Ochii tăi frumoşi albaştri,

Am pornit în lumea mare,

Să caut cea mai frumoasă floare

Pentru tine.

Am mers mult, am colindat 

Pământul în lung şi-n lat

Mai multe zile.

Speram să găsesc în sfârşit

Floarea de care-am pomenit

Dar nu dam de ea...

Mergeam, căutam, întrebam,

Orele le număram,

Timpul tot curgea...

Am ajuns într-o ţară

De-o frumuseţe rară,

Credeam s-o găsesc în fine.

Obosită şi dezamăgită eram

Nici o floare nu găseam

Mai frumoasă ca tine!

Mămica mea cu zâmbetul duios si bland 

Ce-ascunde o voce caldă si placută

Încă de mică de mine stiută ...

A trecut timpul draga mea mamică

Tu îmbătrânești iar eu la rândul meu

Am ajuns unde mi-am propus mereu...

Să am familie, soț chiar și copii

Ce-mi aduc mii si mii de bucurii

Atunci când ii văd crescând  zi de zi...

O ,mama mea îți mulțumesc eu ție 

Că m-ai crescut doar bine să îmi fie 

Și am ajuns azi mulțumită tie .

viață ,viață,

of ,viață... 

dorința tu mi-ai îndeplinit.. 

să-mi aduci mama înapoi.. 

o viață întreagă.. 

alergăm după bani,

" să facem la copii un rost"

"să fie în rând cu toți copiii.." ,

dar ,sufletul micului.. 

e fărâmat 

de lipsa mamei ,

a tatei... 

să facem să fie bine ,

nici nu mai știm... 

se riscă foarte mult , 

durerea și dorul e imens

după ai noștri părinți... 

poate vin peste un an 

doi 

sau poate trei... 

copii cresc,

timpul trece... 

copii se răcesc, 

de singurătate s-au lipit,

pe părinți nu-i mai iubim așa mult 

ne-am obișnuit singuri... 

viață ,viață... 

of viață...

îți mulțumesc înzecit 

pentru dorința îndeplinită 

de mi-ai adus mama înapoi.. 

din țări străine... ❤️

Mama mea cu ochi de înger,

Care-mi da orice îi cer.

Mama mea cu chip de floare,

Care vieții-mi dai culoare .

Mama mea ce-n suflet pace și iubire îmi sădești,

Oh,atât de minunată și frumoasă ești!

Mama mea ce alături-mi este mai mereu

Și care mi este alături și la greu,

Mama mea care mă iubește și mă sprijină in toate ,

Care aici sus m-a adus târându-se pe coate.

Mama mea ce tare și puternică ai fost mereu,

Promit ca am să te ridic atunci când ai să dai de greu.

Mămica mea ce mă ajută și mă apără de oameni reci și duri,

Oh,câte ai putut să-nduri!

Mămica mea ce lumea ai întors pentru al meu chip,

Promit dacă am să cad puternică am să mă ridic.

Mama mea ce astăzi-mi stai în față

Și mi-ai topit a mea inima de gheață.

Te rog să fii mereu fericită si-iubitoare,

La mine vei găsi ale tale ajutoare.

Iarta-ma te rog mama.

Atitea vorbe dureroase-am spus.

Si cite nopti in asteptare-ai stat.

Iarta-ma ca mare am ajuns.

Iarta-ma,te rog iarta-ma

Atitea ginduri trec prin minte

Si clipe fara numar,cu lacrimi.

Iarta-ma ca esti al meu parinte.

Iarta-ma te rog nu plinge

Nu plinge ca ma doare

Mama,eu fara tine

As fi ca cerul fara soare.

Iarta-ma te rog zimbeste

Zimbind, zimbesc si eu

Ma doare pling

Apoi zimbesc chiar de mii greu

Iarta-ma te rog iarta-ma

Stiu ca nu merit a ta iertare

Dar iarta-ma,mama

Iarta-ma ca pling si doare

RĂSARE LUNA...

Din cetină albastră tremurândă,

din doină, lacrimi şi dureri,

răsare luna cea plăpândă...

La poartă, tu... aştepţi de ieri!...

Din zbor de fluturi alb-albaştri,

din iarbă, noapte şi viori,

răsare luna printre aştrii...

