Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Cine ai fost şi ce ai ajuns,
La Rahova te-au ascuns.
Tu ai fost primar de fală.
Erai cel mai tare în ţară.
Number one primar ai fost,
Acum nu mai eşti deloc.
Acum mergi la puşcărie,
Pentru a ta mare prostie.
Ca primarul acte ai semnat,
Şi tu nu ai mai verificat.
Dacă clubul Colectiv are acte,
Şi îi bun de funcţionalitate.
Pentru actele ce ai iscălit,
Multă lume în Colectiv a murit.
Alţii prin spitale au stat,
Şi nu s-au mai reparat
După şase ani de suferinţă,
Acum Piedone ţi-au dat o sentinţă.
Patru ani sunt cu executare,
Hai noroc şi la mai mare!
Dacă stai şi te gândeşti,
Morţii nu îi mai înviezi.
Pentru fapta ta săvârşită,
Pedeapsa e foarte mică!
Zeci de ani de puşcărie,
Aia îţi trebuiau ţie.
Conştient ai semnat acte,
Şi ai trimes oameni la moarte !
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Dorel Marin
Data postării: 9 februarie 2023
Vizualizări: 773
Poezii din aceiaşi categorie
Cumpăna
Surâse iarna pe la colțuri
Sfioasei primăveri,ce -n prag
Sufla izul ei pe țurțuri,
Muguri presăra -n șirag.
Nervos Gerul dă năvală,
Pretinzând tribut la tron,
Împroșcând din el rafală,
Antrenat de -un Maraton.
Se iscă ceartă în casă,
Împărțiră bolta-n două;
Vremea-i mustră, capricioasă;
Stă să ningă ori să plouă?..
Istoviți de- atâta vrajbă,
Vânau în ei un compromis,
Adresându-si câte -o jalbă;
Conflictu -n grabă l-au închis.
Și aruncară zaru-n aer
Pt hazardul ce va cântări;
Cine va rămâne lider
Când soarele va răsări?...
Psalmi - LXVI - Așteptarea lui Dumnezeu
Te-am chemat, Doamne,
și nu ai răspuns în graba mea.
Am strigat către cer
și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.
Am urlat cu buzele sângerânde,
și nimeni nu m-a auzit.
Mi-am întins mâna în întuneric
și doar tăcerea mi-a răspuns.
Dar n-am plecat.
Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,
cu sufletul aprins de dor,
ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.
Timpul a trecut,
dar nu mi-am pierdut credința,
ci am învățat că Tu vii
nu când inima vrea,
ci când inima e pregătită.
Mi-ai vorbit într-un gând,
mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,
și Te-am simțit mai viu
decât în mii de cuvinte rostite.
Doamne,
nu-mi da răspunsuri grabnice,
ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,
și o clipă din veșnicia Ta —
și o liniște care să mă odihnească
în Tine.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Comanca
Duhul sfânt ma îndemnat,
Să te caut nencetat,
Credința adevărată,
De Dumnezeu arătată,
Ma-ndemnat să fie și eu,
Cu iubitul Dumnezeu,
Și să văd lucrarea ta..
Lumii-ntregi a arăta,
Dragostea ce e în tine,
De la Domnul nostru vine.
Ai făcut un lucru sfânt,
Mănăstire pe pământ..
Pe pământul Românesc,
Lucrul e Dumnezeiesc,
Vei fi pomenit mereu,
Ești iubit de Dumnezeu,
Iubite Gigi să ști,
Că RAIUL te va primi.
Mănăstirea Comanca,
E un dar, cel vei lăsa...
Pentru amintirea ta.
Domnul fie lăudat.
Mulțumim ce ne-ai lăsat.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Cumpăna
Surâse iarna pe la colțuri
Sfioasei primăveri,ce -n prag
Sufla izul ei pe țurțuri,
Muguri presăra -n șirag.
Nervos Gerul dă năvală,
Pretinzând tribut la tron,
Împroșcând din el rafală,
Antrenat de -un Maraton.
Se iscă ceartă în casă,
Împărțiră bolta-n două;
Vremea-i mustră, capricioasă;
Stă să ningă ori să plouă?..
Istoviți de- atâta vrajbă,
Vânau în ei un compromis,
Adresându-si câte -o jalbă;
Conflictu -n grabă l-au închis.
Și aruncară zaru-n aer
Pt hazardul ce va cântări;
Cine va rămâne lider
Când soarele va răsări?...
Psalmi - LXVI - Așteptarea lui Dumnezeu
Te-am chemat, Doamne,
și nu ai răspuns în graba mea.
