stihuri diamantine //3

Mă uit la necunoscuți

când lumina-ncet apare.

Mă uit timid la o străină

care pare-ncrezătoare.

Mă uit și-ncep să cercetez:

ochi. nas. buze. nas. ochi.

ceva în suflet mi-a murit.

totuși... parcă te cunosc.

Doi ochi, o gură și un nas:

nimic deosebit.

totuși... ne-am mai întâlnit.

Mă uit la necunoscuți

atunci când soarele răsare.

Mă uit în oglindă.

În albastrul senin, unde stele dansează,

O mamă iubitoare, în ceruri străluce,

Ca un înger păzitor, în lumina lunii,

Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.

Privirea ei blândă, din înalt suspină,

Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,

Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,

Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.

În ploi de stele, clipele se despletesc,

Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,

O prezență invizibilă, dar mereu vie,

Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.

Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,

Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,

În amintiri colorate, ca un tablou divin,

Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.

Fiecare floare ce-nvață să înflorească,

E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,

Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,

O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.

Prin vise și stele, ea veghează mereu,

O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.

În zborul păsărilor, în mirosul de flori,

Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.

prin marea dezlănțuită,

vâslim, vâslim,

doar, doar, vom vedea

 țărmul.

fără Dumnezeu, 

singurătatea-i

o armă de descompunere, de anihilare

a simțămintelor omenești.

Din catedra de peste nori

Dumnezeu privește prin catalog

Așteaptă elevii, ei tot întârzie

În lumea mare pertrec ei azi

Ei cer note mari și bunătate

Dar fac absențe și răutate

Nu vor să asculte de bunul profesor

Ascultă doar de pornirile inimilor.

El privește ceasul său de har

Se închide curând poarta mântuiri

Puțin mai amână judecata dreaptă

Pentru toți fii nelegiuirii.

-Am suferit destul să văd

Degradarea creației mele scumpe

Virusul neascultări creează prăpăd

Milioane de suflete pierdute în nepăsare.

-Eu v-am iubit pe toți la fel

De ce ați ales voi altfel ?

Am risipit atâta har pe voi

Și nu ați devenit oameni noi.

-Acum însă, voi veți da socoteală

Pentru fiecare nedreptate de odinioară

Veți primi răsplata întreagă

Risipit ați și ultimul gram de milă

Toată viața mi-ați respins bunătatea divină

Și Ma-ți tratat încă și cu silă.

E toamnă-acum afară și în suflet,

Și tot ce pot să fac este să cuget,

La ce am fost, sunt și voi fi

Și dacă mă mai pot jertfi.

Inlăuntrul meu este un haos,

Și nu gasesc nici măcar un naos,

Care să mă ducă la mal,

Ceea ce este tare anormal.

Mă pierd încet, încet pe mine

Și nu știu dacă vreau să se termine.

M-am obișnuit, însă, așa,

Culegându-mi cenușa.

Am vazut chipuri omenesti în ceață,

Dar mi-am dat seama că n-aveau viață.

Acele chipuri erau ale mele,

Și ele toate erau singurele.

Doamne ce mult îmi doresc,

Darul cel Dumnezeiesc 

Pacea și iubirea ta,

Fie bogăția mea.

.

Bogățiile divine ce curg,

Râuri de la tine 

Liniștea, protectia,

Toate doar tu le poți da.

Sunt bogat și fericit,

Cu putere prea mărit,

Și mie-mi ghidezi viața..

Să realizez ceva.

Toți cei care sunt cu mine,

Prin protecție divină,

Și slava lui Dumnezeu 

Apărați ve-ti fi mereu.

Te laud doamne pe tine,

Pentru pace și iubire,

Știu că prin dragostea ta,

Pe noi ne poți vindeca.

Eu afirm și cred convins,

Că tu prin puterea ta,

Vindeci pe aceea care,

Au și ei caiile tale.

Căi divine frumuseti,

Armonie bunătate,

Și gânduri de multă pace 

Sunt din bunătatea ta.

Doamne eu îți mulțumesc 

Pentru toate ce primesc  

Și sunt recunoscător ,

DOAMNE AJUTA TUTUROR.

ochiul

ghicește intenția-

în orașul inteligent

nu vezi un fir de iarbă

încă un vis lăsat

printre crinii imperiali

când mă voi trezi

știu unde este

scântei- dintr-o păpădie-nspicată,

duc

spre sălașurile îngerilor

mirezme-mbătătoare de pini.

marea întinde pe

rogojini de nisipuri

solzi aurii.

anemone,

desprinse, parcă, dintr-un tablou de

Luchian,

răsfirate-s pe marginea drumului.

÷

masca tiranului

pătată-i de

neîncredere.

privind apusul prin prisma rațiunii: neprietenoase sunt păsările; ofilite-s florile; oamenii, din ce în ce mai distanțați, nu se mai recunosc.... și umbra poetului trecând agale printre stele... 

cu cât ne depărtăm- spre stânga, de centrul creației divine, valorile umane-și schimbă structura, modifică genomul, inversând sensul forțelor de progres spiritual.

un copil mi-a spus că numerele negative nu-s simpatice. 

este adevărat că numerele negative nu-s arătoase, totuși, ele-s necesare-n rostuirea vieții. 

lupta pentru a câștiga un loc pe zid, lupta pentru un scor de credit social mare, rupe aripile, dizolvă nemulțumirile.

la toaleta publică, aparatul distribuie hârtie după merit. 

neliniști- sculpturi de vânt, vârtejuri rotite de brațele de oțel ale unei caracatițe solare- oglindesc în oglinda brixel, siluete feminine temătoare. 

netulburat de sunetul sirenei, vânzătorul de-nghețată, proptit în picioru-i de lemn, privește îndepărtatul zbor al pescărușilor.

aripile se ating, nelăsând loc întristărilor. 

muțenia- unei foi albe de hârtie, poate trezi din adâncuri lumini nebănuite de iubire.

muțenia unei foi imaculate înspăimântă tiranul. 

disproporționate amurguri aduc- prin arhetipurile așteptării, semințele osificate-ale eroilor... plantându-le, într-un vuiet de tobe, pe aleea principală devastatâ de umbre. 

deja ninge... licori amăgitoare pansează vechile răni. până la prima stație,

viespea de mare-i blocată-ntre uși. 

mirosim adevătul din toate părțiile...

cine se va înfrupta primul?

ochii hidrei strălucesc în noapte..... 

vremea-i cam aspră, cercurile , din cubul lui metratron, se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i  de vânzare pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată, luna-și ascunde amărăciunea printre tufele de coral roșu. 

compromisuri pe genunchi, semne zodiacale aruncate-n fumul spiralat de salvie-albastră, gesturi obscene pictate pe treptele parlamentelor, toate aceste indicii-dintr-un scenariu de excape room, intensifică întunericul.

bietul om, împovărat de griji, făcându-și cruce, aprinde candela.

după ploaie

fără scăpare-s

fluturii ispitiți

de mireasma de abelia