Însingurare

Un sat retras între dealuri,

Ce ca un crater de vulcan arată,

Şi-n care noaptea cade-n valuri,

Bătând mereu la lună-n poartă,

Păduri şi ape vechi de ere,

Livezi şi lanuri, un tezaur,

Iar toate poartă mari mistere,

Căci fuse rupte dintr-un laur.

Firimituri de natură divină,

Presărate din coşuri astrale,

Ce umplu peisajul de lumină,

Zămislind frumuseţi boreale.

Un crater de vulcan aprins,

Drept lavă purtând fericire,

Căci de la prunc pân` la cel nins,

Toţi sunt plămădiţi din iubire.

Un sat de obşte pur românesc,

Rupt din Amintirile lui Creangă,

Şi-n faţa lui metropole pălesc,

Ori se ascund, mânate de talangă.

De sus din deal de îl priveşti,

De n-ai orbit de frumuseţe,

Atunci spre paroxism porneşti,

Împietrind în câmpul cu fâneţe.

De-a lungul râului plutind,

Simţi fericirea coborând în trup,

Senzaţii dulci ţi se aprind,

Trăiri nesăţioase se astup.

Iar codrul cu pasul de-l vei trece,

Curată nebunie, îndoială nu încape,

Căci spaima rău o să te înece,

Şi nici un vraci n-o să te scape.

Doar vinul de aici din sat,

Torenta spaimă ţi-o alină,

Căci e buchet, e unicat …

Boboc de floare în grădină.

Chiar şi apusul soarelui aici,

E altfel. Ce te miri?

Nu sunt cuvinte ca să zici,

Ce simţi atunci când îl admiri.

De răsărit nu-ncerc să vă mai spun,

Cum, de ce evit aceasta?

Pentru c-o să credeţi că-s nebun,

Sau de minciuni mi-i plină ţeasta.

Ah! Cât îmi doresc să fii aici,

O dimineaţă sau poate un amurg,

Atunci nebun n-o să-mi mai zici,

Când simţi senzaţii cum în tine curg.

Să simţi că toate sentimentele avute,

Se sting ca o scânteie în vânt,

Pentru a erupe apoi născute,

Din fulgerele neajunse pe pământ.

Îţi pare atunci că toată fericirea,

S-a infiltrat adânc în tine,

Zidite-ţi sunt tristeţea şi mâhnirea,

Iar lacrimi dulci renasc sublime.

Să poţi muri într-un apus de soare,

Şi să te naşti plângând în dimineţi,

Vei striga atunci în gura mare,

Că te-ai lipsi de o mie de vieţi.

Şi zi de zi aceste plăceri neefemere,

Ce te înalţă în paradisuri astrale,

La care tot mai mulţi încep să spere,

Iar rusticul devine a lor cale,

Sunt trăite cu patos de un tânăr,

Cu-a lui poveste ce pare o dulce dramă,

Dar care atârnă de un fir de păr,

Ce nici acela nu-i luat în seama.

Un cavaler născut din spumă,

Frumos ca un poem sau cântec,

Cu ochi de foc şi păr de brumă,

Cu cingătoare prinsă-n pântec.

A lui alură foarte atletă,

Cu spate drept şi fruntea sus,

Cu faţa-i albă ca de cretă,

Pe multe dame a sedus.

Iar vorba-i caldă şi mieroasă,

Capcană e pentru domniţe,

Şi a ei vrajă mincinoasă,

Cu tâlc li se-mpleteşte în cosiţe.

Auzindu-i glasul fraged şi timid,

Rupt parcă dintr-un gângurit,

Multe inimioare se deschid,

Şi încep să bată cu alt ritm.

În ochii inundaţi de foc şi lumini,

Şi-n care irusul e prinţul de cleştar,

Te pierzi sfios, până te-nchini,

În faţa acestui fecioraş bizar.

Ferice mama ce-a născut aşa băiat,

Cu trup şi frumuseţe de zeu,

De Eros în braţe a fost purtat,

Căci e îndrăgostit mereu.

Mereu îi cade câte-o fată în braţuri,

Mereu îi pare alta mai frumoasă,

Acestui Don Juan ce-ntinde laţuri,

Din crini şi roză amoroasă.

Iar Păstorel, căci acest nume poartă,

Născut e ca să fie un viclean,

E tânăr şi îşi bate joc de soartă,

Şi nu adună an cu an.

Nu cată peste vremuri ce-o să facă,

Când anii o să-i plângă în etate,

Iar fetele pe lângă-i or să treacă,

Făcându-i semne pe la spate.

E plin acum de veselie şi umor,

Şi doar trei lucruri contează pentru el:

Iubire, dragoste şi amor;

Vicleanul şi banditul Păstorel.

Păcat că e isteţ bătu-l-ar focul,

Şi mulţi ar vrea să aibă a lui minte,

Dar lui nu-i place decât jocul,

Şi-a sa iubire prea fierbinte.

