Tipuri de borcane

Amintiri din gând,

Sunt baloane de trecut,

Stau una câte una-n rând,

Stând și numărând secunde.

Îmi pare că va ninge-n toamnă,

Că e frig și e vânt mare,

Ploaie , ploaie multă toarnă,

Acuș, acuș de o să ningă .

Mă uit în fereastră și-i mai frig,

Fulgul vrea să vină,

Vreau pe toamnă s-o oblig,

Fulgul parcă dori să spună,

În țară să sosească,

Și pe noi să ne înveselească.

Cântă niște colindători

Nu-mi place școala, ce să mai facem,

profesoara: dar la tablă de ce tacem,

geografia e mai grozavă,

la română multă zarvă,

iar la mate poate fi interesant,

dar la tablă nu-i cam palpitant,

dar științe e coșmar!

parcă mănânci un măr amar,

plastica e wow,

carioci nu-ți dau.

tehnologica-i la fel,

și lipesc un turn efel,

și examene formative,

și examene sumative,

ah ah acuș înnebunesc,

școala e un lucru firesc!

La dentist, î

Fulgii căzători,

dacă lovești o femeie

nu te numești barbat

ea poate să încheie

căci tu sigur nu te ai schimbat

nici lovind un bărbat

nu ești femeie adevărată

respectul l ai încheiat

femeia ta e supărată

dar nu e a ta, căci o lovești

fără milă dai in ea

dar uiți cum o privești

doar stătea și te veghea 

respectul față de omenire 

ține l in tine permanent

ține minte ai o mamă, rușine 

uită de acest comportament

Încă mai simt umezeala londoneză în oase,

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a rămas undeva în urmă

cu miriapodele și coleoperele lui dizgrațioase

mișunând peste tot,                                

cu miliardele lui de melci mucilaginoși, păianjeni vampiri și larve,

încă mai cred că bătrânul Albion seamănă tot mai mult cu o mlaștină,

nicăieri n-am văzut mai multe cărămizi și blocuri de piatră

disimulate în biserici, case, pub-uri, ferme, garduri,

trase la indigo,

în castele medievale împrejmuite de ziduri înalte și apă

( din care doar crocodilii lipsesc!),

în megalitice catedrale, fără cruci sau icoane…

Prima senzație este de prăbușire în timp,

în Ev Mediu,

printre inși zgrunțuroși, încremeniți în tipare,

cei mai mulți ridică din umeri când îi întrebi de Shakespeare,

unii  scriu cu mâna stângă, de-a-ndărătelea,

alții beau wischy și-ți povestesc despre strămoși lor cuceritori,

(despre cum aceștia deveniseră  stăpâni  de sclavi în Indii!),

pe M1 se oprește circulația jumătate de zi să treacă o rață

urmată de douăsprezece rățuști crăcănate,

la naiba, aici totu-i pe dos, se trăiește mecanic, prin repetiție,

mașinile au volanul pe dreapta și circulă pe dreapta,

mâncarea are gust de pământ putred și pește

chiriile sunt mari

cuvântul cel mai des folosit este „abuz”,

cu  o mie de înțelesuri,

și desigur, my queen,

fără nicio logică….

De murit, murim toți,

De trăit, trăim mai puțin,

Ne naștem cu zilele-n brațe

Și le pierdem puțin câte puțin.

Nu moartea ne fură anii,

Ci felul în care-i purtăm,

Căci sunt zile ce trec printr-un om

Fără ca omul să știe că le are.

Și timpul nu curge... sapă,

În tâmple, în carne, în glas,

Îți ia câte-un chip din oglindă

Și-l lasă să semene cu altcineva.

Am fost cândva copii fără teamă,

Cu cerul atât de aproape,

Acum ne uităm către dânsul

Ca spre o fereastră prea-naltă.

Ne spunem: „Mai este și mâine”,

Ca să putem adormi împăcați,

Dar mâine e doar o monedă

Pe care-o plătim cu „azi”.

Iubim cu frică de pierdere,

Plecăm înainte de „rămâi”,

Și punem tăceri peste răni

Ca să nu mai vedem unde-s.

Ce crud e că omul se schimbă

În timp ce își caută un rost:

Își pierde încet tinerețea

Și-abia apoi află ce-a fost.

Sunt oameni ce mor fără moarte,

Cu inima încă bătând,

Își duc diminețile-n spate

Ca pe-un condamnat fără rând.

Și poate că asta-i pedeapsa:

Să ai încă timp — dar prea rar,

Să știi că iubirea te doare

Și totuși s-o cauți iar.

De murit, murim toți.

Asta n-ar trebui să ne doară.

Mai rău e că unii ajung

Să moară cu viața întreagă.

De trăit, trăim mai puțin

Și nimeni nu spune cât ține.

Când numeri ce-ai fost la sfârșit,

Rămân doar ce-ai ars pentru tine.

Iar dacă mă-ntrebi ce rămâne

Din omul ce-a fost și s-a dus,

Nu piatra, nu numele, nu timpul 

Ci cât adevăr a putut să nu fugă de el însuși.

De murit, murim toți.

De trăit... ne prefacem adesea.

Și poate că moartea nu-i capătul —

Ci clipa când nu mai avem ce pierde.

bare peste tot,

fiara și-a instalat puii la intrări;

omu-i din start bandit.

tiparele-s rupte.

în funcție de scor, poți să-ți cumperi

un codru de pâine.

în vreamea minciunii de sine-stătătoare,

câinele-i pisică;

pisica, șoarece;

șoarecele, libelulă.

bărbatul poate fi orice,

numai bărbat n-are voie 

să fie.

dacă ai ști cât însemni pentru mine,

prima zi lângă tine,

când te-am întâlnit și am visat

direct la ceva de neașteptat.

te iubesc cum n-am făcut-o până acum,

dar simt că merg singur pe drum.

mi-e greu când nu te am lângă mine,

și sufletul îmi e pierdut prin vise.

am iubit ce e-n tine,

chiar și umbrele străine,

și-ntr-o lume fără tine

simt că pierd ceva din mine.

dar, într-un final, ajung iar singur,

suferind, plângă, îți jur…

stau, aștept, strigând prin jur

un suflet ce a rămas pur.

doar o umbră ce suspină

într-un trup ce nu mai ține,

și-o iubire fără vină

e îngropată lângă mine.

mereu ocolesc poiana cu narcise sălbatice

în luna lui Marte

și depăn cu ochii firul pașilor tăi

te-mbrățișez în gând cu îndârjirea iasomiei de iarnă

a magnoliei galbene

între două bătăi de inimă și un zâmbet nostalgic

în singurătatea clipei

la geamul tău zăpada încă strălucește feeric

nu-i nici o cale să alungăm iarna dintre noi

mușcata sângerează și acum acolo

în glastră

ca un apostrof răstignit

pe crucea speranței

am înțeles

și voi face calea întoarsă

dar voi reveni cât de curând

ascuns într-un mugure …