Nu pot să-ţi spun adio încă...

Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,

Şi am simţit firescul ca pe un infern,

Mi-am dat acordul să fiu judecat,

Într-un ospiciu de nebuni modern.

Apărător să-mi fie un bătrân senil,

Iar cel ce mă acuză un uituc,

Și toate faptele de când eram copil,

Să-mi fie prezentate aici la balamuc.

Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,

Iar eu în boxă să dansez cadril,

Să fie totul jăratec și cenușă,

Să simt în mine acest dezastru inutil.

Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,

Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,

Jurații-mi cer să cad la învoială,

Și să renunț la viața-mi deșuetă.

Într-un final mi s-a rostit sentința,

Exilul printre oameni, de nici un drept privat,

Dar mi-am simțit trădată conștiința,

Și-a doua zi, în zori, am evadat.

Haideți, să nu spunem ce ne doare,

Să suferim în noi spășiți,

Căci nimeni nu mai vine cu o floare,

Și nici nu mai suntem iubiți.

Haideți, să înghiţim subit cuvinte,

Să nu mai spunem păsul orișicui,

Căci nimeni nu mai vrea să ne alinte,

Și fiecare-și poartă suferința lui.

Haideți, în nimic să nu mai credem,

Să nu mai ridicăm privirile spre cer,

Căci nimeni nu mai știe ce suntem,

Când dintre noi, nevinovații suferă și pier.

Haideți, să pornim orbește spre abisuri,

Ori sus pe cruce de-a valma răstigniți,

Să plângă întruna îngerii în paradisuri,

Iar moartea să scrâșnească-ncet din dinți.

Ceasurile se topesc sub cerul oval,

Fiecare secundă e un râu ce nu se întoarce;

Umbrele trecutului le diguiesc în aval,

Apoi, fără oprire, alerg încolo și-ncoace.

Străzile ard sub pașii mei de zăpadă,

Luminile reci scaldă pereții de sticlă,

Oamenii trec, n-au ochi să mă vadă,

Și-n umbrele lor simt teroare și frică.

Stelele cad în pieptul meu ca o ploaie,

Universul îmi pulsează pe tâmple,

Sunt un spirit care hrănește războaie,

Și veșnic aștept ceva să se-ntâmple.

Am strâns iubirea lumii într-un mic soare,

Și l-am trimis Domnului din palmele mele,

Și-n panică îngerii au început să coboare,

Să tragă-ntre oameni și cer imense perdele.

Atâta liniște e-acum în toate,

C-abia se mai aude al meu glas,

Eternitatea parcă nu mai poate,

Și cere-un veșnic bun rămas.

Atâtea griji și atâta tragedie,

Abia mai pot pe umeri să suport,

Iar fiecare pas îmi pare-o nebunie,

Spre aceeași prăbușire ce o port.

Atâta drum se pierde-n mine,

Că nici nu știu ce-a fost și ce va fi,

Dar simt cum vechi dureri străine,

Se-aprind în ruguri zi de zi.

Și totuși, într-o margine de suflet,

Un dor tăcut începe să-nflorească,

Ca și cum timpul, după atâta umblet,

A hotărât subit să se oprească,

Iar peste gânduri, ca o ploaie lină,

Se lasă pacea, fără nici un glas,

Și tot ce-a fost clipă străină,

Se risipește-n vremea fără ceas.

Simt azi o răsuflare adâncă,

Povara de pe umeri m-a lăsat,

Iar trupul greu precum o stâncă,

E-un colț de piatră înaripat.

Întruna calul hățul roade,

Toamna scuipă cu omizi,

Plâng sirenele-n năvoade,

Că pescarii-s prea timizi.

Trag peretele pe mine,

Ca-nceput să-mi fie frig,

Nu mi-a fost nicicând mai bine,

Și de fericire strig.

Soarele îmi mută umbra,

Însă eu rămân inert,

Fluturii se dau de-a tumba,

Și mă cheamă la concert.

Ah ce vreme, ce haram!

Curge mană de pe cer,

Vreau să dorm dar somn nu am,

Beu și mânc ca un boier.

Haina nu mă mai încape,

Cimitirul simt aproape,

Trag pământul peste mine,

E de bine, e de bine !

Din liniștea ta am furat ațipirea,

Cu mâna te mângâi pe tâmple tăcut,

Vântul și cerul ne știe iubirea,

Și tainic îmi ceri pe furiș un sărut.

Din clipele tale îmi fac adăpost,

Și-mi leg cu speranță visul de tine,

Pe buze-ți stă timpul, șoptit și anost,

Iar glasul tău cântă chemări heruvime.

Ești cântec ce curge prin nopți de mister,

Un dor ce în suflet îmi sapă izvoare,

Pășind peste vise, prin umbre de cer,

Tu-mi scrii fericirea cu raze de soare.

În brațele tale se naște un drum,

Din muguri de stele și flori de cuvinte,

Iar eu rătăcesc printre clipe de fum,

Cerșind nemurirea privirii fierbinte.

Din pulberea serii se țese un vis,

În care iubirea ne poartă prin zare,

Pe tâmple purtăm un timp interzis,

Dar clipele curg ca o dulce chemare.

