Ochii tăi frumoşi albaştri,

Iarta-ma te rog mama.

Atitea vorbe dureroase-am spus.

Si cite nopti in asteptare-ai stat.

Iarta-ma ca mare am ajuns.

Iarta-ma,te rog iarta-ma

Atitea ginduri trec prin minte

Si clipe fara numar,cu lacrimi.

Iarta-ma ca esti al meu parinte.

Iarta-ma te rog nu plinge

Nu plinge ca ma doare

Mama,eu fara tine

As fi ca cerul fara soare.

Iarta-ma te rog zimbeste

Zimbind, zimbesc si eu

Ma doare pling

Apoi zimbesc chiar de mii greu

Iarta-ma te rog iarta-ma

Stiu ca nu merit a ta iertare

Dar iarta-ma,mama

Iarta-ma ca pling si doare

Acolo sus, pe cerul plin de stele,
Zăresc şi chipul mamei mele.
Ce încearcă într-una, să-mi vorbească,
De relele de pe pământ, să mă ferească.

Şi tac, ascult şi încep acum să plâng,
Când ştiu, că mama a plecat de pe pământ.
La ceruri sus, va fii mereu,
Că aşa a vrut-o, bunul Dumnezeu.

Dar mult prea tânără, săraca a plecat,
Acolo sus, la Domnul a urcat.
Şi paşii i-mi veghează zi şi noapte,
Vorbinu-mi, mie doar în şoapte.

Şi încerc cu ea, în noapte să vorbesc,
Dar chipul ei, blajin nu îl între zăresc.
Şi de odată eu tresar, mirat din somn,
Privesc icoana, din perete şi apoi dorm.

Şi dimineaţa, mă trezesc îngândurat,
Căci visul, repede sa terminat.
Şi deodată, repede îmi dau seama,
Căci pe pământ, nu mai e mama.

Pe când brațele-mi sunt reci

Și mă găsesc în disperare,

Doar la tine mă gândesc,

Căci mi-ești dulce alinare

Tu-mi ești înger când greșesc

Și când plouă, tu-mi ești soare.

Tu-mi ești stele-n bezna nopții

Și când sec, tu îmi ești mare.

Aș da la schimb o lume-ntreagă

Să te pot vedea zâmbind,

Să te văd, cu ochii calzi,

Spre mine-n pași grăbiți venind...

Mai tare te-aș fi strâns de mână,

Mai mult ți-aș fi cântat cu drag

De-aș fi știut cât de mult suferi

Când mă vezi plecând din prag...

Îmi pare rău c-am dispărut

Și că nu ți-am spus de ce

Cu noaptea-n cap, fără măcar

O lacrimă să-ți mai pot șterge...

Îmi pare rău că sunt departe,

Iară casa e prea goală

Și că-n cea mai neagră noapte

N-are cin’ să-ți spună „mamă”...

•Eu aș vrea o lumea-ntreagă sa blestem,

Dar ce folos?

Căci o vorbă nu vei scoate,

Căci tu chipul l-ai întors .

•Mâna ta cea vineție,

Azi e rece, nemișcată...

Altădat' era blajină...

Dătea mângâiere calda!

•Unde mamă poate lumea

Să-ncropească-mi suferința 

Când neantul de durere 

Poate să- mi înece ființa?!

•Căci de foame nu îmi ține 

Că în pace tu te-ai dus,

Nici de sete suferința-ți 

Care repede- apus!

•Căci ma uit la tine, mamă, 

Nu ma privești înapoi!

C-a venit momentul, mamă, 

Și în mine e război!

•În mine dăinuie frica 

De a te privi de-aproape ;

Oare ce- o sa văd în tine,

Ori regrete..ori păcate?!

• Și miroase a durere 

Înconjurată sunt acum;

Căci nu cred ca am puterea 

Să te duc p- ultimul drum!

• Tu ai vrea cosmetizarea,

De pe fața să îți șteargă ,

Ce- ai lăsat în lumea asta 

Și tu crezi că o să meargă?!

•Când durerea,  dragă, mamă, 

E de amândouă părți 

C- ai lăsat în lumea asta 

Și copii..dar și nepoți!

•Oare gândul nemuririi

Goliciunea mi- o alină ?

Când mi-ai spus,  iubită mamă 

Că vei mai răbda o luna?!

•Ca aprilie să vină ,

Să îmi poți tu spune iar,

Ce mai rază de lumină 

Ai primit atunci în dar!

