Rătăciri

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

De n-aș avea furtună,

Aş sta cu viața la taifas

I-aș împleti cunună,

Pe veci cu ea să fi rămas.

De n-aș avea durere,

M-aș înălța în zbor,

Și-aș plânge de plăcere,

Când trebuie să mor.

De n-aș avea și lacrimi,

Uscat aș fi sub piele,

Şi aș mânca doar patimi,

Privind pierdut la stele.

De n-aș avea dezamăgiri,

Ce tristă mi-ar fi viața,

Aş fi un praf ce nu-l respiri,

O apă ce-și dorește gheața.

Sunt condamnat pe veci la a te știe,

Şi-a nu te-atinge însă niciodată,

Și cred c-aceasta-i tragica urgie,

Ce-o poate suferi un om vreodată.

Sunt zilnic nevoit să te privesc,

Dar mângâierea nu te poate atinge,

Îți scriu pe ceruri…Te iubesc !

Sperând că peste tine îl va ninge.

Mă smulg din matcă ca un râu,

Ca apa înspre tine să se-ntoarcă,

Și te-aș lua cu mine în desfrâu,

Dar încă nu ți-am construit o arcă.

Sunt condamnat pe veci la neuitare,

Și de-ai putea să-mi intri-n minte,

Te-ai prăbuși subit de pe picioare,

Și m-ai iubi necontenit fără cuvinte.

Sunt condamnat mereu la a te plânge,

Deși ești numai la un braț distanță,

Aproape că îmi curgi prin sânge,

Dar sunt timid și nu am cutezanță.

Într-o seară ai intrat în cameră

după ce toate lucrurile tăcuseră.

Nu spuneai nimic,

dar liniștea ta avea forma unei îmbrățișări

pe care nu îndrăzneam să o cer.

Te priveam, 

nu ca pe ceva frumos, 

ci ca pe locul în care se întorc păsările

după ce a obosit cerul.

Mâinile tale stăteau cuminți

pe marginea lumii mele și pentru prima dată nu mai voiam nimic.

Nici promisiuni, nici viitor,

nici cuvinte mari.

Doar clipa aceea... 

clipa în care respirația ta se așeza lângă a mea ca o lumină caldă

pe pervazul unei dimineți.

Erai ca o lampă aprinsă, 

într-o casă, 

în care cineva drag

trebuie să ajungă. 

Tăcută stai sub bradul falnic,

Și-ngândurată brusc ai devenit,

Să îți vorbesc îmi e zadarnic,

De ce am mai venit?

Privești în gol cu ochii reci,

Și trupu-ți pare îmbolnăvit,

Refuzi cu mine să petreci,

De ce am mai venit?

E câmpu-n jur umplut cu flori,

Și-un tril de păsări nesfârșit,

Nu spui nimic și mă ignori,

De ce am mai venit?

De zile-ntregi trăiești o dramă,

Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,

Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,

De ce n-a mai venit?

Trăiesc cu voi absent fiind,

Îmbrățișând doar umbre,

Căci trupurile toate mint,

Când gândurile-s sumbre.

Se-aude-n mine-un murmur stins,

Din vorbele ucise,

Iar timpul trece necuprins,

Prin uși întredeschise.

Pe frunte-mi cade un apus,

De parcă-n mine moare,

O amintire ce s-a dus,

Ca steaua călătoare. 

Azi totul este vag, străin,

Iar ochii mei nu plâng,

Ci doar privesc un cer senin,

Cu stoluri ce se frâng. 

În mine plouă fără rost,

Iar timpul nu mai trece,

Pe tâmple-și află adăpost,

Aceeași noapte rece. 

Simt steaua mea că va cădea,

Căci ceru-mi se destramă,

Și va lăsa în urma sa,

Același lung fior de teamă. 

Mă inspiră ceva și vreau s-o scriu pe hârtie,

Încet,încet ideia se transportă în poezie,

Versurile spun, citite sau cântate

Ritmul inimii ce simte și cum bate.

Am trăit, sau acum trăiesc ceva minunat,

Când toate sunt roze și-mi vine să cânt

Deși cerul e întunecat, eu îl văd de stele luminat

Mi-am ales iubirea, nu mă simt vinovat.

Când iubirea înflorește, ca orișice floare,

Ce miracol folosește de mă stăpânește?

Ochii văd, inima dorește, sunt prins ca într-un clește,

Mă văd prins în cea mai frumoasă poveste.

Asta mă face cel mai fericit, nu banul nu avera,

Nu ele îmi aduc mângâiera !!!!!!! 

