Însingurare
Şi totul a pornit atunci,
Când căutam însingurarea,
Exodul fiindu-mi pe stânci,
Iar lumea mea...doar marea.
Vedeam dezastru-n orice pas,
Şi îmi trăiam nedumerirea,
Iar valurile mării într-un glas,
Îmi rătăceau spre orizont privirea.
Mi-era şi jenă că sunt om,
M-aş fi dorit o scoică seacă,
Secat să fiu de traiul meu bonom,
Şi de trufia ce mă îmbracă.
Păcatele mi le scriam spăşit pe ţărm,
Iar marea mă ierta ştergându-le-nspumată,
Durerea, teama în valuri eu la sfărm,
Iar marea o sărez cu lacrima-mi sărată.
Şi-am scris apoi pe-un colt de stâncă,
Memoriile unui biet mirean,
Ca valul, cu forţa sa profund adâncă,
Cuvintele să mi le poarte în ocean,
Sirenele să le reînvie-n cântec,
Pe mateloţi să îi cuprindă acerb visarea,
Să fie peste veci ca un descântec,
A celor care caută însingurarea.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 28 septembrie 2023
Vizualizări: 725
Poezii din aceiaşi categorie
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
Pentru iubirea mea...
Mi-e glasul vlăguit de vorbe de iubire
Și mâinile tocite de-atâtea mângâieri
Mai scurtă c-o lumină-i duioasa mea privire,
Dar tot mai coc, si astăzi, doruri fierbinți, ca ieri
Și mai adun, în gânduri, pogoane de tandrețe
Căci rob am fost iubirii... Acum, ajuns în toamnă,
Încă mai strâng avere de drag și frumusețe
Pentru Iubirea mea, această Mare Doamnă.
SOARTA
Martor iau pe Dumnezeu
La nimeni n-am făcut rău,
Poate am păcătuit
Doar păcate mărunțele
Că-i lumea plină de ele.
Dar cât am pătimit
Pentru că te-am iubit.
Sub cerul amintirilor
Mă ofilesc din când în când
Sub cerul plin de amintiri
Aud un glas ce nu mai pot să-l uit
Și lacrimi dau să cadă din priviri...
Mă reînvăț fără tine... respir altfel
Scriu fără să-ti trimit, nu te mai chem
Doar Cerul știe cât de greu îmi e
C-ai să te-ntorci... să nu mai sper...
Mi-e dor cu toată ființa mea
Și tu nu vezi lumina ce arde în mine
Căci iubirea-mi ți-e ca o mică stea
A cărei strălucire nu ajunge la tine...
🎤 Doar ea
Nu îmi place întunericul sau când e haos in jurul meu
Dar totuși trag draperiile și mă învârt în jurul problemelor mele de parcă ar fi un nucleu.
Mintea mea îți cântă numele și îl dă de toți pereții creând un silențios ecou.
Știu ca mă vrei doar în cercei și în furou!
Sunt suficient de bună să mă iubești o noapte,
Dar imposibil de greu de iubit prin fapte…
Sunt un tumult de emoții, trăiri și gânduri
Sunt ceea ce nu vei putea niciodată să citești printre rânduri!
Sunt umbra de care ai nevoie pentru a te apăra de soarele arzător
Însă atât…trebuia să știu ca ești doar amator!
Nu am fost niciodată alegerea ta,
Însă în totdeauna o opțiune, eram doar… eu
Nimic special pentru tine;
Am ținut mereu locul unei blondei clandestine.
Nu sunt greu de înțeles!
Dar nu sunt și nici nu am fost persoana ce-ți stârnește interes.
Ochii tăi mă privesc sfidător dar mintea ta zboară la ea
Când te ating, fiorii de pe spate îți aduc aminte de felul în care te iubea…
Doar ea…Și nimic mai mult.
Ești ca o melodie veche pe care încă sunt nerăbdătoare să o ascult
Dar știu ca glasul tău se stinge și devii din ce în ce mai mut.
Bolnav
Un ghimpe-n carne a pătruns,
Un ac fierbinte a străpuns,
Un cuțit in burtă a găurit,
Un papuc de armată m-a strivit,
Dar eu n-am simțit nimic.
Sentimentul s-a trezit
Atunci când m-ai privit
Și ... m-ai părăsit.
DE CE ?
De unde știe neaua ca-i vremea
Să se astearnă , pe ramuri și la tâmple
Și c-o să fie iarnă ?
De ce norul pânge în ploaie ?
De ce floarea trece în fruct ?
