Epigrame XV

Prin rana noastră ne-am iubit,

Și-ncet cădeau lumini de asfințit,

Și nu știam de-i zori sau amurgit,

Căci totul se năștea și se sfârșea,

Într-un fior ce între noi ardea,

Din palma mea, spre palma ta.

Și-n noaptea grea, ca un blestem tăcut,

S-au răzvrătit secundele-n trecut,

Părea că cerul însuși s-a surpat,

Și refuza să șteargă ce-am uitat,

Ori poate doar, în taină, ne veghea,

Sărutul frânt ce nu putea pleca.

Un vânt amar, ca un oftat străin,

Ne despletea tăcerea de venin,

Și-n lacrimi, ochii s-au plecat,

Ne-am regăsit, și-apoi ne-am întrebat,

Dacă eram acolo de la început,

Și-ți mângâiam tot trupul dispărut.

Și-n zorii zilei rana s-a închis,

Lumina împrejuru-ți s-a întins,

Și-apoi, pe obrazul tău, ca un ecou,

Mi-am regăsit sărutul frânt, dinou,

Prea viu să piară, prea tăcut să stea,

În spațiul dintre buza mea și pielea ta.

Din vârfuri de munte mă cheamă tăcerea,

Nu duhul, ci vântul îmi cântă durerea,

Și-n urme pierdute sub cerul cărunt,

Pământul îmi strigă pasul mărunt.

Sub tălpi se destramă o iarnă târzie,

Nu timpul, ci soarta, viața mi-o scrie,

Și-n clipa ce-ngheață în pumn uneori,

E îndeajuns să trăiești și să mori.

Din piept se desprinde o umbră, o șoaptă,

Nu teamă, ci neîncrederea ce stă și așteaptă,

Și-n drumuri pierdute, sub ploaia nebună,

Aievea mă plimb cu toate zilele-n mână.

Sub pleoape am umbre de vise străine,

Nu pasul, ci dorul mă duce spre tine,

Iar viața mă-îmbie cu șoapte mieroase,

Când totul în jur a minciună miroase.

Se frânge-n lumină un cântec târziu,

Nu moartea, ci ruga mă duce-n pustiu,

Iar pașii lăsați peste dâre de scrum,

E urma ce duce spre ultimul drum.

Între noi iubito se aștern tăceri,

Un noian de frunze pe poteci pierdute,

Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,

Crivățul din mine strașnic se ascute.

Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,

Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,

Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,

Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.

Între noi iubito lacrima se-așterne,

Visuri neîmplinite care strig și curg,

Prinde-mă de mână fără a te teme,

Şi vom fi lumina stelei din amurg.

Timpul se răsfiră în umbre și clipe,

Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,

Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,

În brațele tale să mă sting iubit.

N-am știut, că voi putea zbura, 

Prin singurătatea minții mele, 

Atât de liber, atât de nepăsător, 

Încât prăbușirea să-mi fie leac. 

Ochiul orb mi se scufundă ades, 

Într-o lumină albă, nepământească, 

Iar simțurile îmi devin privire, 

Iar privirea întregul univers. 

O... cât de mult m-am depărtat de lume, 

Uns cu toate alifiile singurătății, 

Ca un pustnic nemântuit, 

Ce nu-și mai suportă chilia. 

Dar poate tocmai fuga m-a adus, 

Mai aproape de taina din mine,

Unde nu există păcat sau virtute,

Ci doar o sete veșnică de adevăr.

Mi-am auzit gândurile cum plâng,

Ca niște prunci uitați de timp,

Cerând sânul unei revelații,

Pe care nimeni n-o mai promite.

Și-am înțeles; zborul nu-i scăpare,

Ci o formă nouă de cădere,

Într-un abis, ce pare un cer

Fără îngeri, fără formă, fără materie. 

Mi se pare că nici nu sunt eu, 

Ci doar gândul altcuiva,

Rătăcind prin carnea mea,

Într-o confuzie de suflete.

Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,

În față nu mai e nimic din vechea junglă,

Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,

Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.

E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,

Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,

Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,

Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.

Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,

Iar munții plâng nemângâiați de stele,

Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,

Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.

Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,

Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,

Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,

Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.

Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,

Din când în când am dreptul să respir,

Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,

Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.

Și nu știu cât mai am puterea să rezist,

Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,

Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,

Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.

Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,

Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,

Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,

Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:

"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,

Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,

Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,

Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."

E noapte și nu se mai vede,

Și totuși te caut întruna,

Luna de pe cer se repede,

Să-mi umple în suflet lacuna.

