Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Metaforic
Data postării: 3 noiembrie 2024
Vizualizări: 231
Poezii din aceiaşi categorie
Dușman mi-i...timpul!
Dușman îmi este timpul
Prieten bun am în condei,
Iar muză-mi e soția dragă
Ce clipa îmi încarcă cu idei.
Aș vrea să alungesc minutul
Să am răgaz să spun povești,
Puse cu rimă în vers de poezie
Și bucuros să fiu, că mă citești.
Dar câte n-aș mai vrea să scriu
Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,
De copilăria mea, în primul rand
Și, despre soție, ce-mi e jumatea.
Și tare multe aș avea de povestit
De ce voi știți, dar ci...de neștiute
Care în timp mi-au brăzdat viața
Și-aș vrea acum, să fie cunoscute.
Nu am nimic de ținut la secret
Și care ar putea să mă,,rușine ",
Doar, c-am uitat...să..mărturisesc
Că faptele făcute-s...prea puține.
Dar știu că nimeni nu oprește timpul
Și că acesta este hoț...furând mereu,
Așa că nu-mi rămâne...decât să cer
Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Sfinţi
E atât de multă noapte-n noi,
Că bâjbâim orbeşte,
Chiar şi atunci când nu sunt nori
Şi soarele luceşte.
Şi chiar de nu suntem miopi,
Cu sufletele oarbe
Umblăm pe dinăuntru orbi,
Purtând bastoane albe.
Şi întunericul difuz,
Ce ne cuprinde lutul,
Ne umple până la refuz
Şi inima, şi gândul.
Doar unii dintre noi răzbim
Tenebrele prelungi,
Când sfinţi, Lumina o zărim
Pe lemnul propriei cruci.
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Monolog nepoetic
Așa cum culoarea din pensula pictorului,
Are nevoie de un suport sau de o pânză
Pentru a prinde viață,
La fel vorbele rostite de cineva,
Au nevoie de altcineva..
Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?
De câte ori nu vorbim singuri?
Ne aude oare cineva?
Ne aude propria conștiință...
Dar ne mai aude și altcineva....
Să fie Dumnezeu,demonii?
Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?
(10 ian 2023 H.S)
Dușman mi-i...timpul!
Dușman îmi este timpul
Prieten bun am în condei,
Iar muză-mi e soția dragă
Ce clipa îmi încarcă cu idei.
Aș vrea să alungesc minutul
Să am răgaz să spun povești,
Puse cu rimă în vers de poezie
Și bucuros să fiu, că mă citești.
Dar câte n-aș mai vrea să scriu
Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,
De copilăria mea, în primul rand
Și, despre soție, ce-mi e jumatea.
Și tare multe aș avea de povestit
De ce voi știți, dar ci...de neștiute
Care în timp mi-au brăzdat viața
Și-aș vrea acum, să fie cunoscute.
Nu am nimic de ținut la secret
Și care ar putea să mă,,rușine ",
Doar, c-am uitat...să..mărturisesc
Că faptele făcute-s...prea puține.
Dar știu că nimeni nu oprește timpul
Și că acesta este hoț...furând mereu,
Așa că nu-mi rămâne...decât să cer
Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!
La fântână
Sta fetita la fântână,
Sta cu lacrimi de durere,
Are o poza în mana,
Ce o strânge cu putere.
E portretul mamei sale,
Chipul ei de îngeraș,
Sta fetita, plânge tare,
Are lacrimi pe obraji.
La fântână se retrage,
Și o cheamă, o imploră,
S-o mai ia o data-n brate,
Sa-și mai vadă viitorul.
Un izvor de apa lina,
Ochii ei înlăcrimați,
Nimeni nu o mai alina,
Nici chiar tata, nici chiar frați.
La fântână,
Sta fetita supărată,
Fără mama, fără tata,
Pe-al ei suflet cu o pată.
Pata ce nu se mai șterge,
Rămâne un mare semn,
Imprimat în ochi și in sânge,
Si-n viata ei etern.