 S-a fript de multe ori în ea,

Dar suflă şi caută răcoare,

Acolo unde-un fulg de nea,

Le sperie pe domnişoare.

Cu fetele ce s-a întâlnit,

În zbor de înger le-a purtat,

Nebănuind niciuna c-a minţit,

Căci nici o vorbă nu l-a înşelat.

Le ştie meşteşugul în rostire,

Şi arta de-a orna cu ele,

Udându-le cu lacrimi din privire,

El le transformă-n nişte iele,

Ce încet te-adulmecă prin şoapte,

Iar inima îţi cade zăvorâtă,

Căci dragostea-i o dulce noapte,

Ba e senină, ba e mohorâtă.

Cuvintele ieşite din gura-i aurită,

Se-ncheagă în poeme de iubire,

Chiar şi acea inimă împietrită,

Se sfarmă sub a lui privire.

Iar trupul atunci când cucereşte,

E un cameleon fără îndoială,

Se schimbă uimitor şi te vrăjeşte,

Iar mângâieri acide te doboară.

Eşti uluit de forţa ce-l străbate,

De felul cum se dăruieşte,

De clipa când inima nu îi mai bate,

Când trupul, de iubire se topeşte.

E diavol aici în satul său,

Iar ţărăncuţele îi ştiu de frică,

Ocol îi dau toate mereu,

Şi nici nu îi vorbesc nimică.

Fiindcă ştiu că doar o întâlnire,

O vorbă avută la apus cu el,

Şi fericirea le rămâne amintire,

Şi gând de răzbunare pentru Păstorel.

Crescând în ani rusticul prinţ,

Începe să aleagă dintre fete,

Curtând acum din cele mai cuminţi,

Şi numai care poartă blond în plete.

Zburdă în sat trei copiliţe,

Pe gustul ce acuma îl inundă,

Şi toate au prinse în cosiţe,

Ca semn pentru fecioare, o fundă.

În câmpul cu fâneţe aromate,

E hora satului pornită,

Aici fetele-s curtate,

De flăcăi cu mustaţa mijită.

Şi-n horă prinse se dansau,

Şi cele trei fecioare,

Cu glas subţire chiuiau,

Şi amarnic băteau din picioare.

Pământul sub a lor bătaie,

Roşind se retrăgea în sine,

Iar copiliţele bălaie,

Creau în el dureri sublime.

Păstorel privea năuc băiatul,

La a lor frumuseţe rară,

Apoi prinse lângă una cu jucatul,

Fără ca voie să îi ceară.

O clipă mâna şi-o retrase,

Din a lui mână rugătoare,

Dar mai apoi se împăcase,

Cu prezenţa fermecătoare.

Îl cunoştea pe Păstorel,

Şi a lui cuceriri năuce,

Chiar dacă pare un mieluşel,

Ea mai departe nu s-o duce.

Iar hora cum de s-a gătat,

Copila dă să fugă ruşinată,

Dar el mâna cald i-a sărutat,

Părând că i-o mănâncă toată.

Cu glasu-i fraged şi mieros,

El o întreabă cum o cheamă,

Ea retrăgându-se sfios,

Răspunse brusc cu teamă:

- Lasă-mă şi fugi de lângă mine,

Fiindcă te ştiu cât eşti de rău,

Sunt Mădălina, dacă ţi-i mai bine,

Şi pleacă acum de ştii numele meu.

- O, Mădălino nu te face speriată,

Căci mult acuma m-am schimbat,

Haidem acolo pe-acea cioată …

Şi o porni înainte ruşinat.

O clipă ea fugi, apoi se-ntoarse,

Pe Păstorel strigă timidă,

Şi prinse încet în păr a-şi coase,

Trifoi uscat şi o firidă.

Se puse lângă el pe cioată,

O clipă liniştea se aşternu,

Ea, tremurând de frică toată,

Să scoată o vorbă nu putu.

Viclean întinse a sa mână,

Iar liniştea se risipi,

Şi începuse să îi spună,

Că începe mult a o iubi.

- În suflet mi-a pătruns lumină,

Potop de fericire l-a scăldat,

Erupt din tine Mădălină,

Gingaşă roză fără de păcat.

Şi pe furiş o sărută dulceag,

Ea, ca răspuns, îi dă o palmă,

Apoi îl sărută cu drag,

Arătându-se blajină, calmă.

Încet iubirea aripi prinse,

Iar cele două trupuri cad în iarbă,

De-o singură dorinţă sunt cuprinse,

Ca dragostea încet, încet să fiarbă.

- Ca o zână eşti …Mălina mea,

Cu funda-n piept, şopti din gură,

Iar ea roşind, mereu rostea:

- Să nu mă părăseşti… te jură.

- Nu fi prostuţă Mădălină,

Încrede-te-n cuvântul meu,

Cu tine viaţa mi-e senină,

Şi alăturea-ţi voi fi mereu.

Dar timpul trece nemilos,

Iar Mădălina aşteaptă înlăcrimată,

Să treacă al ei Făt Frumos,

Prin faţă pe la poartă.

