Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 5 noiembrie 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 611
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
E iarnă!
E iarnă în satul meu natal
Unde-am ajuns de-o oră,
Să-l văd pe tata că-i bolnav
Și-apoi să trec și pe la soră
E ger și câmpul totu-i alb
Acum la mijloc de ianuarie,
Mă uit în jur dar nu mai văd
Copii pe derdeluș la sanie
Mă uit deasupra peste case
Și număr unde iese fumul,
Puține mai au foc pe vatră
E semn ca ni se duce neamul
Din loc în loc scârție poarta
Și se-aude un lătrat de câine,
Câte un om merge la băcănie
Să-si cumpere salam și pâine
Privesc la tata și-l întreb?
Dacă și-a cumpărat rețeta?
Iar el răspunde cu tristețe
Că a plecat din sat și Veta
Mă fac că nu-nțeleg ce zice
Și-i spunem să se îmbrace,
Să-i facem o vizită lui Angelica
Și mai pe seară ne-om întoarce
Pe drum mă uit la casele pustii
Cu garduri rupte și porți căzute,
Și peste tot sunt multe bălării
Și nu s-arată picior de om în curte
Ne așezăm cu toții să mâncăm
Din bunele bucate pregătite,
Tata de mama ne amintește
Și printre noduri greu înghite
Într-un târziu ne despărțim
Că timpul trece ca nebunul,
Cu drag pe tata îl îmbrățișăm
Și singur îl lăsăm...cu Domnul!
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
(imnuri tracice – sărbătoarea)
arhetipul mielului - să ne hrănim
cu un
neinițiat!
cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri
de lume!
- ah! injustiție, boală
a sudului -
straniu blestem!
(copil al odihnei barbare)
galben dezrădăcinat. -
*
nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență
*
zbor -
veghe a bolilor, noapte
de noapte.
poate-mi pun o pană,
două,
din pasărea speranței!
va veni vremea
când prietena mea, piatra,
va cânta poema adevărului.
voi fi eu acolo?
*
(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din
afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)
*
ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
E iarnă!
E iarnă în satul meu natal
Unde-am ajuns de-o oră,
Să-l văd pe tata că-i bolnav
Și-apoi să trec și pe la soră
E ger și câmpul totu-i alb
Acum la mijloc de ianuarie,
Mă uit în jur dar nu mai văd
Copii pe derdeluș la sanie
Mă uit deasupra peste case
Și număr unde iese fumul,
Puține mai au foc pe vatră
E semn ca ni se duce neamul
Din loc în loc scârție poarta
Și se-aude un lătrat de câine,
Câte un om merge la băcănie
Să-si cumpere salam și pâine
Privesc la tata și-l întreb?
Dacă și-a cumpărat rețeta?
Iar el răspunde cu tristețe
Că a plecat din sat și Veta
Mă fac că nu-nțeleg ce zice
Și-i spunem să se îmbrace,
Să-i facem o vizită lui Angelica
Și mai pe seară ne-om întoarce
Pe drum mă uit la casele pustii
Cu garduri rupte și porți căzute,
Și peste tot sunt multe bălării
Și nu s-arată picior de om în curte
Ne așezăm cu toții să mâncăm
Din bunele bucate pregătite,
Tata de mama ne amintește
Și printre noduri greu înghite
Într-un târziu ne despărțim
Că timpul trece ca nebunul,
Cu drag pe tata îl îmbrățișăm
Și singur îl lăsăm...cu Domnul!
Cercul netrasat
O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?
Să fie om
Să fie lumină, și întunericul a sucombat
Să fie om, și plămădită e făptură
Să fie doi, și o tăcere-a amuțit
Dintr-o cutie o tristețe s-a ivit
Să fie rău unde e bine, și-a stricat
Să fie noapte între zile, și-a venit
Să fie cer, și luna stele-a invitat
Să fie umbră când plâng norii ascuțit
Să fie azi căci poate măine a plecat
Trecând prin noapte întunericul l-a luat
Să fie inimă bătând adevărat
Să fie om când o lumină a strigat
(imnuri tracice – sărbătoarea)
arhetipul mielului - să ne hrănim
cu un
neinițiat!
cel ce își strigă răzbunarea pe la colțuri
de lume!
- ah! injustiție, boală
a sudului -
straniu blestem!