Acum în ţară este sărăcie mare,
Acum în ţară,este sărăcie mare,
Şi românul, nostru acum moare.
Fiindcă, nu are bani să achite,
Facturile, ce sunt venite.
Salariile, nu au mai crescut,
Preţurile, au luat-o în sus.
Când fluturaşul, deja apare,
Salariatul, intră în criză tare.
Pensiile, toate staţionează,
Săracii, pensionari oftează.
Când văd, cuponul de pensie,
Mulţi din ei, intră în depresie.
Că ştiu, că iarna o să apară ,
Şi dările le vor fii a lor povară .
N- au bani, facturi să plătească,
Nici mâncare, să trăiască.
Nimeni, nu îşi pune întrebarea,
De ce, se scumpeşte mâncarea?
De ce gazul, petrolul şi energia,
Ele, au distrus acum România?
Fiindcă totul, e venit de afară,
Să distrugă, a noastră ţară.
Românii, acum să îi sărăcească,
Să moară, să nu trăiască.
Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,
De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.
Dar românul, e popor răbdător,
El nu moare, aşa uşor.
Îndură frigul şi foamea cruntă,
La nimeni, nu va fii slugă.
Chiar dacă, parlamentarii noştrii,
Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.
Dar vă venii, o zii în care,
Românii, nu vor mai avea răbdare.
Şi va fii, o mare răscoală în ţară,
Şi mulţi, şmecheri o să piară.
Că foamea, grea şi sărăcia,
Vor distruge, atunci România.
Iar românul, nostru înfometat,
Iese în stradă, îţi dă în cap.
Că un proverb, el bine spune:
Cu românul, înfometat nu te pune,
Că atunci, nu are mamă, tată,
Ies cu toţii, afară din casă.
Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,
Nu le mai e frică, nici de moarte.
Fiindcă ei, chiar nu mai vor,
Să fie, sluga tuturor !
Sfinţi
E atât de multă noapte-n noi,
Că bâjbâim orbeşte,
Chiar şi atunci când nu sunt nori
Şi soarele luceşte.
Şi chiar de nu suntem miopi,
Cu sufletele oarbe
Umblăm pe dinăuntru orbi,
Purtând bastoane albe.
Şi întunericul difuz,
Ce ne cuprinde lutul,
Ne umple până la refuz
Şi inima, şi gândul.
Doar unii dintre noi răzbim
Tenebrele prelungi,
Când sfinţi, Lumina o zărim
Pe lemnul propriei cruci.
Nu înțeleg!
Nu pot să înțeleg de ce
La toți ne este foarte greu,
În țara-n care ne-am născut
De unde vreau să plec și eu
Nu înțeleg de ce ne păcălesc
Când noi prin vot i-am ales,
Și am crezut în tot ce au promis
Pâna-am văzut că au doar interes
Vorbim cu ei când ne-ntâlnim
Și nu le cerem vreo pomană,
Decât să-și țină al lor cuvânt
Și să-și păstreze fața lor umană
Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm
Peste hotare în țari ce ne doresc,
Fiindcă aici vedem că-i nedreptate
Iar dincolo corect ei ne plătesc
Și tot mai des rămâne locul gol
Că cei ce pleacă nu se mai întorc,
Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor
Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc
Nu știm cum să mai punem votul
Că toți ne spun ce mult le pasă,
Dar când ajung acolo sus ne uită
Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!
Monolog nepoetic
Așa cum culoarea din pensula pictorului,
Are nevoie de un suport sau de o pânză
Pentru a prinde viață,
La fel vorbele rostite de cineva,
Au nevoie de altcineva..
Dar ce se întâmplă cu gândurile exprimate și neauzite?
De câte ori nu vorbim singuri?
Ne aude oare cineva?
Ne aude propria conștiință...
Dar ne mai aude și altcineva....
Să fie Dumnezeu,demonii?
Nu cumva chiar și un monolog nerostit are pe cineva spectator?
(10 ian 2023 H.S)
Alte poezii ale autorului
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Tăticul meu
Tata e eroul meu,
Mă ajută, el, mereu,
Nu mă lasă nici la greu,
Cel mai bine îl știu doar eu.