Cu faţa plânsă şi de geam lipită,

Privind portiţa ce o bate vântul,

Rosti copila, acum nefericită,

Acide vorbe, blestemându-l:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Te-a uitat…tu, Mădălină dragă,

Căci sufletu-i acum barbar,

Blestemul tău îl ia în şagă,

Şi-i place a fi un tip hoinar.

Ca şi când pe suflet neavând nimic,

Iar inima nu-i plânge-n trup,

Spre alta se îndreaptă câte-un pic,

Şi alte sentimente îi erup,

Şi curg torente înspre Floarea,

Altă fecioară blondă, suplă,

Ce cântă ca privighetoarea,

Vrând inima să îţi o rupă.

De mult o urmăreşte pe furiş,

Atunci când vine la fântână,

Şi de acolo din tufiş,

Priveşte trupul de cadână.

Răbdă aşa mai multe săptămâni,

Dar prinde un prea-timpuriu amurg,

Când stelele par muribunzi tăciuni,

Şi de pe boltă trişti se scurg.

Şi atunci când Floarea scotea apă,

El sare şi-i pune mâinile la ochi,

Speriindu-se găleata în puţ ea scapă,

Sărindu-i pe obraz vreo câţiva stropi.

Duios îi şterge picătura,

Cu ochi blajini ea îi surâde,

Cu buzele atunci îi cată gura,

Şi o sărută pe când râde.

Pe loc s-a propulsat amorul,

Fără cuvinte ori vorbe alese,

Şi Floarea se lăsă cu binişorul,

Căci din priviri se înţelese.

Sub cerul ce părea incendiat,

Cu funda-n mână Floarea-i fericită,

Şi pricopsită e cu un păcat,

Dar nu îi pasă căci crede că-i iubită.

Fericirea nu-i mai încăpea în piele,

Când zi de zi cu Păstorel se întâlnea,

Şi toate o făceau să spere,

Că el e viaţa pentru ea.

Trăieşte ca în rai cadâna,

Plutind uşor peste iubire,

Pe cap cu lauri îi cununa,

Şi chipul plin de fericire.

Doar peste puţintică vreme,

Iubitul, nu mai trece pe la ea,

Iar Floarea, naivă, ea se teme,

Să nu i se fi întâmplat ceva.

Aşteaptă la fântână nopţi în şir,

Ca prinţişorul să-i sosească,

Din păr şi iarbă împletind un fir,

Cu gând să-l dăruiască.

Cu fiece zi, noaptea-i mai neagră,

Şi aşteptarea îi pare o veşnicie,

Culori închise par să o atragă,

Iar prinţul nu mai vrea să vie.

Cu lacrimi în ochi şi inima frântă,

Ea caută pe Păstorel nervoasă,

Cu nimeni în cale nu cuvântă,

Trântind portiţa intră furtunoasă.

Lângă pridvor la umbră sub o viţă,

Stă căutatul foarte relaxat …

Tresare când o zăreşte pe fetiţă,

Şi-n cale îi sare îngrijorat.

- O! Ce-i cu tine dragă Floare,

De intri tunet şi în grabă,

Sfârşitul lumii vine oare?

Ori ţie mintea nu ţi-e întreagă?

- Spui vorbe aspre măi mişele,

Şi de-al meu of te faci străin,

Căci de-ai strivit visele mele,

Eu te omor pungaş hain.

- Şezi cuminte Floricică,

Mânia ce te umple, jos o varsă,

Că doar nu crezi frumoasă mititică,

Că ţi-am jucat vreo farsă,

- Deci mă iubeşti, frumosul meu,

Ah! Cât m-am îndoit de tine …

El retrăgându-se mereu,

Distanţa între Floarea o menţine.

Când se mai potoli biata copilă,

Strângându-şi degetele ce-i pocnesc,

Tâlharu îi spuse fără milă,

- Tu Floareo… eu nu te mai iubesc.

Cu faţa îngrozită şi împietrită,

Buimacă cată către dânsul,

Cu zece ani se face îmbătrânită,

Şi o îneacă plânsul.

Prin râu de lacrimi, temătoare,

Ea cere implorare şi iubire,

Dar viaţa neîndurătoare,

I-a dăruit o aspră amăgire.

Cu mâna rugătoare către el,

O ultimă speranţă îi cere fata,

Dar crudul, neumanul Păstorel,

În faţă îi trânteşte poarta.

Prinzând a porţii flori fieroase,

Săraca Floarea strigă răvăşită,

Blestemul unei prea frumoase,

Dar prea puţin iubită:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Nepăsător el intră în casă,

În patul moale se ascunde,

Privind fotografia de pe masă,

În care un chip blajin surâde.

Se întinde o ia şi o sărută,

La pieptul său amar o strânge,

Căci ea acum e zâna apărută,

După care inima îi plânge.