(copil al odihnei barbare)
galben dezrădăcinat. -
*
nisip. îmbătrânire. perpendiculară pe existență
*
zbor -
veghe a bolilor, noapte
de noapte.
poate-mi pun o pană,
două,
din pasărea speranței!
va veni vremea
când prietena mea, piatra,
va cânta poema adevărului.
voi fi eu acolo?
*
(când dumnezeul din noi dă mâna cu cel din
afara noastră, omul înfierat - îndulcit naște ființa supremă;)
*
ah, poți tu mai mult? știi tu mai mult?!
De-aș fi un hoț...
Mai răscolesc câteodată prin trecut,
Să-mi mângâi anii tineri și pierduți,
Acum cu sânge calm și glasul mut,
Eu zac între coperți cu ochii abătuți.
De multă vreme mă înec în versuri,
Și sunt salvat eroic de o rimă albă,
Și dorm ca un orfan prin universuri,
Cu stele și comete prinse pe o salbă.
De-aș fi un hoț de teapă și fără cazier,
Nu aș fura nici aur, nici case și nici bani,
L-aș tâlhări pe Timp acolo sus în cer,
Și aș lua spășit vreo câțiva zeci de ani,
Ca tânăr să mai fiu, să beau și foc și ger,
Și iarăși să stârnesc în urma mea vulcani.
Inima de inger
Inima de inger
Ce greu e sa o ai
Cand nimeni nu ti-o pretuieste
Cand nimeni nu ti-o vede.
Incerci sa fii bun
Incerci sa daruiesti iubire
Dar tot ce obtii
Este doar ura.
Plangi si iar plangi
Faci un ocean de lacrimi
Si te ascunzi
Ca sa nu-ti vada lumea vulnerabilitatea.
Alte poezii ale autorului
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Vis alb
Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,
la volanul unui literomobil poetic,
ce se alimentează cu poeme, ode, doine,
şi goneşte nebun pe pistele frumosului
trecând printre coline de metafore,
peste dealuri de epitete şi comparaţii.
Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,
acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.
O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,
dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,
care mi-au controlat permisul de geniu nebun,
şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.
Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,
şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa
consumului de poezii.
Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …
Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,
şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.
Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii
căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Tâmpla lumii...
Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,
Topită-n rugi și-n sânge neînceput,
Iar timpul, ca o veche liturghie,
Se zămislește-n trup de nou-născut.
Sub ceruri albe, îngerii bocesc,
Cu aripi roase de-un blestem tăcut,
Iar omul, mândru, poartă chip regesc,
Căci fără el, geneza n-ar fi început.
Pustii altare gem fără lumină,
Din sfinte vase curge doar noroi,
Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,
Pe pieptul morților cu ochii goi.
Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,
Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,
O lume-nfrântă își trage răsuflarea,
Căzînd în somnul morții lângă ele.
Spre răsărit se frânge o tăcere,
O umbră vie-n ziduri scrijelește,
Iar din abis, o zeitate cere,
Să îi slujim cu toți orbește.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Nocturnă albă
Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,
Sufletul meu mușcă rapace din lună,
Galben se scurge din cer precum mierea,
Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.
Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...
Marginea podului trosnește sub valuri,
Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,
Întunericul nopții strâns se ține de maluri.
Trec somnambulii cu priviri încruntate,
Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,
Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,
Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.
Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,
Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,
Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,
Tratez somnambulii care mișună întruna.
Nepăsare
Sub pielea mea cresc mărăcini,
Se-nfig în carne, curg în ploi,
Și-n gâtul meu, uscat de spini,
Se-neacă strigătul din noi.
Dar moartea-i doar o rugă mută,
Un vânt hoinar prin gând sălciu,
Ce-n trupul frânt nu mai sărută,
Ci zgârie cu chinuri și pustiu.
Și-n negura din ochiul stins,
Un ultim vis se zbate-n van,
De-o noapte albă sunt cuprins,
Pe-un cer de Dumnezeu orfan.
Dar poate, când s-or frânge toate,
Când moartea blând îmi va surâde,
Voi regăsi în alte lumi uitate,
Un loc, să cad, sub sabie de gâde.
Vis alb
Mă trezesc uneori plângînd ori râzînd,
la volanul unui literomobil poetic,
ce se alimentează cu poeme, ode, doine,
şi goneşte nebun pe pistele frumosului
trecând printre coline de metafore,
peste dealuri de epitete şi comparaţii.