De ce umbra în noapte piere ?
De ce acești ochi zânbesc tristi ?
De ce iubitul meu ,pe al vieții drum
Clipa netrăită s-a prefăcut în scrum .
Ce cătușe ne mai despart ,
Și cât sunt de grele ?
Pentru iubirea mea...
Mi-e glasul vlăguit de vorbe de iubire
Și mâinile tocite de-atâtea mângâieri
Mai scurtă c-o lumină-i duioasa mea privire,
Dar tot mai coc, si astăzi, doruri fierbinți, ca ieri
Și mai adun, în gânduri, pogoane de tandrețe
Căci rob am fost iubirii... Acum, ajuns în toamnă,
Încă mai strâng avere de drag și frumusețe
Pentru Iubirea mea, această Mare Doamnă.
SOARTA
Martor iau pe Dumnezeu
La nimeni n-am făcut rău,
Poate am păcătuit
Doar păcate mărunțele
Că-i lumea plină de ele.
Dar cât am pătimit
Pentru că te-am iubit.
Sub cerul amintirilor
Mă ofilesc din când în când
Sub cerul plin de amintiri
Aud un glas ce nu mai pot să-l uit
Și lacrimi dau să cadă din priviri...
Mă reînvăț fără tine... respir altfel
Scriu fără să-ti trimit, nu te mai chem
Doar Cerul știe cât de greu îmi e
C-ai să te-ntorci... să nu mai sper...
Mi-e dor cu toată ființa mea
Și tu nu vezi lumina ce arde în mine
Căci iubirea-mi ți-e ca o mică stea
A cărei strălucire nu ajunge la tine...
🎤 Doar ea
Nu îmi place întunericul sau când e haos in jurul meu
Dar totuși trag draperiile și mă învârt în jurul problemelor mele de parcă ar fi un nucleu.
Mintea mea îți cântă numele și îl dă de toți pereții creând un silențios ecou.
Știu ca mă vrei doar în cercei și în furou!
Sunt suficient de bună să mă iubești o noapte,
Dar imposibil de greu de iubit prin fapte…
Sunt un tumult de emoții, trăiri și gânduri
Sunt ceea ce nu vei putea niciodată să citești printre rânduri!
Sunt umbra de care ai nevoie pentru a te apăra de soarele arzător
Însă atât…trebuia să știu ca ești doar amator!
Nu am fost niciodată alegerea ta,
Însă în totdeauna o opțiune, eram doar… eu
Nimic special pentru tine;
Am ținut mereu locul unei blondei clandestine.
Nu sunt greu de înțeles!
Dar nu sunt și nici nu am fost persoana ce-ți stârnește interes.
Ochii tăi mă privesc sfidător dar mintea ta zboară la ea
Când te ating, fiorii de pe spate îți aduc aminte de felul în care te iubea…
Doar ea…Și nimic mai mult.
Ești ca o melodie veche pe care încă sunt nerăbdătoare să o ascult
Dar știu ca glasul tău se stinge și devii din ce în ce mai mut.
Bolnav
Un ghimpe-n carne a pătruns,
Un ac fierbinte a străpuns,
Un cuțit in burtă a găurit,
Un papuc de armată m-a strivit,
Dar eu n-am simțit nimic.
Sentimentul s-a trezit
Atunci când m-ai privit
Și ... m-ai părăsit.
Alte poezii ale autorului
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
Fariseu
Hai, spală-te pe mâini Pilate,
Şi ieși spre a primi ovaţii,
Arată-ţi mâinile curate,
Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.
Înalţă adevărul sus pe cruce,
Minciuna las-o pe pământ,
Ca nimenea să nu mai urce,
Spre sfântul legământ.
Hai frate, spală-te pe mâini,
Ascunde adevăru-n minte,
Şi vindeţi sufletul la câini,
Pe-un pol şi câteva cuvinte,
Şi-apoi cu hulă și trufie,
Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,
Ca toată lumea să te știe,
Că n-ai avut prejudecăţi.
Prinde-mă de mână…
Între noi iubito se aștern tăceri,
Un noian de frunze pe poteci pierdute,
Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,
Crivățul din mine strașnic se ascute.
Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,
Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,
Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,
Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.
Între noi iubito lacrima se așterne,
Visuri neîmplinite care strig și curg,
Prinde-mă de mână fără a te teme,
Şi vom fi lumina stelei din amurg.
Timpul se răsfiră în umbre și clipe,
Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,
Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,
În brațele tale să mă sting iubit.