Şi-n gând cu sâmbăta de clacă,

Când pe deal la coasă o să îi adune,

El tot mai mult în vis se îneacă,

Pierind încet, încet din astă lume.

Visează clipa când o întâlneşte,

Şi o devoră ca un lup flămând,

Nimic nu pare că-l trezeşte,

Din visul său frumos şi blând.

Flăcăi şi fete o porni,

Când naşte dimineaţa,

Şi-n ochii lor puteai citi,

Cât de frumoasă-i viaţa.

Cu glume, cântece şi dans,

Scurtau a drumului lungime,

Iar seceri, coase în balans,

Se unduiau sublime.

E ritualul unor gâde,

Căci marea galbenă o să cadă,

Sub soarele ce încă râde,

În dinţii lor de pradă.

Ajung în lanul plin de spice,

Din care bobul stă să iasă,

Copile-şi prind pe cap baticuri,

Flăcăi trag cutea peste coasă.

În partea mai ascunsă dinspre râu,

Coseşte Păstorel de zor,

Cu trupul zvelt cuprins în brâu,

Iar gându-i fugăreşte un nor,

Cu chip să-l mâne către copiliţa,

Leită celei de la piept, din poză,

Ca să-i umbrească lin guriţa,

Şi să i-o facă din nou roză,

Căci soarele stea ticăloasă,

Un misogin rău şi cumplit,

Îi arde pielea albă şi frumoasă,

Şi-i seacă a ochiului sclipit.

Privind la brazda doborâtă,

Privind şi către fata blondă,

Ce pare azi posomorâtă,

Dar singura în păr cu fondă,

Abia aşteaptă timp de răsuflare,

Când trupul ca răsplată-l cere,

Când toţi se strâng în roată mare,

Şi-şi sting dogoarea în tăcere.

Atunci întreabă un cunoscut,

Ce nume poartă fetişoara,

Acesta pe un ton nu prea plăcut,

Îi spune totuşi, păi … Mioara.

- Dar vezi de stai departe,

Ea, nu-i de cele ce cunoşti,

Şi dragostea nu şi-o împarte,

Şi nici nu cată înspre proşti.

- O, vezi de vorba ţi-o alină,

Şi nu vorbi fără cusur,

Ori pusa-i ochii pe felină,

Şi frică ţi-e să nu ţi-o fur.

- A, nu, vorbeam şi eu în vânt,

Căci te cam ştiu de poamă bună,

Dar dragostea-i citită în cuvânt,

Şi în privirea sa nebună.

Mioara fuge către o căpiţă,

Şi se cufundă adânc în ea,

Iar trupu-i pare o mlădiţă,

În vârf cu-o nestemată stea.

Acum e pentru mine momentul,

Îşi zise Păstorel în gând,

Să-i îndulcesc Mioarei sentimentul,

Cu-o floare şi-un mieros cuvânt.

Porni c-un roşu mac în mână,

Rupt dintr-un pâlc însângerat,

Înspre făptura ca o zână,

Ce-n fân uscat s-a cufundat.

Tiptil, tiptil să n-o trezească,

Vicleanu` ajunge lângă ea,

Pe faţa albă, îngerească,

Cu macul, fin o mângâia.

În somnu-i dulce ea zâmbeşte,

Cu mâna vrea să-ndepărteze,

Acel ceva ce-o necăjeşte,

Şi-i face trupul să vibreze.

Un pic ea crapă ochişorii,

Prin ceaţă îl zăreşte pe băiat,

Pe loc prind roşu obrăjorii,

Şi în şezut s-a ridicat.

- Ce faci tu aici străine?

Ce cauţi să mă trezeşti?

- Tu, Mioaro şezi cu bine,

Şi te rog să îmi zâmbeşti.

I-a în dar această floare,

Ce roşeşte ca şi tine,

Las-o încolo de pudoare,

Şi vino de şezi cu mine.

Un timp ea se arătă cuminte,

Apoi treptat se puse lângă el,

Şi îl întrebă fierbinte:

- Ce vrei tu măi, Păstorel?

Îi ia în palmă părul moale,

Şi îl sărută cu plăcere,

Spice alese îi pune-n poale,

Şi o întreabă cu durere:

- Vrei tu copiliţă oare,

La horă să-mi fii parteneră,

Mâine de sfânta sărbătoare,

Căci inima-mi la tine speră?

 - Nu ştiu zău ce-o să-ţi răspund,

Fiindcă tot se aude că eşti rău,

Iar fetele de tine se ascund,

Înşelăciunea fiind scopul tău.

-Acestea-s vorbe tu Mioară,

Spuse de-un suflet egoist,

Care vrea ca să mă piară,

Şi să uite că exist.

Şi apoi ce poate fi o zi,

De joc, de veselie mare,

De bine nu te vei simţi,

Jur să nu-ţi dau căutare.

- O parte din mine te place,

Dar alta, mă trage înapoi,

Ceva în mine nu-mi dă pace,

Dar tot ceva mă face să mă-nmoi.