Navigând prin gropile cuvintelor încrucişate,
acestea mi-au cauzat o pană de inspiraţie.
O repar şi în goana mea aiurită întrec neumanul,
dar sunt oprit de o patrulă a criticilor literari,
care mi-au controlat permisul de geniu nebun,
şi m-au pus să recit poeme din fiola anticonsum.
Am văzut clar cum apar culorile curcubeului,
şi mi-am dat seama că mă găsesc sub influenţa
consumului de poezii.
Ciudat, nu citisem decât câteva gazeluri …
Am fost amendat cu trecerea în a lor critici,
şi mi-a fost ridicat permisul pînă la un nou examen.
Plec bucuros, şi deschid fereastra inimii
căci afară plouă cu muză şi inspiraţie …
Suflare de viață
În focul mic ce tremură-n cărbune,
Se sting, pe rând, văpăi ce n-au murit,
Iar vântul afară suflă amărăciune,
Și totu-i trist, și parcă îmbătrânit.
Un ceas de-aramă bate-n pieptul serii,
Și sfărâmă clipa-n vreme de amar,
Iar mâna mea, străină mângâierii,
Întoarce file vechi din calendar.
Afară-i toamnă, frunză-nlăcrimată,
Iar ploaia toarce fire de noroi,
În trup mi-e frig, și inima uitată,
Privește trist spre drumul dinapoi.
Trec umbre prin perdeaua veche-a serii,
Și parcă le cunosc, dar nu mai știu,
De-s pașii mei pierduți în pragul verii,
Ori visuri tinere, ce au ajuns târziu.
Și-n bezna grea ce curge peste casă,
Ca un străin, tăcerea mi-o ascult,
Și simt în os, și-n carne cum apasă,
Suflarea duhului peste un trup de lut.
Tâmpla lumii...
Pe tâmpla lumii curge-o ceară vie,
Topită-n rugi și-n sânge neînceput,
Iar timpul, ca o veche liturghie,
Se zămislește-n trup de nou-născut.
Sub ceruri albe, îngerii bocesc,
Cu aripi roase de-un blestem tăcut,
Iar omul, mândru, poartă chip regesc,
Căci fără el, geneza n-ar fi început.
Pustii altare gem fără lumină,
Din sfinte vase curge doar noroi,
Iar crinii albi sunt murdăriți de tină,
Pe pieptul morților cu ochii goi.
Nici clopotul nu ne mai dă chemarea,
Sunt oase-n ele, nu ecou de stele,
O lume-nfrântă își trage răsuflarea,
Căzînd în somnul morții lângă ele.
Spre răsărit se frânge o tăcere,
O umbră vie-n ziduri scrijelește,
Iar din abis, o zeitate cere,
Să îi slujim cu toți orbește.
Plecarea ta...
Plecarea ta mi-a sfâșiat privirea,
Și am căzut inconștient sub iarnă,
Zăpezile mi-au troienit iubirea,
Și peste munți pornit-au să o cearnă.
Și ninge necrezut în fiecare seară,
Iar viscolul turbat îmi urlă-n piept,
Plecarea ta m-a izgonit din țară,
Și în Siberii reci, eu zilnic te aștept.
Sunt plin de frig și osul te blesteamă,
Că-n colții iernii sub ger e sfărâmat,
Plecarea ta o lacrimă amară cheamă,
Din ochiul viscolit și veșnic înghețat.
Am să provoc chiar azi o avalanșă,
Iubiri răstogolite să o ia la vale,
Plecarea ta să n-aibă nici o șansă,
Când trandafiri o să-i răsară-n cale,
S-acopere cu roze albe întreg pământul,
Iar totul să miroase a iarnă și iubire,
Zăpezi și flori să-ți troienească gândul,
Plecarea ta... de fapt, să fie o venire.
Nocturnă albă
Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,
Sufletul meu mușcă rapace din lună,
Galben se scurge din cer precum mierea,
Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.
Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...
Marginea podului trosnește sub valuri,
Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,
Întunericul nopții strâns se ține de maluri.
Trec somnambulii cu priviri încruntate,
Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,
Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,
Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.
Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,
Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,
Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,
Tratez somnambulii care mișună întruna.
Silvia Mihalachi