Am strigat către cer
și mi s-a părut că doar vântul îmi răspunde.
Am urlat cu buzele sângerânde,
și nimeni nu m-a auzit.
Mi-am întins mâna în întuneric
și doar tăcerea mi-a răspuns.
Dar n-am plecat.
Am rămas acolo, cu fruntea lipită de pământ,
cu sufletul aprins de dor,
ca o candelă ce nu se stinge în întuneric.
Timpul a trecut,
dar nu mi-am pierdut credința,
ci am învățat că Tu vii
nu când inima vrea,
ci când inima e pregătită.
Mi-ai vorbit într-un gând,
mi-ai șoptit printr-o lacrimă caldă,
și Te-am simțit mai viu
decât în mii de cuvinte rostite.
Doamne,
nu-mi da răspunsuri grabnice,
ci dă-mi răbdarea care sfințește așteptarea,
și o clipă din veșnicia Ta —
și o liniște care să mă odihnească
în Tine.
Văd lumină…
Cu ochii triști, cu glasul mut,
M-afund în ruga cea creștină,
Ca duhul să îmi sufle-n lut,
În loc de viață doar lumină.
Cu pasul greu și-mpovărat,
Îmi car crucea în spate,
Iar ceru-mi pare mai uscat,
Și parcă urlete-l străbate.
Mi-e inima-ntr-un pumn de fum,
Și zarea dinainte frântă,
În urmă las dâre de scrum,
Căci pasul îmi mai arde încă.
Nici vântul nu-mi mai dă răspuns,
Nici pietrele nu cântă,
Ci doar tăcerea strigă-n plâns,
Durerea mea adâncă.
Mă rog, și simt că-ntr-un târziu,
Voi fi cuprins de pace,
Când focul, îndârjit și viu,
În rug de gheață se va face.
În sânge-mi curge timpul irosit,
Ca o sentință dată fără vină,
Mă prăbușesc în trupul obosit.
Și dintre oase… văd lumină.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Comanca
Duhul sfânt ma îndemnat,
Să te caut nencetat,
Credința adevărată,
De Dumnezeu arătată,
Ma-ndemnat să fie și eu,
Cu iubitul Dumnezeu,
Și să văd lucrarea ta..
Lumii-ntregi a arăta,
Dragostea ce e în tine,
De la Domnul nostru vine.
Ai făcut un lucru sfânt,
Mănăstire pe pământ..
Pe pământul Românesc,
Lucrul e Dumnezeiesc,
Vei fi pomenit mereu,
Ești iubit de Dumnezeu,
Iubite Gigi să ști,
Că RAIUL te va primi.
Mănăstirea Comanca,
E un dar, cel vei lăsa...
Pentru amintirea ta.
Domnul fie lăudat.
Mulțumim ce ne-ai lăsat.
Spre abis…
Nerodnicia mea e cruntă,
Sunt un nevrednic maestru,
Idei în convulsii m-abundă,
Gândul îmi e sub sechestru.
Nervul mi-l înmoi în cafele,
Mestec un titlu de carte,
Ochii sunt duși printre stele,
Țigara-mi miroase a moarte.
Pe o filă cuvinte triste aștern,
Sunt cioburi de minte nebună,
În bezna lăsată, m-apropii matern,
De raza gălbuie avortată de lună.
Strivit între doruri și umbre,
Mă întreb dacă totu-i pierdut,
Căci clipele trec fără urme,
Și mă simt ca un prunc ne născut.
Din scrum se ridică tăcerea,
Un șarpe ce mușcă tavanul,
În minte îmi cade vederea,
Văd duhul cum botează Iordanul.
Pe hârtie îmi picură vina,
O lacrimă din ochiul închis,
Fugind, îmi ucid rădăcina,
Și mă-ndrept resemnat spre abis.
Alte poezii ale autorului
Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!
În Oraşul SEVERIN,
Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,
De când bombele s-au pus.
În oraşul SEVERIN,
Ce a fost lovit din plin.
Era în Aprilie de Paşti,
Când severinenii dragi.
Învierea o aşteptau,
Ei nimic nu prevesteau.
Că în seara de cinşpe aprilie,
Răul atunci avea să vie.
Cerul tot să luminat,
Când oraşul e înştiinţat.
Că în curând o să urmeze,
Oraşul să îl bombardeze.
Biletele îs aruncate
Din avioane îs lansate.
Lumea le luau, le citeau,
Şi atunci ei nu credeau.
Severin oraş frumos,
Tu de PAŞTI vei fii tot jos.
Şi apoi în miez de noapte,
Avioanele vin toate.
Şi într-o oră jumătate,
Au lansat bombele toate.