În fiecare octombrie o să-mi aduc aminte

De tine, de tot ce-a fost înainte

De noi, de cât de mult noi ne-am iubit

De zilele reci și calde, de cum tu mi-ai zâmbit

Și-a mai trecut un an și tot mi-e dor

De tine, de plimbarea pe motor

În octombrie tot la tine mă gândesc

Și am atâtea planuri de care să-ți vorbesc

Dar știu că trebuie să tac, să mă abțin

Dar de când ai plecat simt că nimănui nu aparțin

Și știu că pare puțin cam egoist

Să te doresc acum, deși ți-am spus că eu rezist

Să te-n locuiesc am încercat, dar tot nu pot

Parcă nici unul n-are acel antidot

Pentru boala mea— iubirea adevărată

Mă plimb prin ploaie cu inima-norată

În octombrie te caut și tot nu te găsesc

Tot aștept prin norii grii să te zăresc

Și totuși mă tem că te-aș putea vedea

Căci s-ar reaprinde-n mine focul de ne-am revedea

Așa că mai bine stau mai mult departe

Și tot ce am să-ți spun, îți scriu în carte

Dar inima mea oricât ar încerca de s-ar ascunde

Printre vise, frunze, și stele căzute te caut oriunde

Tu ești pe drum spre casă,știu

Când toată lumea doarme liniștită,

Cum crezi că pot dormi și eu?

Eu cred că ești copila unui zeu

Acea frumoasă fără seamăn

Cu nebunia hărniciei

Ce-o au furnicile mereu,

Iar eu, cel care te iubește

La ora dimineții se gândește

Că viața este strălucire

Ce vine de la Dumnezeu !

Iar Dumnezeu este iubire

Iubirea are astăzi glasul tău

Iubito,ești pe drum spre casă,

Mă porți acolo și pe mine

Stând liniștit în buzunarul tău

Îți simt și pașii si iubirea

Acolo vreau să stau mereu.

(7 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Du-mă la ziua când ne-am cunoscut,

Du-mă la cine eram ieri.

Ia-mi tot ce doare și-a durut,

Transformă-mi toamnele în veri.

Du-mă la zilele ploioase,

Du-mă la serile în doi.

Când te simțeam până la oase,

Ia-mă și du-mă înapoi.

Du-mă la ,,Bună dimineața".

Du-mă la ,,Nu te las sa pleci".

Când nu era subțire ața,

Și când simțeam că nu-mi mai treci.

Întoarce-mă la ce am fost,

La ce speram că o să fim.

Când nu era scenariul prost,

Nici scurtmetrajul sa nu-l știm.

De te-aș lăsa iar în trecut,

Simt că m-aș pierde și pe mine.

Du-mă la tot ce am avut,

La vin, la filme și la tine.

Du-mă la certuri și la frică,

Să văd din tine ce e rău.

Sa vindec rana, s-o fac mică.

Du-mă la tot ce a fost al tău.

Du-mă la vineri și la joi,

Du-mă la sâmbete, duminici.

Du-mă la ce-am însemnat noi,

Chiar și atunci când eram cinici.

Du-mă la seri, du-mă la zile,

Du-mă la tot ce avea rost.

Azi iar de dor scriu mii de file,

Ca să mă-ntoarcă la ce-am fost.

Я видел море, на берегу своей печали,
Я знаю горе, то горе что вы ешё не знали.
Убивал жизнь в себе, грустно смотря как уплывали корабли.
Я хотел, но вместе быть мы так и не смогли.

Я закрывал глаза когда ты уходила,
Осозновал что ты не полюбила.
Быть вместе, мы так и не смогли,
Я умер, когда уплыли корабли...

Dacă-ar fi să te găsesc,
În iatacul tău regesc,
Aș veni în miez de noapte,
Ca să-ți las pe-o pernă, coapte,
Fructele iubirii noastre,
Roșii, zăvorâte-n coaste...

Și am să bat la porți cerești,
Că de-o fi să mă primești,
Am să tac, căci umbră sunt,
Doar privire, nu cuvânt,
Și-aș pleca în zori de zi,
Numai după ce-i dormi...

Peste zi, dorul, ți-oi duce,
Și-a sărutului tău dulce,
De mi-ai da un colț de pâine,
Și m-oi duce abea mâine,
N-aș mai suspina în rime,
N-aș mai fi flămând de tine...

Și-om zbura ca doi cocori,
Și-om găsi raiul în nori;
Sus, din cerul plin de stele,
Om culege de pe ele,
Praful magic auriu,
Cel cu care acuma-ți scriu...