Cine

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Lise

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Bilgiç öğretmenler

Ve zorlu sınavlar...

Ve bugün beni ürpertiyorsun

Lise, - mezarlık

Gençliğimden! –

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla –

Bugün artık ben değilim

Ve canım acıyor...

Artık hiçbir şey istemiyorum -

Lise, - mezarlık

Uzun koridorlarla... –

Lise, - mezarlık

Gençliğimin -

Beni dünyaya verdin

Şiddetli dalgalarda,

Çok bıkkın...

Lise, - mezarlık

Gençliğimden!

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Vorbesc cu un amic plecat afară

Și îl întreb cum e printre străini,

Cu glasul trist și plin de apăsare

Îmi zice, e greu să lucri la stăpâni.

Mirat de ce aud de la al meu prieten

Cu îndrăzneală o vorbă mai rostesc,

Și-i spun, de ce nu te întorci în țară?

Zâmbind îmi zice, e mult să povestesc.

Dar dacă totuși vrei să afli adevărul

Și că suntem tovarăși de mici copii,

Ție-ți voi spune că muncesc din greu

Să strâng cât pot să scap de datorii.

Mă uit la el și nu-mi vine a crede

Cum a ajuns să lucre pentru bani,

Când știu c-avea conturi în bancă

Să poți trăi făr'nicio grijă sute de ani.

Apoi a început să-mi povestească

Cum a pierdut la jocuri tot ce-a avut,

Și că soția s-a măritat cu un prieten

Pe care-n tinerețea ei l-a cunoscut.

Cu mult amar și cu regret în suflet

Mi-a spus că a greșit și că plătește,

Dar cel mai greu este de acceptat

Să vezi cum cel iubit, te părăsește.

Ne-am despărțit cu-n-brățișări

Și cu urări de sănătate și noroc,

El, grăbindu-se să prindă avionul

Eu, îngândurat...intrând în bloc!

Deșertăciune mi-i căutarea spre Tine,

Doamne al tăcerii înalte,

căci Te caut cu ochi omenești

și nu Te pot cuprinde.

Tu ești peste cuvânt, peste gând,

peste orice atingere.

Iar eu — o mână de lut

care se zbate să Te atingă.

Tot ce zidesc ca să Te ajung

se prăbușește în praf,

căci nu se urcă omul

la înălțimea Crucii prin mândrie.

Mi-e dor de Tine,

dar dorul meu e o rană,

nu o aripă.

Și plâng, Doamne,

căci în toată căutarea mea

n-am găsit decât urme,

niciodată pasul Tău.

Și totuși…

în deșertăciunea aceasta Te afli.

În golul meu locuiește taina Ta.

Când nu mai am ce să-Ți ofer,

Tu vii —

cu milă adâncă,

și mă ridici din zdrențele dorului meu.

Primește-mi căutarea,

nu ca pe un drum,

ci ca pe o rugă.

De ce nu Te pot cuprinde,

Doamne,

când Te caut cu toată ființa mea?

De ce mă simt mai gol în fiecare clipă

și mai aproape de Tine în același timp?

Întind mâinile spre cer

și simt doar vântul rece,

dar tot nu mă opresc.

Căci știu că nu-i nici un loc fără Tine,

nici o adâncire în care să nu mă afli.

Deșertăciune mi-i căutarea,

dar nu încetez să strig,

pentru că, poate, în această goană

voi învăța că Tu ești întru totul

în mijlocul dorului meu.

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Am început să scriu din întâmplare...

Sau poate că "le am", cum cândva mi s-a spus!

Scriu lacrimi dar și zâmbete și soare,

Chiar și în cel mai dureros apus... 

Scriu poezii și cuvântul îmi e nemăsurat 

Căci viața m-a făcut să scriu zi şi noapte,

Cu dragoste, iubire și dor înflăcărat...

Din sentimente și emoții trăite în șoapte.

Și când în gând mi se zbat amintiri

Dintr-o poveste și vise pe veci ruinate,

În sufletul meu trăiesc versiuni,

Ce i-au formă într-o superbă mediocritate. 

Îmi scriu versul cu zâmbet, durere și chin,

Din rime îmi fac o armură secretă,

Căci scrisul îmi dă putere să spun ce simt

Chiar de nu am diplomă de poetă!

Nu vorbi.
Lasă ecoul să-ți fie gură.

El știe
cine n-ai fost niciodată.

Un fir de nicăieri,
mă ține.

Îl rup
și cad în cer.

Se deschide o ușă,
nimeni nu intră.

Eram deja
acolo.

Două maluri,
niciun pod.

Doar tăcerea,
mergând desculță prin aer.

Pietrele visează
sub tălpi goale –
unde plecăm?

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Întâmplarea are formă.
Cuvintele — rădăcini
ale unei păduri
care nu există
decât atunci când
nu o privești.
Eu sunt tu
privindu-mă
într-o apă
care n-a atins niciodată
malul.