Prima bombă în gară au pus-o,
Calea ferată au distrus-o.
Uzina de apă toată,
Ea a doua îi bombardată.
Nici Uzina de Vagoane,
N-a scăpat de avioane.
Bombardată ea a fost,
S-a aprins şi a luat foc.
Ca să distrugă curentul,
A lovit bombardamentul.
În Uzina aceia mare,
De curent producătoare.
Şi de odată în miez de noapte,
Străzile sunt luminate.
De focuri şi schije multe,
De la zonele distruse.
Tot oraşul au bombardat,
Multe case au dărâmat.
Oameni mulţi aveau să moară,
În acea noapte amară.
Centrul tot este distrus,
De bombele ce-au căzut.
Oraşul e ca un iad,
Peste tot casele ard.
Oameni morţi zăreşti pe stradă,
Totu îi ca într-un film de groază.
Multe case îs bombardate,
Altele sunt ruinate.
Lumea era bulversată,
Dar şi tare speriată.
Ei cu toţii aşteptau,
Atacuri că se reiau.
Dar la prânz a doua zi,
Nici n-ai vrea tu ca să şti.
Cum a fost el bombardat,
Severin al meu oraş.
Bombardat de avioane,
Ce sunt anglo - americane.
Cu bombe incendiare,
De care nu ai scăpare.
Şi istoria ne spune,
Că nu au mai fost zile bune.
Oraşul a fost bombardat,
Totul a fost ruinat.
Din istorie se ştie,
Că au fost de teroare zile.
De la Paşti şi până în Iunie,
În oraş nu îs zile bune.
Că istoria aşa s-a scris,
Se află într-un manuscris.
Severin oraş frumos,
În noaptea de Paşti e jos!
Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Oraşul milenar
Oraş falnic milenar,
De la Decebal, Traian.
Severin înfloritor,
E oraşul florilor.
În parc vin acum piticii,
Şi se joacă cu bunicii.
Vin în parcul rozelor,
Că îi miros îmbietor.
Şi pe Dunărea cea mare,
S-au făcut hidrocentrale.
Blocuri multe, şcoli, spitale,
Severinu îi ca o floare.
Ori ce aş spune, ori ce aş face,
Severinul mie îmi place.
Că îi oraşul milenar,
De la Decebal, Traian.
Tu eşti frumoasă, ca soarele de dimineaţa
Tu eşti frumoasa, ca soarele de dimineaţa,
Cel ce strălucire, pe bolta cea cereasca.
Tu eşti sensibila, ca luna printre stele,
Tu eşti femeia, visurilor mele.
Tu eşti femeie, răbdătoare ca regina marii,
Tu eşti puternica, ca vântul primăverii.
Tu eşti femeie, dulce ca mierea de albine,
Tu eşti femeie, inima ce bate într-una in mine.
Tu eşti femeie, magica ca steaua de pe cer,
Si datorita ţie femeie, eu nu ma simt stingher.
Tu eşti o visătoare, precum somnul nopţii,
Tu îmi eşti femeie, a mea aleasa sortii!
În Oraşul SEVERIN,
Şaptezeci şi şase ani s-au scurs,
De când bombele s-au pus.
În oraşul SEVERIN,
Ce a fost lovit din plin.
Era în Aprilie de Paşti,
Când severinenii dragi.
Învierea o aşteptau,
Ei nimic nu prevesteau.
Că în seara de cinşpe aprilie,
Răul atunci avea să vie.
Cerul tot să luminat,
Când oraşul e înştiinţat.
Că în curând o să urmeze,
Oraşul să îl bombardeze.
Biletele îs aruncate
Din avioane îs lansate.
Lumea le luau, le citeau,
Şi atunci ei nu credeau.
Severin oraş frumos,
Tu de PAŞTI vei fii tot jos.
Şi apoi în miez de noapte,
Avioanele vin toate.
Şi într-o oră jumătate,
Au lansat bombele toate.
Prima bombă în gară au pus-o,
Calea ferată au distrus-o.
Uzina de apă toată,
Ea a doua îi bombardată.
Nici Uzina de Vagoane,
N-a scăpat de avioane.
Bombardată ea a fost,
S-a aprins şi a luat foc.
Ca să distrugă curentul,
A lovit bombardamentul.
În Uzina aceia mare,
De curent producătoare.
Şi de odată în miez de noapte,
Străzile sunt luminate.
De focuri şi schije multe,
De la zonele distruse.
Tot oraşul au bombardat,
Multe case au dărâmat.
Oameni mulţi aveau să moară,
În acea noapte amară.