- Ei bine Păstorel ai câştigat,

Accept a ta invitaţie,

Dar un singur gest de rău băiat,

Şi mi-ai căzut în dizgraţie.

Mână în mână încet se ridică,

Prin grâul cosit alene păşesc,

Toţi cei prezenţi nu mai mişcă,

Ci împietriţi la ei privesc…

- Cum poate fi aşa cuceritor,

De frânge inima în fată?

Ce spune de-i aşa convingător,

Sau cu ce licoare o îmbată?

Furat-a oare a lui Cupidon săgeţi,

De-i cad în plasă toate nemişcate,

Se întreabă o ceată de băieţi,

Că altceva să fie, nu se poate.

De o oră se găteşte la oglindă,

Şi toată garderoba e în van,

Doar de-o găsi ceva să-l prindă,

Încât să pară un gentleman.

Mai bine ca un mire s-a îmbrăcat,

De l-ai vedea pe loc te-ai şi topi,

Se-ntorc priviri pe uliţa din sat,

Şi se întreabă: - Cine o fi ?

Cu roze o aşteaptă pe Mioara,

Când îl zăreşte, ea rămâne mută,

Şi roşie toată se făcu fecioara,

Simţind pe Cupidon cum o sărută.

Văzându-i pe amândoi cum dănţuiesc,

Mulţimea se opreşte din jucat,

Îndrăgostiţii cu ochii-n lacrimi privesc,

Fiindcă nu-i ceva mai minunat.

Făcură bătături de atâta joc,

Şi frânţi căzură pe o bancă,

Retrasă undeva lângă un foc,

Ce mai trăieşte printr-o creangă.

Şi vrând pe păr să o mângâie,

Ea se retrage speriată,

E galbenă ca o lămâie,

Şi-n ochi o lacrimă-i se arată.

- O, ce-i cu tine tu Mioară,

De feri ca un iepuraş fricos,

Nu lăsa amorul să dispară,

Şi atinge-mă şi tu duios.

- Mi-e frică dragă să-ţi vorbesc,

Mi-e teamă şi că nu te pot atinge,

Deşi încep să te iubesc,

Al tău trecut murdar mă-nvinge.

- Nu fi copilă tu fiinţă,

E timpul aproape de amiezi,

La vorbe nu mai da credinţă,

Căci nu te lasă să visezi.

Şi uită vorba unor rău voiţi,

Căci rupi din dragostea ce o visezi,

Ea face rău la cei îndrăgostiţi,

Şi-ţi smulge ţelu` în care crezi.

Aceste vorbe rostindu-le mieros,

El îi înmoaie inima de piatră,

Şi atingându-i trupul mlădios,

O poartă într-un tremur toată.

Ea îi răspunde prin dulci mângâieri,

Pornite din buzele-i rozii,

În inimi li se nasc noi primăveri,

În care zburdă doi inocenţi copii.

Chiar focul muribund se întremează,

Când simte atâta dragoste în jur,

Prin pâlpâiri duioase luminează,

Amorul ce a prins contur.

Copila-i prinsă în al iubirii labirint,

Plin de plăceri tot mai sublime,

Însă plăceri care te mint,

Şi te devoră când te simţi mai bine.

A fericirii o expresie pură,

E lacrima ce-i curge pe obraz,

El i-o soarbe cu a sa gură,

Prinzând-o tandru de grumaz.

- Îţi mulţumesc prinţesă mică,

Pentru această clipă de amor …

Ea îi răspunse în piept cu frică,

-  Mi-e teamă c-am să mor.

De sub bancă funda ridicându-i,

- Care-i motivul? O întrebă mirat,

În braţe amarnic, ea plângându-i,

Printre suspine îi spuse tremurat:

- Mi-e teamă să nu mă părăseşti,

Să fie pentru tine doar o aventură,

Gândind că vrei să amăgeşti,

Şi să-ţi baţi joc de-a mea făptură.

C-un râs puternic şi perfid,

El saltă în picioare lângă foc,

Bolţile o clipă se deschid,

Privind la fata fără de noroc.

Cu băţul aruncând în neant scântei,

Mişelu-i spuse fără ocolire,

Că tot ce fuse între ei,

A fost plăcere, nu iubire.

Minute în şir rămase fără grai,

Privind buimacă către lună,

Şi-n noapte părul său bălai,

Părea o zi dintr-o furtună.

O gâză ce nu i-a ştiut amarul,

O trezeşte din suspin,

 Şi, neprivind înspre tâlharul,

Ce i-a înfipt în inimă un spin,

Porni încet c-un mers bolnav,

Ce desenează un sfârşit de lume,

Un rest de glas din trupul său firav,

Făcu ca bezna să răsune:

- O, Păstorele, fii nefericit,

Să mori în suferinţă,

Şi să nu poţi de la cel iubit,

Să-ţi ceri iertare şi căinţă.

Pe uliţa din satul pitoresc,

Se plimbă flăcăul întristat,

Căci toţi cu ură îl privesc,

Şi-l ocolesc ca pe-un ciumat.

