Ochii tăi frumoşi albaştri,

 A început, marea escrocherie în ţară,

Cu alte moaşte, scoase acum afară.

De popii, cei mai escroci prostesc,

Pe acest popor, credul românesc.

Se plimbă acum, pe stradă cu racla,

O plimbă ei popii, escrocii cu roaba.

Cu oasele, într-un mare sicriu,

Ale Sfântului Dimitrie, care zice că îi viu.

Pe români să meargă, îi prostesc acum popii,

Să vină să pupe racla, cu oasele morţii.

Ei spun că dacă, pupi oase moarte,

Vei avea, mare noroc în toate.

Aceşti popi, escroci şi mari hoţi,

Îi prostesc acum, pe românii toţi.

La ei să vină, să pupe îndată racla,

Şi la escrocii de popi, să le facă plata.

Că popii prostesc, românii cu racla,

Că vor avea noroc, când ei fac plata.

Iar românii, proşti şi creduli de fel,

Fac plecăciuni, la popi şi la raclă niţel.

Şi apoi românii constată, că au fost înşelaţi,

Fiindcă de oase moarte, nu au fost ajutaţi.

Ba mai mult unii, când se întorc spre casă,

De moarte, în accident de maşină nu scapă.

Şi atunci cum să fii prost, să crezi în oase,

Că acolo în racla cu geam, stau nişte moaşte.

Iar popii peste noapte, se îmbogăţesc se ştie,

Datorită unui popor, îndoctrinat de ei în prostie !

Răspunde-mi mamă ,din al tău mormânt,
Tu ascultă-mi ,lăcrima ce cade pe pământ.
Sau dă-mi un semn, privește-mă acum,
Eu sunt copilul tău, ce are lacrimă în pumn.

Răspunde-mi mamă, din lume ta tăcută,
Să știu că tu eşti bine, în lumea ta cea mută.
Să pot scăpa, de gândul care mă frământă,
Şi de povara ce-n suflet o am multă.

Răspunde-mi mamă, dă-mi un sfat ceva,
Fă o minune, te rog dă-mi mângâierea ta.
Să-mi pot căra în spate, această cruce grea,
Până ajung la tine, te rog măicuţa mea.

Şi când speranțe multe mă cuprind,
Gândul deja îmi fuge încet departe.
Visând că în braţe deja eu te prind,
Să te iubesc întreaga noapte.

Tu îmi trezeşti dorinţe multe de amor,
Pe placul meu tu eşti fără îndoială.
Şi într-un târziu eu uit de toate ce mă dor,
Şi te visez că în braţe tu îmi eşti goală.

Eu sunt îndrăgostit de aceste nopţi de toamnă,
Iar tu de mult nu mai eşti o fiinţă aşa timidă.
Eu te visez mereu în fiecare seară doamnă,
Şi focul în inimă la tine să se aprindă.

Şi am să îi fac pe plac acum iubirii tale,
Eu am să fac acum iubirea mea tot ce se poate.
Am să îţi apar iubirea mea acum în a ta cale,
Să mă cunoşti nu doar în vis, ci şi în realitate!

Azi mamă am fost la tine iar la cimitir,
Din curtea ta eu ţi-am adus un trandafir.
Un trandafir de-al roşu şi împupit,
E floarea dragă mamă ce ai iubit.

Şi ţi-am adus măicuţa mea şi –o lumânare,
Ca să o aprind la sfânta cruce că e sărbătoare.
Şi candela ţi-aprind încet în taină,
Să nu-ţi perturb eu somnul, iubită mamă.

Şi chiar afară dacă este frig sau soare,
La tine mamă am să vin să-mi cer iertare.
Cu ochii –n lacrimi mă aplec acum şi plâng,
Eu candela ţi-aprind avându-te mereu în gând.

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

Astăzi în partea de vest a țării,

Undeva în apropierea serii.

Un cutremur sa întâmplat,

A fost mic dar nimic nu a devastat.

La o adâncime mică a fost,

N-au fost victime de loc.

Dar sperietura a fost tare,

În Oltenia cea mare.

