colaj//9

Sta fetita la fântână, 

Sta cu lacrimi de durere,  

Are o poza în mana, 

Ce o strânge cu putere. 

E portretul mamei sale, 

Chipul ei de îngeraș, 

Sta fetita, plânge tare, 

Are lacrimi pe obraji. 

La fântână se retrage, 

Și o cheamă, o imploră, 

S-o mai ia o data-n brate, 

Sa-și mai vadă viitorul. 

Un izvor de apa lina, 

Ochii ei înlăcrimați, 

Nimeni nu o mai alina, 

Nici chiar tata, nici chiar frați. 

La fântână, 

Sta fetita supărată, 

Fără mama, fără tata, 

Pe-al ei suflet cu o pată. 

Pata ce nu se mai șterge, 

Rămâne un mare semn, 

Imprimat în ochi și in sânge, 

Si-n viata ei etern. 

Orișicine-i acolo sus,

în fiecare zi, la un test m-a pus.

De rareori sunt pregătit,

și de multe ori m-am îmbulzit

El, într-o singură zi,

teste poate da mii și mii.

„Fete, glume, oameni... diferiți,

câte-un test pe zi tu meriți”

Dar dacă astea o fi doar teste,

Cum va fi oare,

la examenul cel mare?

M-am prăbușit cu capul pe genunchi,

Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,

Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,

Ca să le dărui unui muribund de-a valma.

Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,

Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,

Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,

Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.

Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,

Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,

Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,

Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.

N-am mai dormit de când eram un biet copil,

Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,

Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,

Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.

M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,

M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,

I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,

Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.

Țin rana strâns, iar sângele se-adună,

ca roua grea pe rugul unor spini,

și cartea mea, cu slovele-mpreună,

devine strigătul lipsit de rădăcini.

Cu fiecare strop ce-mi scurge viața,

aștern o filă ce nu va mai pieri,

iar focul stins ce întremează ceața,

va naște cerul nopții de a doua zi.

Din rana mea se-nalță un poem,

ce-și plânge rostul într-o lume surdă,

iar ultimul meu sânge, ca un semn,

prin versuri e-ndemnat să zburde.

Acum salut pământul și uitarea,

dar las un vers să-mi fie testament,

cu trupu-mi spovedesc toată suflarea,

iar rana mea va fi al lor prezent.

Și dacă tot ce scriu va fi uitat,

cum valul șterge urmele discret,

las rana mea, un far întunecat,

să ardă-n calea unui alt poet.

Când îmi ridic ochii către cer,

nu văd doar stele —

ci durerea unei lumi ce tânjește.

Ochii mei sunt plini de dorul de Tine, Doamne,

un dor care mă arde

și mă înalță către mângâierea necunoscută,

Fiindcă Tu nu ceri jertfe din mâini tremurătoare,

ci o inimă smerită,

care caută lumina Ta, chiar și când n-o vede.

Sufletele noastre sunt o candelă mică,

dar Tu ai făgăduit că o vei aprinde

și nu o vei lăsa să se stingă.

În pustiu, am căutat apa,

dar am găsit doar nisip.

În noapte, am căutat lumina,

dar am găsit doar umbrele proprii.

Și totuși, în fiecare pas,

mi-am amintit de cerul pe care l-am pierdut.

Nu mă întreba ce-i cerul,

Doamne,

căci cerul este dorul de Tine

și chemarea care vine dinlăuntru.

Dă-mi, Doamne, o clipă de răgaz

pentru a putea simți iarăși pacea cerului,

și un dor adânc ce mă va purta

dincolo de orice durere.

poți spune oricând că te întrebi
obsesiv din prima zi în care
cărarea desena peren, nisipul
din buzele mării prea dulci,

de ce au mai surâs înalt,
galaxiile și sorii învăpăiați,
cu șansa de unu la un milion
ca tu să afli adevărul

despicat în patru cu acuratețea
cu care doar zânele au admirat
licăritul astronomic de talentat,
din momentul întâi...

se ivește, din nou, un paradis
speculativ din punct
de vedere... subiectiv ca un alint
și ca o metamorfoză

a unui zâmbet alungit etern
în singularitata eludată din
arca pe care dansul apropie
polii ultimului răsărit

cu cratere ce scuipă nemurire
la tot pasul, cirezi împânzesc
întinderi de lut, într-o gravitație
absolută de zero...

râd miresmele din zorii
unor secunde matur vibrante
la unison, alături de o desfătare
spectaculos de introspectă

și n-ai să afli decât
intervalul dintre două puncte
de reper profund, aflate într-o
magnetică persuadare.

tăcerea

cade ca o  scoarță mâncată de molii

peste turnuri de pază.....

rulând pe autostrăzi suspendate,

secunda-și pierde

sincronizarea.

brățara-ni se spune,

e o alternativă

la suplimente,

pilule,

dezamăgiri și trădări.

într-o spirla a morții,

furnicile sinucigașe

nu găsesc

reperul.

nori răvășiți

alarma sirenelor

zguduie ferestrele

printre geamuri sparte

un țânțar

se zbate 

un vânticel de seară,

scutură norii

de ultimii fulgi de zăpadă....

ștrengărește,

se-rostogolește

printre pălămide usturătoare...

plin de scaieți, zâmbind,

se cocoață-n

 vârful unui măr-nflorit,

și-adoarme fluierând:

noapte bună!

vremea-i cam aspră

cercurile din cubul lui metratron

se-nvârtesc aiurea...

libertatea-i pusă la vânzare

pentru câteva denunțuri.

făra să fie observată,

luna

își ascunde tristețea

printre tufele

de coral roșu.

zeul

sub mâlul absențelor,

tânjește după o zi cu soare...

coasa privirii-nfometată

seceră

tot albastrul cerului

brăzdat de păsări gâlâgioase.

zboruri

deasupra zidurilor de piatră-

largi ecrane, pe care se reflectă

zâmbetele și scălâmbăielile comedianților,

 aducându-ne aminte de 

călăreții celui de-al  noulea semn.

printre coloane de fum și foc,

rămășițe din adăposturile subterane,

țipete de copii,

spaime

și pașii-nlânțuiți ai doctorlui husan abu safyya

cutremură orizontul.

pe un schelet de dorințe

își face cuib

un conflict spiritual.

răutatea nu are-ascunzătoare perfectă:

e un vulcan activ, distrugător.

 doar  inima hrănită cu lumină și pace

 e un adăpost stabil.

întins pe iarbă

absorbit de

imensitatea oceanului

de stele