Prieteni de viaţă adolescentină,

Fete ce cândva de el erau îndrăgostite,

Azi îl privesc ca pe-o botină,

Ferind din calea-i îngrozite.

Încearcă acum la cele urâţele,

Căci el tot ca un prinţ arată,

Crezând că e firesc ca ele,

Să îl iubească de îndată.

Dar şi mai trist atunci devine,

Iar inima şi mintea-i se golesc,

Văzând că şi cele la trup pline,

Îi râd în nas şi-l ocolesc,

Strigându-i adevărul peste umăr,

Că în iubire nu e totul s-arăţi bine,

Oricum ai fi, bătrân sau tânăr,

Contează sufletul din tine.

Căzut în dizgraţie băiatul,

Neputând prezentul să accepte,

Cum că a fost cândva afemeiatul,

Ce a purtat prea multe sceptre …

E plin de-o rece suferinţă,

Ar vrea ca timpul să-l întoarcă,

Să îndrepte răul din a sa fiinţă,

Iubirea ce acum îl seacă.

În haos i se pierde mintea încet,

Privirea-i cată rugătoare,

Cu amintirile într-un duet,

Porneşte spre a pierzaniei vâltoare.

Orice femeie pe care o întâlneşte,

O întreabă de vrea să-i fie soaţă,

Cu glasu-i său mieros îi povesteşte,

Cum copilele-i îngenuncheau în faţă.

Nici una nu îl bagă în seamă,

Fiindcă toate îl ştiu pe nefericit,

Că a înebunit doar de o teamă,

Aceea de a nu mai fi iubit.

Unii copii mai neastâmpăraţi,

Ori fetişcane ce încep a se mări,

Se ţin de dânsul agăţaţi,

Şi dinaintea-i încep a sări,

Iar unul strigă cât ce poate,

- Acesta-i nebunul ce a fost blestemat,

De cele trei fecioare ruşinate,

Şi de al său amor necurat.

Atunci el se pune pe fugă,

Şi-n casă se-nchide disperând,

Iertare le cere prin rugă,

Şi în rugă adoarme plângând.

Îl ajunse blestemul aruncat,

De fetele ce au fost umilite,

În suflet îl roade un păcat,

Şi zilele i se scurg neumbrite.

Iar noaptea i-a devenit calvar,

Şi visele frumoase ce le-avea,

S-au concentrat într-un coşmar,

Ce inima încet îi otrăvea.

Şi zi de zi îi este tot mai rău,

Şi mai închis la minte se arată,

Speranţa piere încet din chipul său,

Furişându-se într-o inimă de fată.

Simte moartea neagră, rece,

Ce-i cere ca iubită s-o aleagă,

Mângâindu-l peste trupu-i trece,

El … nu poate s-o înţeleagă.

Ea îi joacă feste crude,

Apărându-i ca fecioarele,

Blonde, albe, mici şi nude,

Sărutând picioarele.

Apoi roată în juru-i dănţuiesc,

Râzând cu poftă de al lui necaz,

Ba îl sărută, ba îl pălmuiesc,

Şi-n a lor joacă îl ţine treaz.

Dispar. Zăreşte o picătură de lumină,

Ce scapără într-un fulger mai apoi,

Din care se naşte frumoasa Mădălină,

Ce plânge cu lacrimi puhoi.

- O, cât te-am iubit prostuţule,

Dar nu ai vrut să crezi în mine,

Te las acum drăguţule,

Şi-mi pare rău de tine …

Încearcă amarnic să o strige,

Ea piere eclipsată de un gând,

Ce poartă roze şi ferige,

Iar pe petale stă Floarea râzând.

- Ah! Ce mai faci tu prinţ frumos?

De-ai şti cât am plâns iubirea noastră,

Dar tu ai fost mult prea fălos,

Şi ai ucis o pasăre măiastră.

- Tu Floareo… răsună un glas,

Dar roza se scutură şi ofileşte,

Şi din sămânţa cea rămas,

Frumoasa Mioară se iveşte.

- Of, frumoasă mea pacoste,

Te plânge inima-mi necontenit,

Chiar dacă în a noastră dragoste,

Am fost singura care a iubit.

- Aşteaptă, o vorbă să îţi spun…

Ea, piere sub a morţii coasă,

La fel şi chipul lui nebun,

Cu a sa poveste dureroasă.

Chiar şi în această dusă clipă,

N-a încetat iubirea să-şi arate,

Pentru femeia blondă, mică,

Ce l-a purtat către eternitate.

Tu treci, și vântul nu mai bate, 

O toamnă rece îți doarme sub picior, 

Iar ochii-mi hulpavi te străbate, 

Și de mirare, și de amor... 

Cu grație din coapse miști duios, 

Pământul geme închis sub iarbă, 

Copacii-și pleacă ramurile-n jos, 

Iar sângele a-nceput să-mi fiarbă. 