Plouă și noaptea încet mă orbește,

Te caut, alergând printre stropi,

Luna, de sus, zâmbind mă privește,

Și încontinuu îmi face din ochi.

E frig și noaptea aprig m-apasă,

Cu spinii în tălpi mi te caut,

Luna plângând, nu mă lasă,

Și-mi cântă duioasă din flaut.

E ger și noaptea în os îmi pătrunde,

Te caut cu ștreangul de gât,

Luna în neant se ascunde,

Pământul devenind orb și tăcut.

Ninge și noaptea mi-i albă,

Și iarăși te caut, înzăpezit,

Luna pe-a stelelor salbă,

Sclipește vinovat și livid.

E noapte și nimic nu mai văd,

Și totuși te caut întruna,

Dar vai, ce blestem, ce prăpăd,

Pe tine te-ascunde chiar Luna!

nu-mi mai amintesc ce-am fost în viețile mele dinainte

n-am nici cea mai vagă idee

doar că uneori îmi vine să zbor ca o lebădă

să urlu la lună

să mușc trecătorii grăbiți de gleznă

să dorm în peșteri

îndemnuri care-mi vin din străfunduri

insidios

sustrăgându-se controlului minții

nu-mi explic nici spaimele viscerale

pornirile războinice

gustul sălciu al sângelui

dintr-o viață care nu-mi aparține

mi-e greu să admit că eu

cel de azi

vin din preistorii

că am trecut dintr-o viață în alta

așa cum ai trece prin vagoanele unui tren

în timpul mersului

sau că aș fi martorul tăcut al tuturor fărădelegilor

celui care am fost

înainte de a mă naște

că verbul a fi înseamnă mai mult decât poate cuprinde o viață

fiind

mă gândesc

o sumă a tuturor vieților trăite

succesiv

excluzând moartea

care nu apare distinct în Dicționarul Explicativ al Vieții…

deșirând strigătul dorului

in vechile graiuri,

fără  contur

pașii timpului...

%

doar omul vertical cu umbra sa,

aidoma unei vele latine,

nu se scufundă- n

vâltorile vieții.

am știut că nu exiști cu adevărat

mi-am ascultat inima

care a mai bătut și-n alte piepturi

în alte vieți

și nu te-ntâlnise

nu auzise despre tine

asemenea zvonuri circulă printre inimi

dar eu n-am încetat să te caut

Poezie

femeie de moravuri ușoare

metresă

te-aș compara cu Diane Poitiers

însă nu pot

te apropii mai degrabă de flușturatica

Marguerite Gautier

o damă cu camelii otrăvite

accesibilă tuturor

degeaba ostenesc Cavalerii Mesei Rotunde să găsească urmele Sfântului Graal

potirul din care a țâșnit sângele lui Hristos

ești chiar tu

Poezie…

invidia

veșnic neliniștită

născătoare de patimi

e o boală a minții și  rugina inimii-

suferă pentru bucuria altora

geme nu găsește alinare

pizma

pluteam pe culmile extazului

printre sutele de întrebări

izvorâte din îngrijorare

te asiguri

ca sunt confortabilă

si pregătită să continuăm

așadar asta te face

primul bărbat căruia

chiar i-a păsat

de ființa mea

fragilă și mereu

neapreciată.

eu, femeie sensibilă,

izbucnesc în lacrimi,

copleșită de tandrețea

oferită

cum să uit așa moment?

când doar atunci am înțeles

că totuși nu e atât de dificil

să fiu tratată cu respect

următoarea zi m-am spălat

ca să scap de parfumul tău

de pe pielea mea

dar l-am păstrat o noapte

ca să îmi aduc aminte

cum e să fim egali -

femeie și

bărbat.

gândul de a te strâge în brațe

mă sperie    

ești atât de firavă încât te-aș putea strivi

între două degete

ca pe o cupă de șampanie

te asemeni cu misterioasa Diphylleia grayi

dacă s-ar întâmpla să ploaie acum

m-aș uita prin tine ca printr-o fereastră deschisă

imaginează-ți să vezi o inimă zbătându-se

înăuntru unui strop de cleștar

șuvoiul de sânge

în cele mai aprinse culori ale rubinului

invadând cortexul

întregul mecanism al vieții trepidând

înaintea  ochiului

mă simt ca un căutător de diamante

în fața celui mai neobișnuit safir descoperit vreodată

în care s-au decantat din prima zi a Facerii

toate minunile Creației

într-una singură...