• Și-nc- o lună sa mai treacă ,

Și sa vina luna mai

" La mulți ani" nu o sa-ți  cânt.

Căci eu am să-ți plâng pământul 

Să te ridici din mormânt!

•E macabru gândul care,

Zilele îmi înconjoară, 

Când eu știu acum că totul 

A fost doar..odinioară...

•Și ca timpul nu ne iartă 

Și ne asuprește tare,

Când rămâne- n amintire 

O comoară atât de mare!

•Cum să nu plâng atât,  mamă, 

Când eu știu că m-ai crescut,

Și cu jertfă și sudoare,

Ai făcut cât ai putut!

• Mi-aș dori- n aceasta viață,

Să pot să compar cu tine

Tot ce-a mai rămas excentric..

Și loial..și bun în mine!

•Căci profesor mi-ai fost, mamă, 

Educație mi-ai dat.

Oare pot să pun în ramă

Tot ce tu m-ai învățat?

• M- ai crescut învingătoare;

Ca o bravă luptătoare:

MAMA:"- TU NU PLÂNGE, DOAR ZÂMBEȘTE!

                 ÎNVAȚĂ CA SĂ FII TARE!!!!"

Din candela ce arde-n capul mesei,

Uleiul ce hrăneşte icoana sfintei taine,

Se-nalță în fir de fum şi năzuință...

E rugăciunea unei mame.

Cuvintele îmbibate în timpane,

Călăuzesc un manifest de alinare

Pentru credinţă, adevăr, valoare...

E rugăciunea unei mame.

Din mâinile înăsprite şi dibace,

Împreunate înspre frunte de povață,

Un tremur de emoție vibrează...

E rugăciunea unei mame.

Ascultă rugăciunea unei mame,

Oriunde te găseşti, să cugeți cu răbdare.

Să ştii ce-i drept şi să aduci valoare

În rugăciunea şi iubirea unei mame.

mama mea e ca o floare

frumoasa si ingrijita

e ca o raza de soare

ea merita sa fie iubita

eu ma bucur ca a fost

mereu langa mine

ca ma sustinut la greu

ca sa fie totul bine

Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.

Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.

Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.

Acum fierbe tot Lupeniul,

Că în mină e minerul.

E blocat în subteran,

Că nu a mai primit vreun ban.

N-au primit bonuri de masă,

N-au primit nici prima toată.

Toate aceştia nu sunt date,

De opt luni sunt amânate.

În grevă îs de şase zile,

Sperând că banii o să vie.

Însă guvernanţii hoţi,

Îi mint pe minerii toţi.

Îşi cer drepturile toate,

Că n-au bani şi îs pe moarte.

N-au din ce să mai trăiască,

Dări la stat să mai plătească.

Că de astăzi la Lupeni,

Şi la mina Livezeni.

Toţi ortacii au sosit,

Lângă ei s-au alipit.

Au sosit ca să îi susţină,

Pe ortacii ce îs în mină.

Şi nu vor afar să iasă,

Până nu îşi iau banii în dată.

Cu toţii s-au săturat,

Că guvernul ia trădat.

Si nu vor ca să îi mai creadă,

Şi-au ieşit cu toţii în stradă.

Şi cu toţii protestează,

Pân ce banii îşi încasează.

Fiindcă ei s-au săturat,

Să fie minţiţi de stat.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,

De ceva zile doar de cutremur vorbiți.

Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,

Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.

Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,

De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.

Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,

Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?

Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,

Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.

Excavatoarele când taie produc fisuri mari,

Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.

Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,

Se interceptează cu undele seismice ce sunt.

Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,

Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?

Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,

Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.

Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,

Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.

Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,

Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.

Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,

Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.

Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,

Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.

Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,

Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !

În frumosul meu, oraş dunărean,

Două statui, impunătoare eu am.

Una este, a vestitului rege Decebal iscusit,

Şi alta, a împăratului Traian cel vestit.

Aceste două faimoase, statui dacă doreşti,

În frumosul parc, al trandafirilor le găseşti.

Acolo au fost, de mulţi ani ridicate,

Când le vezi, îţi aduc aminte de luptele date.

Bătrânul el rege Decebal, de pază a stat,

Să apere întregul tărâm, al daciei neînfricat.

Să îl apere, de armatele romane invadatoare,

Conduse de vestitul, împărat Traian cel mare.

Şi istoria noastră străbună, nouă ne spune la toti,

Căci romanii ei Dunărea, au trecut-o pe podul de barci.