La poartă, tu... aştepţi în zori!...

Din gânduri adormite pe-o cămaşă,

din vise rătăcite printre vremuri,

răsare luna nărăvaşă...

La poartă, tu... aştepţi şi tremuri!...

Din dimineţi ascunse în rouă,

din flori şi doruri ce înfrângi,

răsare luna, luna nouă...

La poartă, tu... aştepţi şi plângi!...

Din zumzet dulce de albină,

din floarea de salcâm şi crini,

răsare luna, luna plină...

La poartă, tu... aştepţi, suspini!...

Din doruri scrise în calendar,

din amintiri pierdute în noapte,

răsare luna de cleştar...

La poartă, tu... şi a' tale şoapte!...

Din flori de nufăr alb pe lac,

din lebede, conduri şi ciocârlani

răsare luna în hamac...

La poartă, tu... de mii de ani!...

Dintr-o poveste milenară,

din barba albă de pitic,

răsare luna iar şi iară...

La poartă, tu... nu zici nimic!...

Din neputinţe, patimi şi război,

din umbre, flăcrări şi tăciuni,

răsare luna peste noi...

La poartă, tu... în rugăciuni!...

Noi vrem să răsărim din soare

şi să ne iei de mână (ca atunci!),

dar suntem duşi în lumea care doare...

La poartă, tu... şi nu te culci!...

Noi vrem să răsărim din lună

şi să îţi trimitem sărutări,

dar suntem duşi în lumea cea nebună...

La poartă, tu... în depărtări!....

Noi vrem să răsărim din stele

şi să ne strângi cu braţul drept,

dar suntem duşi în lumea cu zăbrele...

La poartă, tu... cu mâinile pe piept!...

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Apicultoru înrăit,

Dimineaţă s-a trezit.

Iese în curte se gîndeşte,

Şi spre stupină priveşte.

Se uită la stupi, meditează,

Bucuros palmele – şi freacă.

Stă şi se gîndeşte bine,

Să dea drumul la albine.

Halatul în grabă îmbracă,

Spre stupi el acum se apleacă.

Masca pe faţă şi-o pune,

Şi dă drumul la albine.

Zumzăie şi-s călătoare,

Aleargă din floare în floare.

Cu mare atenţie aduc,

Polenul il duc in stup.

Acolo-i bine aranjat,

Şi cu grijă prelucrat.

De albine hărnicuţe,

Ce îl aşează pe rămuţe.

Cînd stupina îi încărcată,

Vine apicultoru îndată.

El mierea o colectează,

Şi cu drag o prelucrează.

Fie că e de salcîm,

Sau din flori de tei acum.

Polifloră, mătrăgună.

Toată mierea este bună.

Face ceară, face miere,

Şi propolis că se cere.

Mierea-i un medicament bun,

Te însănătoşeşte acum .

De aceia nu ezitaţi,

Miere ca să cumpăraţi.

Mierea, propolis şi ceară,

Te scapă de orice boală.

Sfântul Valentin se ştie,

El de afară acuma vine.

Tinerii îl sărbătoresc,

Iar unii se îndrăgostesc.

Mulţi băieţi oferă flori,

Pentru doamne şi surori.

Şi primesc o sărutare,

Când lor le oferă o floare.

Fetele sunt bucuroase,

Atunci când ele îs căutate.

Şi primesc cadouri, flori,

Sărutări, îmbrăţişări.

Vin sărbătorile de iarnă,
Tu nu mai eşti acasă mamă.
Friptură acuma tu să îmi faci,
Nici prăjituri, nici cozonaci.

Aşa cum îmi făceai odată,
Atunci când eu eram acasă.
Şi bradul mare de Crăciun,
Îl împodobeai în Seara de Ajun.

Cu globuri şi beteală albă,
Îl împodobeai măicuţă dragă.
Şi aşteptam cu toţii în casă,
Ca sărbătorile de iarnă să înceapă.

Dar tu acum măicuţă dragă,
Te-ai dus şi nu mai eşti acasă.
Te ai dus în ceruri tu cuminte,
Te-ai dus acum la cele Sfinte.

Şi în fiecare an de sărbători,
Măicuţa mea eu îţi aduc flori.
Şi candela şi lumnrea eu îţi aprind,
La tine mamă dragă la mormânt.