Verde
E atâta verde pretutindeni azi,
De parcă-mi cresc şi mie frunze,
Picioarele le simt doi falnici brazi,
Ce între ramuri inima îmi strânge.
Atâta sevă în coaste-mi clocoteşte,
Mi-e trupul ridicat spre cer de rădăcini,
De tine nu-mi parvine nici o veste,
Căci înfrunzind, am devenit străini.
Mă pasc şi ciute şi gazele,
Pe braţe păsări cuib îşi fac,
Mă înalţ în zbor sincron cu ele,
Foşneşte-n mine frunza, iar eu tac.
E atâta verde pretutindeni azi,
Smarald e cerul şi îmi e pupila,
Mi-s toţi copacii din pădure camarazi,
Şi împărţim frăţeşte clorofila.
Globalizare
Sunt regii iarăși albi la față,
Căci duhurile rele cântă-n lume,
Iar soarele apune-n dimineață,
Și moartea încet răsare din genune.
S-a întors Adam cu spatele la Creator,
Iar Eva complotând ne-a stins Lumina,
Satan e încununat cu slavă și onor.
Şi-n loc de trâmbițe, se aud suspine-n Ucraina.
Mai marii lumii iar ciocnesc potirul,
Aruncă plebei în scârbă firimituri,
Le umple încontinuu acasă cimitirul,
Şi țipă Siria de sub dărâmături.
La hărți și frontiere au dat foc,
Se aud amenințări pe cer albastru,
Noi ăștelalți nu mai contăm deloc,
Şi plânge Africa aflată în dezastru.
Ne-au vaccinat, drept vite de pripas,
Și n-am știut dacă-i așa ori nu e...
În lume cântă demoni într-un glas,
Dansează kazacioc, America și UE.
Agonie
O umbră mută îmi cântă-n odaie,
În mine trăiesc doar ochii și glasul,
Coasa așteaptă lângă șira de paie,
Iarba îmi plânge dorul și pasul.
Pe laviţa rece trupul îmi șade,
Vântul îmi bate prin ramuri în geam,
Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,
Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.
Hainele sumbre îmi miros a tămâie,
Am brațele moi parcă sunt numai vată,
Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,
Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.
Pașii mă strigă din drumuri uitate,
Umbrele nopții mă leagă-n oftat,
Sub gene uscate, visările toate,
Se sting ca un foc ce-a fost inundat.
Luna-mi așază argintul pe tâmple,
Frigul se zbate-n odaie tăcut,
Glasuri pierdute, de jale mă umple,
Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.
Umbra din colțuri îmi fură privirea,
Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,
Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,
Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.
Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,
Viu mai tresalt în oftatul târziu,
Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,
Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.
Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,
Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,
Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,
Rămâne un dor, într-o odaie pustie.
Reunire
Cu răni deschise calc pe spini de gheață,
Iar sângele-mi încheagă în umbra morții,
Din carnea-mi vie cad bulgări de verdeață,
Ce înverzesc în rai un pom din dosul porții.
Și rănile mă dor mereu iubita mea mireasă,
Iar doctorii-au plecat și mă-ngrijește luna,
Vreau în pustiul ei să-mi construiesc o casă,
În care apoi stingheri să stăm pe totdeauna.
Dar simt că ți-a ajuns prin preajmă otrava lumii,
Căci rana-mi sângerează cu ale tale lacrimi,
Și-aș vrea de aici să mă cobor pe raza lunii,
Să intru prin fereastră să-ți oblojesc din patimi.
Deodată simt că Luna stă, și nu se mai învârte,
Iar rana îmi dispare nefiresc în os și carne,
Și-un înger de lumină bătând din aripile scurte,
Sună sfârșitul lumii din trâmbițe și goarne.
Cu rana vindecată cărând pustiu-n spate,
Privesc prin univers cum cade steaua ta,
Și alerg înspre Demiurg cu palmele crăpate,
Să-L rog să te trimită, aici în lumea mea.
Fariseu
Hai, spală-te pe mâini Pilate,
Şi ieși spre a primi ovaţii,
Arată-ţi mâinile curate,
Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.
Înalţă adevărul sus pe cruce,
Minciuna las-o pe pământ,
Ca nimenea să nu mai urce,
Spre sfântul legământ.
Hai frate, spală-te pe mâini,
Ascunde adevăru-n minte,
Şi vindeţi sufletul la câini,
Pe-un pol şi câteva cuvinte,
Şi-apoi cu hulă și trufie,
Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,
Ca toată lumea să te știe,
Că n-ai avut prejudecăţi.