Centrul tot este distrus,
De bombele ce-au căzut.
Oraşul e ca un iad,
Peste tot casele ard.
Oameni morţi zăreşti pe stradă,
Totu îi ca într-un film de groază.
Multe case îs bombardate,
Altele sunt ruinate.
Lumea era bulversată,
Dar şi tare speriată.
Ei cu toţii aşteptau,
Atacuri că se reiau.
Dar la prânz a doua zi,
Nici n-ai vrea tu ca să şti.
Cum a fost el bombardat,
Severin al meu oraş.
Bombardat de avioane,
Ce sunt anglo - americane.
Cu bombe incendiare,
De care nu ai scăpare.
Şi istoria ne spune,
Că nu au mai fost zile bune.
Oraşul a fost bombardat,
Totul a fost ruinat.
Din istorie se ştie,
Că au fost de teroare zile.
De la Paşti şi până în Iunie,
În oraş nu îs zile bune.
Că istoria aşa s-a scris,
Se află într-un manuscris.
Severin oraş frumos,
În noaptea de Paşti e jos!
Primul bombardament pe timp de noapte a avut loc în Oraşul SEVERIN, în noaptea de PAŞTE la ora 23,00 la data de 15 Aprilie 1944. Oraşul a fost bombardat de escadrilă de avioane anglo - americană.
Acum fierbe tot Lupeniul,
Acum fierbe tot Lupeniul,
Că în mină e minerul.
E blocat în subteran,
Că nu a mai primit vreun ban.
N-au primit bonuri de masă,
N-au primit nici prima toată.
Toate aceştia nu sunt date,
De opt luni sunt amânate.
În grevă îs de şase zile,
Sperând că banii o să vie.
Însă guvernanţii hoţi,
Îi mint pe minerii toţi.
Îşi cer drepturile toate,
Că n-au bani şi îs pe moarte.
N-au din ce să mai trăiască,
Dări la stat să mai plătească.
Că de astăzi la Lupeni,
Şi la mina Livezeni.
Toţi ortacii au sosit,
Lângă ei s-au alipit.
Au sosit ca să îi susţină,
Pe ortacii ce îs în mină.
Şi nu vor afar să iasă,
Până nu îşi iau banii în dată.
Cu toţii s-au săturat,
Că guvernul ia trădat.
Si nu vor ca să îi mai creadă,
Şi-au ieşit cu toţii în stradă.
Şi cu toţii protestează,
Pân ce banii îşi încasează.
Fiindcă ei s-au săturat,
Să fie minţiţi de stat.
Albă ca Zăpada noastră
Într-o poiană în pădure,
Unde îs multe fragi şi mure.
Se spune că a stat odată,
Albă ca Zăpada noastră.
Şi avea şapte pitici,
Unii mari şi alţii mici.
De ea s-au îndrăgostit,
Şi-o iubeau necontenit.
Şi-o iubeau, şi-o adorau,
Cu ea toţi ei se jucau.
Când veneau din fund de mână,
O vedeau ca pe o zână.
Şapte pitici, ce erau afurisiţi,
Unii mari şi alţii mici.
După ce seara mâncau,
Cu ea dragoste făceau.
Dragă Alba cum îţi place,
O întrebă Înţeleptul în şoapte?
Ruşinosul stă şi aşteaptă,
Răspunsul ca să îl primească.
Bucurosul şi Hap Ciu,
De la început ei ştiu.
Că atunci când rândul le vine,
Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,
Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.
Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.
Unii o iau pe la spate,
Că la doamnă aşa îi place.
Unii io trag sus încet,
Că acolo au mult succes.
Alţii în patru labe o pun,
Că îi futaiul cel mai bun.
Alţii îi dau un număr, două,
În poziţia şaizeci şi nouă.
Şi uite după o noapte întreagă,
Ea Alba ca Zăpada noastră.
Este acum terminată,
Că piticii au tras-o toată.
Albă ca Zăpada îi tare fericită,
De pitici că a fost iubită.
În căsuţa fermecată,
Chiar în păduricea deasă !
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Oraşul milenar
Oraş falnic milenar,
De la Decebal, Traian.
Severin înfloritor,
E oraşul florilor.
În parc vin acum piticii,
Şi se joacă cu bunicii.
Vin în parcul rozelor,
Că îi miros îmbietor.
Şi pe Dunărea cea mare,
S-au făcut hidrocentrale.
Blocuri multe, şcoli, spitale,
Severinu îi ca o floare.
Ori ce aş spune, ori ce aş face,
Severinul mie îmi place.
Că îi oraşul milenar,
De la Decebal, Traian.