Pe mulţi români din România,

Ia apucat, acuma iarăş nostalgia .

De două ori, pe an acolo ei se duc,

La Ceauşescu şi la Leana la mormânt.

Cu flori şi cu coroane acolo ei se duc,

Şi candela, le –o aprind la al lor mormânt.

Dar au uitat cât el şi Leana au fost în viaţă,

Cu toţii îi înjurau şi le rugau de moarte.

Noi nu putem ,ca să uităm ce a fost odată,

Cu toţii am avut de mult, o viaţă prea frumoasă.

Aveam servici, aveam şi case şi mâncare,

Aveam şi şcoli şi teatre şi spitale.

Aveam serviciu în industrie şi acolo pe ogoare,

Mergeam cu toţii, la munte şi la mare.

Că în România, a fost o perioadă în care,

Românii ,nu au dus ei lipsă de mâncare.

Dar începând, cu anul optzeci şi doi se ştie,

Atunci românul, a ajuns parcă era stafie.

Pentru că în România, a venit o criză mare,

Şi în magazine, românul nu mai găsea mâncare.

Încet, încet, românul tot a fost înfometat,

Se lua căldura, curentul şi asta ia înspăimântat.

Lucrau cu toţii, de dimineaţă până în seară,

Să dea producţie ,mare pentru ţară.

Şi atunci românii ,au înţeles cu toţii de afară,

El Ceauşescu, trebuie în grabă să dispară.

Şi Comunismul ,să dispară din a noastră ţară,

La noi democraţia, trebuie să apară.

Şi în anul optzeci şi nouă să întâmplat,

Pe Ceauşescu ,românii toţi s-au răzbunat.

Şi în Decembrie, atunci la Timişoara,

Ea revoluţia, a început şi apoi în toată ţara.

În disperarea lui ,de a scăpa atunci de moarte,

El Ceauşescu şi cu Leana, au crezut că fug departe.

Dar ei atunci, au fost trădaţi de propria lor gardă,

Care nici ei ,nu mai doreau atunci să îi vadă.

Şi la Târgovişte ,la marea unitatea militară,

Pe Ceauşescu şi pe Leana, soldaţii o predară.

Să fie judecaţi urgent şi condamnaţi la moarte,

De un complet de judecată ,ce au hotărât a lor pedeapsă.

Şi în ziua aceia călduroasă şi sfântă de Crăciun,

Atunci când el, tot omul nostru e ceva mai bun.

Cu toţii au hotărât, în unanimitate să îl omoare.

Pe Ceauşescu şi pe Leana, să scape ţara de teroare.

El dictatorul ,Nicolae Ceauşescu şi cu Leana lui soţie,

Prin împuşcare ,în curte ei aveau atunci să fie.

Executaţi de un pluton, la zid în ziua aceia mare,

Când de Crăciun ,în toată lumea este mare sărbătoare.

La el acum în fiecare an ,se adună lumea la mormânt,

Sunt acei nostalgici, care vin acolo şi îl plâng.

Uitând că au stat în frig, fără lumină şi chiar fără mâncare,

Cu toţii vin acolo la mormânt ,să aprindă o sfântă lumânare !

Pădurile de brazi cîndva la noi au fost,

Şi s-au tăiat acum copacii aceştia toţi.

Şi drumul nemilos al occidentului au luat,

De austrieci cu drujbe ei au fost tăiaţi.

Şi mi se rupe inima acum cînd văd,

Golaşi cu pietre munţii se întrevăd.

Căci brazii aceia falnici şi înverziţi,

La noi în ţară nu au mai fost doriţi.

Acolo sus în munte cîndva erau,

Şi animale multe se adăposteau.

Dar azi de urci în vîrful lor încet,

În faţa ochiilor zăreşti numai deşert.

Doar cioatele de brazi le mai găseşti,

Din loc în loc cînd urci le mai zăreşti.

Şi toate astea au rămas după tăiere,

Acolo sus era adevărata noastră avere.

Ce chin e pentru noi acum şi jale mare,

Cînd toţi privim cum munţii aceştia în zare.

Cîndva aveau păduri, păşuni şi chiar izvoare,

Şi astăzi este o imagine sinistră ce ne doare.