stihuri diamantine //1

          Ravnim adeseori vulcanic

          Spre strălucire, laudă ,avere

          Prizonieri compuși dintr un produs metalic

          Sevraj stilat , sorbim tăcuți plăcere

           Poțiune cu efect real

           Uităm modestele origini,

           Ne cățărăm pe înaltul piedestal,

           Prețios prilej ne bucură în inimi

          Străbunii ce nu i mai amintim

           Sunt doar tablou umplut cu acuarelă,

           Și totuși datorită lor trăim 

            Ei fiind și azi,o santinelă 

          Defilăm acum cu papion la gât 

          De un alb papal noi îmbrăcăm veșminte,

          Extaz dulceag trăim ! Dar cât?

          Căci falsa pace naște doar morminte.

În ultimul timp am auzit foarte des și apăsat replica " O să faci 18 ani, te maturizezi și gata cu copilăritul..."

Dar cui rămâne copilul meu interior rănit de toate încercările vieții ? 

Ce se întâmplă cu cel mic care n-a apucat să se joace destul, care nu s-a bucurat de niciun moment frumos alături de familia lui, care n-a fost luat în brațe, care n-a fost mângâiat, care n-a existat? 

Cine vindecă sufletul zdruncinat al "adultului" eu și cine îi șterge lacrimile neîncetate ale "copilului" eu ? 

De unde îmi adun "familia" pe care micuțul a avut-o și de unde să încep să repar relațiile ciobite pe care adultul a încercat să le mențină? 

Adultul eu, care în curând se va maturiza prin prisma vârstei 18, va trebui să-și abandoneze copilul interior la fel cum au făcut-o toți ceilalți? 

                                                                  Samoilă Larisa

mai nou sunt prieten cu urșii

strâng toate „suvenirurile”de pe Masa Tăcerrii

( la care s-au ospătat oamenii cavernelor

mileniului trei!)

pentru toți moșii-martinii cu principii și gusturi estetice

nonconformiști însă din naștere

prietenii mei         

afectuoși până la ruperea oaselor

pe care te poți sprijini la nevoie

fără să investești alceva decât dragoste

la naiba

de ce-mi vorbiți urșii de rău

când dau buzna în casele oamenilor

știți și voi că foamea e crâncenă

le-a luat mințile

iar uneori e foarte greu să deosebești un om

de celelalte viețuitoare ale Pământului

ca să fiu sincer până la capăt, în afara urșilor, iubesc florile, toate florile, singurele făpturi ingenuue, care-mi fac sufletul pasăre, cântec, într-o lume însângerată până la gât a lupilor, homo homini lupus est, și pe artistul din spatele acestei Capele Sixtine, pictată cu vii și cu morți, la propriu, frumusețea adevărată a  lumii se ascunde dincolo de lungimea de undă a ochiului, întrece în emoții viteza lumini, cuanta egoistă și fragilă de timp, uneori chiar și spiritul

.

însă iubirea le-ntrece pe toate…

viața ma învățat mereu

sa nu aștept nimic , de la nimeni

și la bine și dar la greu

dar totuși suntem , oameni

avem opiniile diferite

e și normal pentru noi

inimile sa ne fie iubite

pe dinăuntru suntem goi

unii fara de milă

alții mai rai și întunecați

fii o persoana stabilă

fraților, suntem frați

frați din altă mamă

dar cu același sânge

pentru asta nu am teamă

acum te rog, numai plânge 

hai sa dăm mână, cu mână

să cântăm imnul dreptății

cei cu inima cea bună

versurile realității 

Fiinta fragila ce pari a fi de piatra,

De ce te sfarmi la o adiere pala

Cand emani atata forta..

E totul de pomana?

De ce durerea te patrunde

Cand pare ca n-are pe unde

De ce-i lasi libera cale desi armele-ti sunt in garda

Cine.. cine-a lasat-o sa cada..

Oare dormi liniștit,

neștiind,

dacă sânge din sângele tău...

respiră?

Oare îți mai suntem prin gânduri,

trăind,

dacă propriul tată nu sună, 

să vadă dacă copii lui în seară...

ațipiră?

ochiul

ghicește intenția-

în orașul inteligent

nu vezi un fir de iarbă

iertarea

e un cuvânt cu mireasmă înviorătoare

ce-nflorește-n inimă;

iertarea

e o desprindere din focul spiralat

al amintirilor neplăcute,

e o recalibrare a ființei umane.

aroma laptelui cald

se-nalță ca o boare;

îmbujorați și fără griji,

copiii au somnul lin.

arhanghelii

cântă-ncetișor din alăute,

iar

mama-

terminând rugăciunea de mulțumire,

murmură duios:

noapte bună!

pe marginea drumului,

netam-nesam,

a inflorit un mac,

cam pricăjit săracu'.

iute,

o buburuză

a venit, să constate

ce  s-a întâmplat.

adiere de seară,

faldurile perdelei

se ondulează 

ușor.

afecțiunea ta

blândă și mișcătoare

se revarsă într-o

mireasmă de crini.

ascultând tăcerea din

sfintele locașuri de rugăciune,

simt

adierile  calde ale cristalelor

în forma de spice de grâu,

ce-mi ating

genele.