ne-au crescut, 

Și ne-aruncăm în primul zbor, 

Prin ochii tăi, cu-al meu sărut. 

Subit ne-am înălțat spre stele,

Iar tainice lumini ne-mbrățișa,

Ca veșnic să dansăm cu ele, 

Cu zborul tău și aripa mea.

Și-ncet tăcerea ne-a cuprins, 

Când în priviri ne licărea apusa stea, 

Și-am vrut să-ți spun... dar m-a surprins, 

Că gândul meu... era chiar șoapta ta. 

Și-n liniștea ce arde lent,

Ne-am regăsit fără cuvinte,

Căci visul nostru transcendent,

Era în trup, și nu în minte. 

Rămânem pas, rămânem zbor,

Sub cerul ce ne știe bine,

Iar trupul tău cu-al meu amor, 

O nouă stea în univers devine.

Ceasurile se topesc sub cerul oval,

Fiecare secundă e un râu ce nu se întoarce;

Umbrele trecutului le diguiesc în aval,

Apoi, fără oprire, alerg încolo și-ncoace.

Străzile ard sub pașii mei de zăpadă,

Luminile reci scaldă pereții de sticlă,

Oamenii trec, n-au ochi să mă vadă,

Și-n umbrele lor simt teroare și frică.

Stelele cad în pieptul meu ca o ploaie,

Universul îmi pulsează pe tâmple,

Sunt un spirit care hrănește războaie,

Și veșnic aștept ceva să se-ntâmple.

Am strâns iubirea lumii într-un mic soare,

Și l-am trimis Domnului din palmele mele,

Și-n panică îngerii au început să coboare,

Să tragă-ntre oameni și cer imense perdele.

Doamne, cât de departe ești când cerul mi se frânge?

De ce-mi lași pașii să alunece-n tăcerea adâncă?

În noaptea fără margini strig numele Tău,

Dar ecoul mi se întoarce gol, fără răspuns.

M-ai zidit cu lacrimi și foc,

M-ai învățat dorul și crucea,

Iar acum tremur în praf,

Ca o frunză uitată în toamnă.

Vrăjmașii mei râd și spun:

„Unde este Dumnezeul tău?”

Dar eu îmi port rana în piept,

Ca o rugăciune nerostită.

Ridică-Ți ochii, Doamne, spre valea durerii,

Atinge cu degetul Tău rana mea aprinsă.

Nu mă lăsa să cad în uitare,

Nu mă închide în noaptea fără margini!

Tu ești scutul inimii mele,

Și în Tine nădăjduiește plânsul meu.

Adu-mi lumina zorilor,

Și voi cânta iarăși numele Tău printre vii.

Orașul putrezește lent sub ploi de plumb,
cu străzi ce miros a fier și a sfârșit;
felinare bolnave ard fără să-l scumb,
ca niște oase galbene-ntr-un trup murit.

Clădirile, sicrie înalte, reci,
își țin ferestrele ca ochi sticloși;
prin piețe trec figuri corecte, seci,
cu pași egali, deja puțin morboși.

Pe ziduri stă tăcerea ca un mucegai,
iar aerul apasă greu pe piept;
nimic nu cade brusc, nimic nu-i vai,
doar totul stă stricat, perfect, drept.

Și eu rămân în oraș, ca o vină veche,
învățând să fiu viu fără să strig;
aici, chiar și sufletul se-mbracă-n piele seacă
și moartea trece zilnic, elegant, politehnic, frig.

Când ceru-i negru ca smoala
Și otrava visului
Scuipă strigăte desculțe
Din care boala se hrănește,
Atunci sunt dezmembrat
Din umbra ecoului meu.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Lise

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Bilgiç öğretmenler

Ve zorlu sınavlar...

Ve bugün beni ürpertiyorsun

Lise, - mezarlık

Gençliğimden! –

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla –

Bugün artık ben değilim

Ve canım acıyor...

Artık hiçbir şey istemiyorum -

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla... –

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Beni dünyaya verdin

Şiddetli dalgalarda,

Çok bıkkın...

Lise, - mezarlık

Gençliğimden!

Nu începutul a fost primul

ci rânduiala din care începutul

a primit voie să apară.

Mai înainte de început

a fost hotarul nevăzut

dintre „a fi” și „a nu fi”,

străjuit de Duhul

care Se purta peste ape

fără să le tulbure.

Apele nu erau haos,

ci adânc nerostit,

purtând în sine

posibilitatea ascultării.

Atunci, lumina nu a izbucnit,

ci a fost chemată pe nume,

separată de întuneric

nu prin luptă,

ci prin discernământ.

Ziua și noaptea au primit măsura,

timpul - rânduiala,

iar făptura a fost așezată

în ritmul care nu obosește.

Pământul a fost chemat să rodească,

nu să se impună,

iar rodirea

nu a fost poruncă,

ci binecucântare.

Lutul a fost adunat

din marginile apelor

și a primit forma

fără a fi constrâns,

ca un vas pregătit pentru suflare.

Suflarea a intrat

nu ca vântul care desparte,

ci ca Duhul care unește.

Și omul a devenit ființă vie,

nu prin putere,

ci prin primire.

Probabil te-ai întrebat cine este în spatele vieții?

Sau dacă există cumva temuta moarte,

Despre care se vorbește cu teamă!?

Daca da,ei bine îți pierzi vremea!

Acum,există doar viața aceasta blestemată!

Frumoasă sau nu, viața se vrea trăită oricum!

Noi creștinii nu credem in moarte,

Chiar dacă viața doare,

Iar oamenii știu cu toții că tot ce naște dispare,

Că ziua face loc nopții,

Iar Nimicul,Efemerul apare să Fure tot ce poate, mișelul,

Te fură pe tine cu tot neamul,

Pe mine,pe orișicine chiar și pe Obraznicul care spune că el e Ateul ce știe misterul lumii prezente,

Bietul de el nevăzând că-și trăiește ultimele clipe bete...

Ca să dispară etern nemurind,

Martorul chinului veșnic fiind,

Ne spun cuminți și blânzi

Ai lui Hristos Sfinții Părinți!

(17 februarie-5martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Vântul bate liniştit
În splendoarea nopţii
Oare corect ne-am trăit
Dulcea tinereţii.

Autor eşti sau actor
Prin ţinutul ceţii
Alinat de vînt, de dor
Tu în fila vieţii.