Din Vâlcea, Olt și până în Gorj,

Din Mehedinţi și până în Dolj.

Oameni mulți s-au înfricat,

De cutremur ei s-au panicat.

Și cum era apoi de așteptat,

Unda seismică ea sa deplasat.

Și în alte judeţe acesta sa simţit,

Dar nu a făcut pagube, nimic.

Nu a fost de intensitate mare,

Doar cinci virgulă doi grade se pare.

Dar a fost cutremur de suprafață,

Nu a căzut vreun bloc sau casă.

Că de cutremurul era mai mare,

Atunci în aceste judeţe era teroare.

Erau morți, blocuri și case,

Multe de cutremur dărâmate.

Că în Oltenia acum se spune,

Că aceste cutremure nu sunt bune.

Dar fiindcă sunt de intensitate mică,

Lumea nu trebuie să stea acum cu frică !

Oh! Scumpă mamă,

Cu al tău zâmbet de pus în ramă,

Dulce înger ce-mi alini durerea,

Vieții mele tu i-ai dat puterea,

Dar ce putere mamă dragă?

Căci puterea ce mi-o dai,

Ți-e zâmbetul ce străbate un întreg rai.

Când spuma cerului se înnâdește in crengile pământului,

Când spuza gerului cuprinde firul câmpului,

Când pârâitu-amurgului trezește trilul florintelui,

E vremea, mamă, sa dibăcești firul de lână,

Sa-mi țină căciula amintire de blândețea naturii,

Prin frigul de lume.

Roțile trenului mă duc cu tine-n gând

Și lacrimile-mi tulbură vederea,

Cum norii acoperă cerul senin,

Cum perdeaua acoperă fereastra

Casei din care am plecat.

Cu mânecile trase, șterg balta sinuoasă,

Și-nghit scaiul durerii cu noduri de prisos

In timp ce mâna scoate, din cartea invelită,

O poza indoită, o amintire-n doi.

De-acum, ca doua șine, vom fi mereu alaturi,

Te voi purta in gându-mi și-n felul meu de-a fi,

O parte sunt din tine, cu tot ce-ai dăruit...

Un fiu plecat în lume, un om învrednicit.

Mamă te iubesc,

Din Piatra la Botoșani am pornit

Și-n satul Frumușica ne-am oprit,

Aici ne-așteaptă cumnatul Săvel

Cu pită caldă și poate-un păhărel.

Nu zăbovim la el și ne-ndreptăm

Către părinții noștri să-i vedem,

Pe care-i știm că stau pe-o bancă

După ce-au isprăvit a lor treabă.

Bucuria pe chipuri repede răsare

Când poarta scârție din balamale,

Iar tristețea dispare din ochii lor

Când în curte aud vocea copiilor.

Mâna și obrazul trist le sărutăm

Simțim căldura și-i îmbrățișăm,

Și ochii umezi ușor se limpezesc

Ne bucurăm văzându-i că zâmbesc.

E greu când anii mulți s-au adunat

Și urme-adânci pe chip au brăzdat,

Vedem cum trupul mame-i aplecat

Iar tata are la mijloc un brâu legat.

Dar și așa ograda, le este plină

Și mama noastră pare o albină,

Trebăluiesc până seara târziu

Iar tata mai gustă și-un rachiu.

În curtea lor tot timpul ai să vezi

O ordine deplină și poți să crezi

Că-n acest loc trăiesc doi tinerei

Și nu părinții noștri cu boli pe ei.

Povestea lor trăită e una minunată

Și viața le-a fost într-una luminată,

În Domnul Iisus speranță au avut

Și El cu-a Lui iubire în viață i-a ținut.

Acum cu toții rugă înălțăm la cer

La Domnul și înspre a lor înger,

Să-i țină-n viață, să fie sănătoși

Chiar dacă suntem tare păcătoși.

La ei cu drag mereu vom reveni

 Să alungăm singurătatea grea,

Iar să nu-i supărăm ne vom feri

Știind că-n ei ne este...nemurirea!