Pe trupul tău se-ascunde seara,

Ca-ntr-un potir cu vis și scrum,

Iar gându-mi îți sărută ceara,

Topită-n dulcele-ți parfum.

Mi-e inima o frunză răvășită,

Dusă de vânturi în abis,

Și-n ochii tăi, ca-ntr-o ispită,

Se zbate cerul necuprins.

Trec zorii reci prin neguri dese,

Și-n urma ta, poteci rămân,

Pământul reavăn nu-nțelese,

De ce subit respiră cu-n plămân.

Ești dor, ești vifor, ești chemare,

Și-n tine luna-și pierde glasul,

Iar eu sunt lacrimile amare,

Ce îți inundă în urmă pasul.

Pe umeri mi-au crescut păsări de ceară,

Le simt cum se topesc când chem dimineața,

Și-n fiecare picur al lor se strecoară,

Lumina din steaua ce mi-a dat viața.

Mă scurg prin oglinda dintre sânge și lut,

Căutând printre vene un mic adăpost,

Dar timpul, bătrân, cu-n ochi absolut,

Îmi arată că sunt născut cu un rost.

Sub pasul rămas, se aude pământul,

Ca o inimă veche ce-și numără anii,

Și din ceruri, încet, curge Cuvântul,

Un sunet al morții ce se adapă din cranii.

Pe tâmple mi se adună în cercuri cenușa,

Și tot ce-am iubit se preface în nori,

Las morții deschise fereastra și ușa,

Dar ea îmi trimite, doar tăceri și fiori.

Sub pleoape un râu fără margini se frânge,

Din lacrimi de plumb și seri de nesomn,

Iar trupul se zbate, apoi se răsfrânge,

În lumina venită din întâiul atom…

La începutul lumii aş vrea să trăiesc,

În vârtejurile demonice ale haosului originar,

Să vibrez de o nelinişte universală şi să iubesc,

Orice trăire din neantul stingher şi precar.

Simţirea mea să pâlpâie de acest efort,

De aceste nebunii, văpăi şi negre abisuri,

Să ating infinitul şi să pot să-l suport,

Să ucid întristarea şi să râd peste visuri.

Legile lumii să dispară în interiorul meu,

Şi-n această topire, să mă plictisesc,

Haosul ca o bestie să mă muşte mereu,

Atunci să plâng, dar să râd că trăiesc.

Un apocalips răsturnat, izvorât din aspiraţii,

Cu groază şi bucurii în acelaşi timp,

O întoarcere în haos şi în ale lui senzaţii,

Pe care nu le voi oferi niciodată în schimb.

Lumea toată aleargă, aleargă,

Pământul întruna se-nvârte,

Urma ei grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri s-o uite.

Se înmoaie lacrima-n lacrimă,

Plâng mame când nasc un copil,

Tații-l primesc ca pe-o patimă,

Iar totul din jur li se pare ostil.

E foșnet și-n suflet, și-afară,

Pământul înghite bucurii și iubiri,

Grâu-i uscat iar pâinea amară,

E spaimă și groază-n clădiri.

Trăim izolați de oameni și lume,

Suntem conectați invizibil la ură,

Găsim vinovați cu nume, prenume,

Apoi instalăm peste tot dictatură.

Omul hulpav aleargă, aleargă,

Pământul mai tare se-nvârte,

Urma lui grabnic s-o șteargă,

În nesfârșite abisuri să-l uite.

Hai cântă, cântă pasăre liră, 

Eu stau și ascult după geam, 

Plămânii abia de-mi respiră, 

Și ochii în lacrimi îi am. 

Hai vino iubito și ascultă, 

Cum cântă pasărea liră, 

Privește, natura exultă, 

Iar vântul nu bate, admiră. 

Hai vino în brațe să-mi stai, 

Te-asemeni cu trilul ceresc, 

Mai pune și miere în ceai, 

Și spune-mi de ce te iubesc. 

Hai cântă, cântă întruna, 

Pasăre liră, înger lumesc, 

Privește iubito, apare și luna, 

Și stelele parcă plutesc. 

Întinde mâna ta moale, 

Și trupul mi-l prinde ușor, 

Spune-mi dorințele tale, 

Că-s gata pentru ele să mor. 

Se-așterne în aer tăcerea,

Ca fumul subțire de vis,

Ne leagănă lin adierea, 

În cercul acesta închis.

Hai cântă din nou, pasăre liră,

Cu harfa-ți de aripi vibrând,

Noaptea prin cântec respiră, 

Și stelele se așează în rând.

Din ramul de umbră te-nalță,

Scânteie cu pene de jar,

Din trilul tău cerul se-ncalță, 

Cu-albastrul de la cercul polar.

Iubito, auzi cum destramă, 

Tăcerile grele din noi?

Cum nota-i de aur ne cheamă, 

Spre-un țărm fără teamă și ploi?

Sub luna cu pleoape de ceară, 

Și stele cu foșnet de vis,

Pasărea liră coboară

În suflet, ca un vis neatins.

