Tipuri de borcane

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

Ox-ul aşteaptă,
Oy-ul pleacă,
Oz-ul urmăreşte
timpul ce zboară pe altă axă,
veşnicia spaţială înghite
Big Bang-ul nemuririi,
suflarea se pierde,
nord-sud, est-vest,
vântul muşcă meridianele orfane,
paralele schimbă geometriile,
sateliţii se hârjonesc,
ascunzându-se pe lună.

Doar poemele,
resturi de viaţă
în hrube de coperţi,
reclădesc sanctuarul
sfintelor cuvinte,
scânteieri de amnare
aprind în umbre
iubire şi ură,
cum au fost
odată.
Ele, poemele,
pot să-i renască,
Adam dintr-o rimă,
femeia fatală,
vârf de metaforă,
Eva aşterne
fătul vieţii
învelit în slove
de carte.

pe-o coloană se trec iubirile

pe alta coloană

despărțirile

alături de ele trebuie să evidențiezi cheltuielile

investițiile neregăsite în încredere

în dragoste

provizioanele

diferența dintre primele și ultimile

reprezintă profitul

pierderea

cu ce rămâi sau pierzi

dacă tragi o linie

dacă nu

se poate și altfel

să reportezi totul

profitul să-l reinvestești în iluzii

pierderea s-o deduci pe parcurs

din adaos

Anul Nou este întodeauna un prilej de speranță

doar cei cu inimi de piatră nu înțeleg

această contabilitate a vieții

care te scoate dator

numai după ce îți scade toate eșecurile

materiale consumabile

mijloacele fixe

obiectele de inventar

din impozitul pe exercițiului fiscal

încheiat

și-ți reține doar sufletul...

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

râd
suspin
aleg neinspirat
plâng
plâng mult
seara, sunt un om trist
dar a doua zi, râd iar
râd
şi
râd
râd isteric
îmi place să râd
îmi plac oamenii care mă fac să râd
filosofez, petrec şi iubesc
îngân şi bombăn
povestesc, copilăresc, mă (şi te) suspectez
zbor în vise,
cad în realități paralele
mă emoționez, mă crizez, mă reflectez

doamne...
ce bine e să fii om
şi ce bine e să râzi

doamne...
ce bine e să fii femeie

Rece trece

tu nu intelegi ca poate sate lege,

ia te trezeste si nu te adoarme

iti tremura si gindul dar si carnea.

Te sapa te zideste,te doboara

chiar si ruinele nu inceteza

sa mai doara.

Apasa si te ineaca in punoi

apoi iti tine rana in noroi,

tu intelegi ca poti sate dezlegi

ramii cu frica singur tu alegi.

Primul pas ninge,

În grădina noastră,

Al doilea pas,

Privim la fereastră,

Al treilea pas ,

Ieșim la joacă,

Al patrulea pas,

Trebuie să-ți placă,

Facem omul de omăt,

Al cincilea pas,

Trebuie să îl arăt,

Parcă-i râs,

Cine nu știe,

E cel mai frumos,

Dar afară e lunicos,

Trebuie să-i pun și o pălărie,

Ca să fie ca o mică păpădie,

I-am făcut și o amică,

Dar acum este mai mică,

Căci soarele puțin o topise,

Ia și uită un nor acum venise.

Autor: Nicoleta Postovan 

Tata e eroul meu,

Mă ajută, el, mereu,

Nu mă lasă nici la greu, 

Cel mai bine îl știu doar eu. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Sunt zvonuri sau doar șoapte?

Eu număr pân la șapte,

De ce le-aud până noapte?

Ce-am făcut cu aceste fapte?

Relele de corp sunt acum înfipte...

Conversații neîntrerupte,

De ce ele trebuie din nou să mă irite?

Și de la capăt începute...

Autor: Nicoleta Postovan 

Unu, doi, trei

Mai bate inima odată,

Unu, doi , trei 

Nu se oprește niciodată,

La final ea tace,

Se odihnește, dații pace,

Nu-i adevărat, se-oprește,

Și omul numai trăiește,

Oameni buni a obosit,

Oare ce s-a lenevit?

Este-un turn neobișnuit, 

Turnul speranței,

Un turn foarte înalt, 

Turnul vrăjitoarei. 

Din afară ușa este, 

Dinăuntru ea dispare, 

Ia și uită mare veste,

Iar ieșirea nu apare. 

Se numește uite așa, 

Căci în turn e doar Speranță,

Mulți săteni rămas blocați, 

Și blocați și o alianță.

De ce oare-i trebuia,

Vrăjitoarea-i să-i închidă?

Dar ce planuri avea, 

Într un rând ca o omidă? 

Au plecat, vreo doi sau trei războinici, 

În rând cu ei vreo patru, cinci pitici, 

Dar ce făceau? 

În excursie plecau. 

Au intrat, 

Nu este ușa, 

Au strigat, 

Nimeni nu i auzi. 

Și un bărbat în căutare, 

Și găsi turnul cel Mare,

Și rămase el blocat, 

Și de-acasă n-a mâncat.

Înfometat el îi găsise, 

Își pierdu și appetitul, 

Hai cu toții la ieșire, 

Că mi-i foame de poftire.

Nu putem să mai ieșim, 

Căci ieșirea nu mai este, 

Ia ce groaznică-i o veste,

Aș mai vrea să gust un pește. 

Hai, măcar să încercăm, 

Și să nu ne mai certăm, 

Că mi-i foame foc și rău,

Vreau să-scult răspunsul tău.

Și-au pornit la drum,

Măi, eu timpul, mi-l consum,

Și, ce cu toba s-o dărâm,

Ce idei acum ai? 

Că mă sperii vai, vai, vai!

Și au dărâmat-o,

Ura, ura am reușit, 

Sunt acum mai fericit! 

Vrăjitoarea-i supărată, 

Nu i deloc chiar încântată, 

Și bărbații au învins o, 

Și de mătură au prins o.

Și eroi au devenit, 

Și e turn obișnuit. 

          Autor: Nicoleta Postovan 

Îmi pare că mi se dă ușor,

Prin cuvinte și răspuns,

Nu am doar un anumit dor, 

Mi se pare făcut și spus. 

Sunt mai mare în familie,

Și nu regret chiar nici un pic, 

Și e cam grozav puțin,

Nu pot să spun că fac nimic.

Mă uit în oglindă, 

Și sunt cea mai frumoasă, 

Nu pot să spun că sunt omidă, 

Sunt prințesa cea aleasă.

Prima la inteligență,

Prima la stăruință,

Prima la tot,

Eu tot o să pot.