Cine

Eu, nu am uitat lumina,

ce a pătruns în întunericul meu,

zguduind bezna din toată

întunecimea ei...

Ea, nu a cerut nimic,

nu a rostit vreun nume,

dar mi-a despicat noaptea,

cu un fulger imens,

și din adâncul mut al umbrei,

a răsărit un alt eu,

străin de întunericul greu,

care mă ținuse captiv.

Eu, nu am uitat lumina,

ce a răsărit în ochii înlăcrimați,

aprinzând în negura lor,

o licărire a visului viu.

Ea, mi-a ars tăcerea surdă,

sfărâmând umbra gândurilor,

și mi-a deschis în zorii zilei,

calea spre un nou  început.

Și, de atunci…

de atunci, lumina nu s-a mai stins,

nici nu a devenit umbră,

ci a rămas undeva,

ca o absență apropiată...

Mi-a rămas o carte nescrisă,

Și-n suflet o ușă deschisă,

O carte c-o singură filă,

Cea mai amară, cea mai umilă.

Ea stă pe un raft mai aparte,

Umbre se-ncovoaie pe coală,

Cine-o va scrie-i departe,

Ori pare să nu aibă cerneală.

Cu anii trecuți și galben ca ceara,

Cu trupul slăbit, aproape fosilă,

Văd îngerul cum cară cerneala,

Și moartea îmi scrie ultima filă.

Brusc o lumină m-absoarbe din trup,

O flacără albă, și ultima filă-i cenușă,

Cad cărți peste mine și ochii-mi astup,

Și-n suflet se-nchide ultima ușă.

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

Ai putea spune ca-a fost o zi ca oricare alta

Dintre cele anume de toamna

Fara ploi, doar cu soare si fum pe dealuri

Ai putea spune c-a fost doar o vizita la muzeu

Anume aleasa-n zi fara plata

Dar sfirsita-n rataciri in padure

Ai putea spune ca dintr-o livada bogata

Asa lasata-n parasire

Ai putea minca si lua oricite mere vrei

Desi, peste toate, apasa intrebarea

oare cum si cine poate duce

atita culoare si vint

atita fum si praf

atita soare si cale

atita spaima si efort

atita grija si impacare

atita speranta si vise

In causul adunat al unor miini asa mici

Si reci

Îmi e sortit să trec prin astă lume,

Să nu-mi aleg nici soartă și nici nume,

Să fiu gonit de ploi și întunecimi,

Să merg târâș prin sumbre adâncimi,

Să cânt ce altuia îi sună bine,

Și să dansez chiar dacă nu îmi vine.

Și nu mi-e dat să trec precum îmi e dorința,

Să nu știu ce-i durerea, tristețea, suferința,

Să-nfrunt lumini și ploi, și întunecimi,

Să zbor spre neatinse înălțimi,

Să cânt ce inimii zburdalnice îi place,

Și să dansez la mine-n carapace.

Dar, eu, nebun și trist, tot Ție mă închin,

Și plâng de ce mi-ai dat pârdalnicul destin.

Pasul pe nisip
nu e pas —
e uitare.

înainte de început,
era o întrebare
pusă de nimeni
unei oglinzi
fără chip.

Totul fierbe
într-un ceainic nevăzut.
Timpul e abur,
gândul — condens.
Nimic nu s-a născut,
dar totul se transformă
pentru a susține
o formă care nu vrea
să rămână.

Unde și cer
se revarsă-n privire –
suntem oglinda.

Dintr-un gând fără formă
răsar toate marginile –
totul se știe
prin noi.

Mă mișc
prin tăcere –
fără grabă,
fără ezitare.

Aripile nevăzute
mă poartă
acolo unde nu există sfârșit.

O linie își caută începutul
și se pierde în cerc.
O întrebare cade
într-un puț fără fund
și urcă înapoi —
altă întrebare.
Cine atinge pe cine
când bătăile inimii
sunt de fapt din afară?