Şi au invadat Dacia toată cea Mare, pe jos şi călare,

Şi au dorit să îl prindă, pe vestitul rege Decebal cel mare.

Dar n-au avut această onoare, să îl prindă viu de se poate,

Fiindcă vestitul rege Decebal, sa sinucis la el în cetate.

Iar împăratul Traian, el capul lui Decebal la luat şi la dus,

Acolo în cetatea eternă a romei el capul lui Decebal la pus.

Şi aici la Severin la sud de Dunăre, romanii au făcut se ştie,

Poporul dacao- roman, unificat prin contopire avea să fie.

Şi astfel a luat fiinţă limba, cultura şi obiceiuri latine,

Aici la Drobeta Turnu Severin, acasă la mine !

Acolo, într-un sat uitat de lume,

Un biet batrân, sărac acuma vine.

La un bogat, să fie ajutat,

Că este singur şi neajutorat.

La tine acuma, am venit să-ţi spun,

Fă-ţi milă om bogat, că sunt pe drum.

Eu nu am casă, bani şi nici mâncare,

Fă-ţi milă tu ,de mine de te doare.

De când copii mei, din sat s-au dus,

Cu toţii mie, casa mi-au vândut.

Şi am rămas bătrân şi fără casă,

Nu îţi cer, decât o pâine dacă îţi pasă.

Bogatul el se uită, c-am lung la bătrânel,

Şi de odată, cu paşii mici ajunge lângă el.

De unde vrei să îţi dau, eu bani şi pâine,

Când astea, nu îmi ajunge chiar şi mie?

Atunci bătrânul,tare supărat şi necăjit,

Cu capul, el lăsat în jos a şi pornit.

Să meargă el, în altă parte şi să ceară.

De foame el ,bătrânul să nu moară.

Şi a tot mers bătrânul, supărat şi necăjit,

Şi de o dată ,pe ulită a întâlnit.

Un om ce sta, pe bancă la poartă şi privea,

S-a dus la el, spunându-i lui povestea sa.

Nu mică însă lui ,ia fost acum mirarea,

Să vadă că acest om, îi este lui scăparea.

Să-i dea lui bani, mâncare şi o pâine,

Şi la primit acolo, în casă până mâine.

A doua zi de dimineaţă, în zori el a plecat,

Şi mii de mulţumiri, la omul acela el a dat.

Şi a plecat din nou, pe drum dar în zadar,

Sperând ,că soarta bună îi va surâde iar.

Şi când credea ,că totul pentru el e terminat,

O rază de lumină, în noapte spre el sa îndreptat.

Şi raza de odată, lui ia luminat cărarea,

Şi Dumnezeu din cer, ia fost salvarea.

Nu plânge om sărac şi neajutorat,

De astăzi tu ,vei locui colea în acest palat.

Şi vei avea de toate şi bani şi chiar mâncare,

Nu plânge, nimic nu este la întâmplare.

Şi iată timpul a trecut, bătrânul a ajuns bogat,

Şi de odată cineva, bătea la poartă la palat.

Deschide poarta ,că sunt sărac şi nu am eu mâncare,

Eu am venit acum la tine, că îmi este foame tare.

Spre poartă acum bătrânul, încet se îndreaptă,

Şi îl zări acum ,pe omul cel bogat la poartă.

Dar el cândva mâncare, a cerut la acest bogat,

Însă bogatul la lăsat, în stradă şi a plecat.

Şi îl invită în casă, cu el să stea la masă,

Şi să îi arate ,că lui acum de el îi pasă.

Cu ochii în lacrimi el, ia spus povestea sa,

Atunci bogatul a început, încet a suspina.

Te rog bătrâne, pe mine tu acum mă iartă,

Eu nu am crezut să ajung, să am această soartă.

Tot timpul am crezut, că am să fiu un om bogat,

Dar dintr-o dată soarta, mie o palmă ea mi-a dat.

Şi am ajuns acum pe drum, flămând şi fără casă,

Copiii m-au dat afară şi lor de mine nu le pasă.

Şi acum la bătrâneţe, hoinăresc pe drum flămând,

Nu am crezut că voi ajunge, aşa nici când.

Şi ce folos că am avut, cândva familie şi avere,

Dacă acum la bătrâneţe, nu am măcar o mângâiere.

Ori cine în viaţa ,poate fii cândva bogat,

Dar ce folos dacă atunci ,pe nimeni eu nu am ajutat !