Dincolo de întrebare

Cearcă-mă de vrei Părinte

Mă cercetează Te rog

Să nu mai fac neajunsuri

Că-s slăbit și-s al Tău rob

Că așa îmi dau silința

Și mă ostenesc mereu

Dar nu pot săvârși lucrul 

Fără ajutorul Tău

Să veghem în zi și-n noapte

La glasul Lui cel ceresc

Care spune și mă-ndeamnă

Să-L caut să mă smeresc

De demult din depărtare

Din copilăria mea

Pe El l-am avut aproape 

Calea Domnul mi-o păzea

Parcă văd și azi aievea 

Din acele depărtări

De prin văi și munți și dealuri

Toate-a Lui bune lucrări

Că prin multele primejdii

Ce-am trecut în a mea viață

Domnul nostru s-a-ndurat 

Și mereu mi-a dat speranță

Și m-a scos din curse grele

Și mereu m-a întărit

Ajutor mi-a fost în toate

Duhul mi l-a liniștit

Și când îmi aduc aminte

Drumul ce parcurs-am eu

Gândurile îmi inundă

Ca o apă duhul meu

Văd a mea copilărie

Ce-am avut și am trăit

Și îmi văd și-a mele fapte

Ce pe mine m-au vădit

Îmi aduc aminte bine 

Când mică eram de tot 

Cum părinții mă-nvătară 

Cum în viață să mă port

Și pe Tine să știu bine

Să Te rog și să Te cat

Să fiu trează-n tot momentul

De Tine să nu mă despart

Slavă Ție Domn Preasfinte

Că părinți mie mi-ai dat

Să mă crească și să-mi spună 

Lucrul Tău cel minunat

Te rog dă-le-n dar iertare

Pentru ce-au mai făptuit

A mea inimă Te roagă

Căci ca oameni au greșit

A Ta milă Bun Părinte

Cu noi pururea a fost

Și cu drag ne-ai ocrotit 

Fiindu-ne Bun adăpost

Cum Te îndurași, o! Doamne

Că știai ce eu voi face

Dar, o!  mare-i a Ta milă

Și-ale Tale binefaceri

Mulțumiri trimitem Ție

Pentru sprijinul divin

Acum în această viață

Și-ntru veci de veci amin

Fiecare nume e unic,

Deoarece fiecare zi este bună,

Și fiecare copil e special,

Autor: Nicoleta Postovan 

Tristețea mă apasă 

În depărtările de acasă,

Mă simt clandestină 

Smulsă de la rădăcină.

Molipsită de dor

Sub cerul incolor,

Bântui in noapte,

Lăcrimez în șoapte..

Timpul ce -a rămas 

În ticăit de ceas,

Îl culegeam tacit

Din simțul mocnit.

Îmi zâmbise la fereastră 

Ziua cea albastră;

Mă lepăd de străin 

Spre dulcele cămin.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.

Atunci cand imi este teama

Respiratia ta imi este pansament

Iar cand durerea sufletului meu

Devine tot mai mare

In bratele tale isi gaseste alinare

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Vocea ta  blanda si cuvintele alese

In momente de fericire si durere....

Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine

Cladura sufletului tau...

O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta

O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,

Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!

Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau

Deschide-ti  sufletul tau bun si tine ma ascunsa

Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles

Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Pași nevăzuți
străbat clipa mută –
ecoul rămâne.

Liniștea plouă
peste gândul pierdut –
timpul adoarme.

Un fir de lumină
între două abisuri –
și totuși zâmbim.

Poate că vântul știe tot,
Poate că dorul...nu mai pot.
Poate că zâmbetul e plâns,
Poate că viața-i gând ascuns.

Poate că ochii nu mai vor,
Poate că timpul e-un decor.
Poate că visul s-a uitat,
Poate că ieri a fost păcat.

Poate că plec, poate că vin,
Poate că cerul e prea plin.
Poate că-i soare, poate-i frig,
Poate că tac, poate că strig.

O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?

Un cerc cade,
Firele se desfac.
Totul ține nimic.

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.