Și parcă din humă se smulge, 

Un clopot de aer aprins,

Când trilul prin umbre pătrunde, 

Ca fulgerul blând, necuprins.

Hai, pasăre liră, destramă, 

Cu gheara-ți de sunet și foc, 

Valuri de teamă ce-mi cheamă, 

În piept un abis fără loc.

Din coarde de vânt și lumină, 

Țese-mi destinul sonor,

Ca noaptea să-mi fie grădină, 

Cu arbori și frunze color. 

Iubito, privește cum cântă, 

E sânge de stea arămie,

Sub aripa ei se frământă, 

Un cer care moare și-nvie.

Iar trilul, ca lama subțire,

Vraja o împarte la doi, 

Iar restul e numai iubire, 

Iubirea profundă din noi. 

Printre alge mișcătoare 

Două lebede pluteau;

Veneau din depărtare 

Și pe valuri dănțuiau.

Culegeau din apäraie, 

Unduindu-si grațios

Penajul in șiroaie 

În ritm silențios  

Vântul le da târcoale, 

Ciufulindu le obrazul, 

Împrăștiind petale, 

Dezlănțui talazul.

Înaripatele sublime

În tandem pecetluit 

Întrupau la înălțime 

Visul de a fi iubit..

Tu-mi ești soția mea cea bună

Prietenă, iubită și sare și piper,

Sunt împlinit cu tine pe pământ

Și fericit să fiu al tău iubit prizonier

Te-am întâlnit cândva demult

Trimisă către mine de ursită,

Loc ți-ai găsit în inima-mi rănită

Și de atunci suprema mea ispită

Pe drumul vieții noi am pornit

Trecând prin bune și prin rele,

Nimic și nimeni nu ne-a clintit

Chiar dacă au fost și clipe grele

Timpul s-a scurs fară-ncetare

Și ani frumoși am adunat în doi,

Mă regăsesc în soțul norocos

Ce a cules..trifoi cu patru foi!

Stii?..incă îmi e dor de tine, mai sper...

N-ai de unde sa stii, dar încă te astept,

Vreau nebunește să te văd și să-ti ofer,

Tot ce-am strâns în mine, în al meu suflet.

De as putea să mi te scot din vise,

Să te îmbrățișez pe un minut,

Și să te cert pentru cuvintele nespuse,

Sau pentru block-ul care prea mult a durut.

Ştiu..esti si tu om si ai priorități,

Si singur ti le definești pe toate,

Eu nu-mi doresc decat vreo 7 vieţi..

Măcar în una dintre ele să-ți fiu...prioritate. 

În astă seară mâna mi-am întins

Poate voi reuși să mângâi stele,

Dar cineva de acolo sus mi-a spus

Nu poți să le atingi și doar vorbi cu ele

Fără a sta prea mult pe gânduri

Mâna mi-am dus-o înspre buzunar,

Iar ochiul l-am țintit pe Ursa Mică

Pe steaua cel ajuta la navigat pe marinar

Și am vorbit cu Steaua Nordului

Să-mi fie far când calea rătăcesc,

Să-mi lumineze drumu-n noapte

S-ajung degrabă la fata ce-o iubesc

Nu știu dacă ce-am spus m-a auzit

Că n-am putut să mai repet dorința,

Că dintr-o dată cerul s-a înnourat

Și între noi s-a încheiat ședința

Voi încerca din nou și mâine seară

Să stau de vorbă și, cu alte stele,

Și poate voi avea puțin noroc

Să aflu, că una-i mama...dintre ele!

Si dintr-o dată m-am simțit altfel

Așteptându-te la umbra teiului bătrân 

O liniște ce n-am simțit de fel

De când te port in suflet si in gând 

Scriind câteva rânduri... Așteptând, 

Brusc m-am gândit la mine

Și n-am mai văzut sensul sa rămân 

...sa mai sper la o comunicare sănătoasă cu tine.

Pentru prima dată după mult timp

Mi-e dor, dar să îți spun nu mai simt

Am incercat de bună credință o ultimă oară 

Dar n-ai făcut decât din nou, sufletul să doară.

Ceva s-a rupt... n-as sti acum sa explic

Dar pur și simplu m-am trezit ca ma ridic

Si nu de teamă pentru cum ai reacționa 

Mai degraba de oboseala de-a mai încerca.

Îmi fugea gândul numai la mine

Scrisul așeza cuvinte in neștire 

N-as sti sentimentul să îl numesc

Dar am simțit cum ușor mă eliberez.

Si am plecat... am evitat să ma frângi in două 

Să îmi spui vorbe doar ca să mă doară 

... poate fără sa vreau am învățat sa țin la mine

Sa inăbuș dorul... fără rost să mai ardă...

A fost ca o eliberare... nu știu sa explic

Ce mi-a trecut sufletul pe silențios,

Si inimii modul avion i-am aprins

Am simțit pentru prima dată că nimic nu mai rost.

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.