Și astfel, rămânem într-un veșnic fior,

Un cânt fără margini, o șoaptă în noapte,

Iubirea ne strânge ca bunul păstor,

Și ne mână ușor printre stele și ape.

Un zâmbet însorit prin vise îmi apare

Din el a răsărit iubire mult prea mare

Săgeată mi-a înfipt în inimă și doare

Degeaba am fugit, nu am găsit uitare

Când timpul e greșit iubirile n-au cale

Un zid am construit sperând să am scăpare

Ferestrele-am zidit să nu mai văd cărare

Tăcerea ce-a venit nu mi-a adus uitare

Încerc nedumerit să caut altă cale

Prin zile-am hoinărit lipsit de alinare

Durerea m-a topit, sub pleoape curge jale

Mă-ntreab cu ce-am greșit de nu vine uitare

Căzând spre asfințit rămân fără de soare

M-aruncă-n gol rănit o rece nepăsare

Destinul mi-a sortit amară condamnare

M-alungă ce-am iubit ascuns într-o uitare

Cu fiecare pas distanța-i tot mai mare

Aștept să mă renasc până-mi revi în cale

Și-atunci pornind la pas să împărțim cărare

Cred ca-m înebunit de când aștept uitare

Nu mă urî că atât de mult am insistat

Urăște timpul ce-a trecut și nimic nu a schimbat.

Urăște-mă că n-ai fost apt de-o ultimă îmbrățișare, 

Urăste-ti orgoliul din tine, promisiunile pierdute-n zare...

Aș fi rămas tăcută-n umbră, de nu-mi dădeai drumul la mână,

...poate se-ntâmplă să te gândești...și-ți pare rău.

Sau poate cu mândrie iți privești trofeul,

Tăcerii ce-a distrus vise, speranțe ce le-am păstrat mereu...

Urăște că ne-am rătăcit în vorbe nerostite,

Fără un zâmbet cald și un pahar de sfârșit....

Și că ai pus în loc de-o-mbrățisare un zid,

Pe care niciun "iartă-mă" nu s-a mai scris...

Ne-am întâlnit, dar n-am știut să ne păstrăm 

Un model pentru alţii in viață, ar fi putut să fim.

Am insistat dar in orgoliul tău m-am inecat

Și-acum în poezii mai creionez tot ce-am gândit....și nu s-a întâmplat.

Urăște ce vrei tu dar nu pe mine...

Din mine rupând, am scris despre tine

Cu litere moi și cuvântul blajin

Toate de dorul tău și-al unui ultim pahar cu vin.

Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.

Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.

În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.

Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.

Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.

Dacă mă uit la un copac ce sunt,

un iubitor de copaci sau de frunze uscate sau verzi?

Dar dacă tu mă vezi uitându-mă la copac,

iar eu de fapt mă uit prin el și mi te imaginez…

Dacă mă uit înspre cer și văd păsări cum dincolo și încoace îl umblă,

Și tu mă vezi din nou, dar eu nu mă uit la el, sunt cu capul în nori și încerc să cântăresc cât ești de scumpă.

Câte kilograme în plus îmi adaugă dorul, în timp ce tu crezi că mă uit la păsări care-și duc zborul.

Ar trebui să te duc la un tribunal condus de soare,

Să-ți fac o falsă acuzare, să te acuz de crimă sau și mai bine,

Să te acuz de ascunderea privirilor tale de mine.

Și dacă aș câștiga dând mită, văd eu cum,

Ți-aș da drept sentință să mă privești numai tu.

În timp ce eu o fac pe misteriosul și încerc să par tare,

Să nu se prindă nimeni, nici tu,

Că mor după privirile tale și că am pus totul la cale 😈

Și dacă cumva ți-ar scăpa privirea,

Și te-ai uita chiar și pentru o secundă într-o altă parte,

Aș dispărea din cadru repejor, repejor,

Să te îmbrățișez de la spate 🥺

Și să-ți alint cu obrajii mei pe rând,

Câte un obrăjor.

Să simți chiar și pentru un pic, un pic, un pic,

că te iubesc și că atunci când te copleșesc gânduri grele,

Nu trebuie să treci singură prin nimic.

Noapte bună, prințesă mică 🥺🐥!

(simt că trebuie să profit și să îți spun cât mai des că te iubesc, pentru că mai este așa puțin până la iarnă… nu risc, sigur Moș Crăciun o să aibă nevoie de tine, cel mai scump elf 🥰😎😈)

N-ai fost primul sărut

N-am fost prima ta dragoste

N-ai fost prima mea locuință

N-am fost prima ta dragoste

Și uite cum;După luni nefericite

Un mesaj a schimbat

Destinul a două inimi rupte 

Care acum bat pe același ritm

Și a celor două mâini care se roagă

Zi după zi...

Ca anii sa învăluie iubire celor doi.

Respir sigur, dar sufăr în doi.
Deschid ochii… și sunt goi…
Nu au strălucire să privească
Nimicul din singurătatea ce mă înconjoară.

Adorm sigur, dar visez la noi doi,
Deschid ochii…. și sunt moi…
Nimicul, dansând îi înconjoară,
Iar pe obraz rămâne doar o urmă amară…

Iubesc singur, nu suntem noi doi,
Deschid sufletul…dar simt război…
Tropode ce scârțâie ușa de metal ruginită,
A inimii mele lăsată să moară sigură.