Autor: Nicoleta Postovan
Toamna vine cu zăpadă
Toamna vine cu zăpadă,
Mult omăt e în ogradă,
Vine-un fulg frumos,
Dă de știre cu folos,
Că sosește iarna,
E un zvon sau este goarna?
Cad fulgii pe pământ,
Câte unul într-un rând.
Autor: Nicoleta Postovan
Departe cu minciuna
Departe cu minciuna,
N-ai lăsat-o pe niciuna,
Dar de ce o înfăptuiești,
Nu știi că acum greșești?
Cu ea nu treci de necaz,
Ce să faci în orice caz?
Cu cuvinte o silești,
Dar minciuna o ivești.
E-o greșeală foarte mare,
Știi ce înseamnă asta oare?
Iar c-o treaptă în jos cadeai,
Oare încredere mai ai?
Iar bătaie tu nu vrei,
Eu mai număr un, doi, trei.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Întunericul e perfect cu Luna
Întunericul e perfect cu Luna,
În fiecare noapte și în fiecare loc,
De care cerul e urmat de stele ,
Observând acea lumină de foc,
Dansul stelelor au un anumit ritm,
Și un anumit rol,
În care întunericul numai e întuneric,
Ci lumina de la sol.
Autor: Nicoleta Postovan
Ziua și noaptea se potrivesc
Ziua și noaptea,
Se potrivesc,
Nu știu chiar,
Dar mă gândesc .
Autor: Nicoleta Postovan
Tăticul meu
Tata e eroul meu,
Mă ajută, el, mereu,
Nu mă lasă nici la greu,
Cel mai bine îl știu doar eu.
Autor: Nicoleta Postovan
Toamna vine cu zăpadă
Toamna vine cu zăpadă,
Mult omăt e în ogradă,
Vine-un fulg frumos,
Dă de știre cu folos,
Că sosește iarna,
E un zvon sau este goarna?
Cad fulgii pe pământ,
Câte unul într-un rând.
Autor: Nicoleta Postovan
Departe cu minciuna
Departe cu minciuna,
N-ai lăsat-o pe niciuna,
Dar de ce o înfăptuiești,
Nu știi că acum greșești?
Cu ea nu treci de necaz,
Ce să faci în orice caz?
Cu cuvinte o silești,
Dar minciuna o ivești.
E-o greșeală foarte mare,
Știi ce înseamnă asta oare?
Iar c-o treaptă în jos cadeai,
Oare încredere mai ai?
Iar bătaie tu nu vrei,
Eu mai număr un, doi, trei.
Autor: Nicoleta Postovan
O carte
O carte, te face deștept,
Citind informații, vei fi înțelept,
Din ea citești povești,
Despre oameni, harnici și Onești,
Să nu uităm de poezii,
În care aflăm situații hazlii,
Făt frumos pe cal călare,
Pinocchio, cu nasul mare,
O mică, cărticică, de matematică,
Nu i de scris sau dramatică,
Acolo sunt și cifre, chiar și numere
Semnul bețișoare, Plus ,
Ce înseamnă adunare,
Și scăderea, la minus.
Fel de fel, de paranteze,
Iar gândirea, operații să creeze,
Mini probleme și acolade,
La română, lungi balade.
Apoi și muzica,
Nu mai prind de logica,
Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,
Prin versuri scrise, e frumoasă,
Știința omenirii!
Îți zice, cum să înflorească crinii!
Cum Steluța a căzut?
Cum Un om a apărut?
Istoria, misterul mare,
Îți spune, trecutul ce secrete are!
Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie,
În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.
Autor: Nicoleta postovan
Întunericul e perfect cu Luna
Întunericul e perfect cu Luna,
În fiecare noapte și în fiecare loc,
De care cerul e urmat de stele ,
Observând acea lumină de foc,
Dansul stelelor au un anumit ritm,
Și un anumit rol,
În care întunericul numai e întuneric,
Ci lumina de la sol.
Autor: Nicoleta Postovan