Ana...

Pentru păsări, pentru fluturi,

Cerul e casă, vântul e zbor,

Pentru tine mii de săruturi,

Sunt al iubirii izvor.

Pentru copaci, pentru o floare,

Pământul e casă, apa e viață,

Pentru tine o îmbrățișare,

E zâmbetul de pe față.

Pentru deșertul ce-n arșiță piere,

Ploaia e viață, ploaia e hrană,

Pentru tine o mângâiere,

Este vindecarea de rană.

Pentru un suflet, pentru divin,

Omu-i creare, virtuți și porunci,

Pentru tine-un destin...

E zămislirea de prunci.

Aş vrea să-ţi spun cât sufăr, 

Cât te iubesc de mult,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mut.

Şi-aş vrea să îţi văd chipul,

Din ochi ca să ţi-l sorb,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s orb.

Şi-aş vrea să-ţi aud glasul

Cel dulce şi plăcut,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s surd.

Şi-aş vrea să scap odată

De dorul ce ţi-l port,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mort.

Spune te rog că nu te-am așteptat în zadar,

Și că vom fi împreună la un moment dat,

Cu lacrimi de fericire,

Eu nu mai am cuvinte,

Las sentimentele să curgă de la sine.

Însemni totul pentru mine,

Si mi-ai redat zâmbetul rătăcit,

Încrederea în mine dar mai ales în noi,

Sclipirea din ochi s-au reaprins,

Și focul inimii mele niciodată nu s-a stins.

Te privesc de ceva vreme de la distanță,

Încercând să îmi fac curaj să mă apropii de tine,

Să te iau prin surprindere,

Strigând numele tău.

Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,

Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,

Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată

E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.

Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,

Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,

Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,

Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.

Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,

Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,

Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,

Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.

Fiindcă mă doare să te iubesc,

Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,

Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,

Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.

Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,

Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.

Strugurii copți, în coșuri se adună,

Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.

Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,

Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.

Miros de pământ umed, de fân și de mere,

O simfonie-n aer, ce inima o umple.

Soarele-apune, cu raze de aur,

Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.

Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,

O poveste-n culori, de o frumusețe rară.

Şi totul a pornit atunci,

Când căutam însingurarea,

Exodul fiindu-mi pe stânci,

Iar lumea mea...doar marea.

Vedeam dezastru-n orice pas,

Şi îmi trăiam nedumerirea,

Iar valurile mării într-un glas,

Îmi rătăceau spre orizont privirea.

Mi-era şi jenă că sunt om,

M-aş fi dorit o scoică seacă,

Secat să fiu de traiul meu bonom,

Şi de trufia ce mă îmbracă.

Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,

Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,

Durerea, teama în valuri eu la sfărm,

Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.

Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,

Memoriile unui biet mirean,

Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,

Cuvintele să mi le poarte în ocean,

Sirenele să le reînvie-n cântec,

Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,

Să fie peste veci ca un descântec,

A celor care caută însingurarea.

Mi-e teamă să te strig, căci glasul mi se frânge,

Ca frunza care tremură sub vântul neîncetat,

Dar mâna ta când vine și-n palma mea se strânge,

E parc-un fulger de lumină pe-un cer întunecat.

Pe umeri porți tăcerea în loc de-o robă lungă,

Iar buzele-ți sunt șoapte ce-mi sângerează firea,

Și-alerg în urma ta, ca pasu-mi să te ajungă,

Și-n ochii tăi de ceară să îmi topesc iubirea.

Cu fruntea între stele și palmele-n țărână,

Îți scriu pe-un colț de lună chemarea în abis,

Dar buzele ți-s mute, iar inima stăpână,

Pe toate rătăcirile ce-n mine le-ai aprins.

De-ar fi să cad pe pietre, sub pasu-ți de lumină,

N-aș blestema durerea, ci drumul ce te duce,

Căci nu-i osândă-n lume mai rea ca o grădină,

În care fragede vlăstare, încep să se usuce...

Voi fi iarăși o pasăre-n noapte,

Iar luna am s-o înfulec cu lapte,

În cioc voi duce snopuri de stele,

Cu întunericul ascuns sub piele.

Voi reciti plângând un raft de cărți,

Din gânduri îmi voi face hărți,

Din când în când la subsuori,

Mi s-or ivi firesc ai zilei zori,

Voi mesteca în ziua cea lălâie,

Și voi servi-o rece cu lămâie,

Iar mintea am s-o mân la trap,

Lungit pe jos cu soarele sub cap.

Și mă voi ridica din pulberea uitării,

Precum se naște-n valuri spuma mării,

Cu brațele îmbrățișând stavilopozi,

Voi răspândi în lume mii de plozi.

Voi fi un vânt ce adie în amurg,

Prin mii de gânduri am să curg,

În pânza nopții am să mă-nfășor,

Și-ți voi fi somnul cel usor...

Voi ridica pe umeri norii grei,

Și am să-ți fac din toți cercei,

Voi prinde stelele frumoase,

Și-am să le fac lungi șaluri de mătase.

Și voi privi cu ochi de humă,

Cum noaptea cade ca o brumă,

Iar tu, ca cea dintâi plăpândă stea,

Vei străluci-n privirea mea...

M-am căţărat pe culmea disperării,

Privesc jos la viaţa aflată în banal,

Prin prisma neagră a trădării,

Unei fiinţe cu un trist final.

Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,

Şi că viermii din mine nu cântă,

Mai trăiesc pentru un singur gând,

Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.

Din mine totul am lichidat,

Lăsând să se nască absurdul grotesc,

Căci viaţa parşivă m-a trădat,

Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.

Nu am avut nici o valoare în existenţă,

Pentru că nu am fost un om nebun,

Numai spre bine am mers cu pertinenţă,

Ocolind a imprevizibilului drum.

Am greşit şi acum sufăr cumplit,

Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,

M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,

Şi cu poveţe mi-am acrit gura.

Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,

Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.

De ce să mai aştept dimineaţa,

Când şi-n noapte se poate muri?

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubeie și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

Aceeași zi de spart la piatră,

Cu târnăcoape de burete,

Cu apă chioară și azimă coaptă,

Zidim ferestre în perete.

Mâncăm betonul uns pe pâine,

Și bem rugină de Cotnari,

Ne latră mațul ca un câine,

Iar ochii-n cap privesc hoinari.

Ne plânge-n zid la fiecare,

Câte o Ana ce-a fugit de-acasă,

Ne-au pus în cap laboratoare,

Ca să ne facem alta mai frumoasă.

Dormim toți azi și pentru ieri,

Și împărțim avutul pe din două,

Între pereți zidim și prizonieri,

Și le dăm drumul când nu plouă.

Adio mamă! Adio, țară dragă!

Și toți copiii mei înstrăinați,

Vă spun, ca toți să ne înțeleagă:

Noi n-am plecat, am fost forțați...

Când mângâie cerul miei zburdalnici,

Ori doarme întins pe umeri de zeu,

Sunt liber precum stejarii cei falnici,

Și strig tuturor că ceru-i al meu.

Când freamătă lin cu glas de fecioară,

Iar noaptea se-ascunde de ziuă în ea,

Cu liniștea ei ce în trup îmi coboară,

Strig tuturor că pădurea-i a mea.

Când plânge pământul în lume,

Iar lacrima sa e pe cer curcubeu,

Cu buza uscată pot tuturor spune,

Izvorul cel dulce e numai al meu.

Sunt liber și râd căci dorințe nu am,

Iar casa îmi este oriunde sub stele,

Triluri de păsări se aud de pe ram,

Și strig tuturor: sunt toate ale mele!