Un ultim apel

Într-o bunã dup-amiazã,

- Lucrãtura lui doi-lei -

Sã vã zic în trei cuvinte

Ce pãţi eu, dragii mei!

Tam-nesam, în faptul serii

Ce îmi vine, mãi nepoate:

Sã pornesc într-o plimbare,

Cãţãrat pe douã roate.

Sfânta Vineri? Nana Veta?

Ce pãrere aveţi voi?

Nu ştiu cine mã împinse

Sã mã duc cu motoreta

Pân-la Recea şi-napoi.

Sã vedeţi voi poznã mare

- Lucrãtura lui doi-bani -

Sã dea drumul pe cãrare,

Om la patruzeci de ani!

Dup-aceea mi-am dat seama,

Când mã întorsei în sat:

De mergeam cu bicicleta,

Eram mult mai câştigat!

Ce sã vã mai zic eu, vouã?...

Pe la pod la Dobârleşti,

Îmi fãcui o pozã, douã:

"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"

Plec la drum...nevoie mare!

Neoprind, huh, decât, doar

Pentru-o scurtã rãsuflare

Lângã cruce, la Stejar.

De tras, trage. N-am ce zice.

Nici nu cred în ghinion,

Cã-i mergea rablei motorul

De credeai cã-i avion!

Stai aşa...sã dãm o turã

Şi, ca sã mã rãcoresc,

Pânã sus, în fundãturã

Nici gând n-am sã mã opresc!

N-am mers trei sute de metri

Şi, aşa cum intuiţi,

Îmi blocã Ocolul, drumul:

Ãştia-s primii nesimţiţi!

Sã nu lase peregrinul

Sã ia aer de pãdure,

Sã-i opreascã-n drum motorul

Şi plãcerea sã i-o fure!...

Nu-i nimic! Lasã cã mergem

Pân-la Recea, de-astã datã!

Sper sã n-aibã-n gând şi aia

Sã ne-aştepte încuiatã!

Şi, pornirãm împreunã...

Toate bune şi frumoase,

Prin pustia de pãdure,

Fãrã câini şi fãrã case.

Cel puţin cu prima roatã,

Nu ştiu cum am nimerit

Cã m-am pomenit deodatã,

Peste-un şarpe-ncolãcit.

Când vãzui cum scoase limba

Şi striga: "Ia stai, niţel!"

Mã-ntorsei, cu amândouã,

Înc-o datã, peste el.

Şi îl ajutai sã moarã:

De-aia mã-ntorsei grãbit.

Cã voiam, de bunãoarã,

Sã fiu sigur c-a murit.

Mã opri în drum, la Romcea

Şi-i fãcui câteva poze

Mobrei, care, uite, nene,

Merge-un ceas, cu douã doze!

Iacã Recea şi cabana,

Uite capãtul de drum!

Dar, pânã la capãt iacã

Ce noroi!... Acum, e-acum!

Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,

Îmi fac vânt...ce credeţi voi?

Ce-i a trece cu motorul

Drept prin groapa cu noroi?

Urc pe şauã, bãrbãteşte,

Îi dau gaz şi mai apoi

Intrai, cât ai zice "peşte",

Pân-la osie-n noroi!

Apoi, ce sã mai vezi, frate?

Un tractor trage acum

Douã trunchiuri, rãsturnate

De o drujbã, peste drum.

Lemnele de-a curmezişul,

Tu, urcat pe douã roţi,

Drumul tãu înspre Fintoaga

Mai continuã-l, de poţi.

Nu ştiu dacã mã veţi crede

Ce vã spun eu vouã-acum:

Mobra ajungea-n Fintoaga,

De nu se strica pe drum.

Înc-un amãnunt uitasem,

Fraţilor, şi voi, surori,

Scumpul lanţ, pânã la Recea

Mi-a sãrit de şapte ori!

Când vãzui eu cum stã treaba,

Zisei: "Hai, cã plec-napoi!

Şi, zicând, trecui cu groazã

Înc-o datã, prin noroi.

Şi, atunci când n-ai ce face

Şi când nu ai ce lucra,

Te mai duci şi pân-la Bulza

Cu motorul... numa-aşa!

Şi aşa cum apucasem

Sã vã povestesc eu vouã,

Pe la panta de la Moarã

Mi se rupse lanţu-n douã.

Uuuiii...ce mai chinezãrie!

S-o-ncãlzit de... sã ia foc!

Şi întins, şi-o zalã ruptã,

Ce sã-l pot pune la loc?!

Şi, cãznindu-mã cu lanţul,

Cum eram murdar pe mâini

Aş fi dat anunţ în presã:

"Dau motorul pe doi câini!"

Întunericul se lasã

Se aud paşi prin frunziş...

Trebuia sã fiu acasã,

Nu cu mobra pe Peştiş!

Scot degrabã telefonul,

Cat un numãr, cat...şi cat...

Vreun viteaz din Cãprioara,

Sã mã tragã pânã-n sat.

De-aş avea eu cum o duce

Pân-la podul de beton...

Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,

Nici semnal la telefon!

Scuturai cumplita rablã,

Chit cã nu era a mea,

Şi-i dãdui douã picioare,

Cã nu mã putui rãbda!

Cât clipeşti, veni iar gândul:

"Cine mã pusese, oare,

Ca sã mã complic degeaba,

Sã car rable? N-am picioare?

De am poftã de plimbare?"

Ştiu ce zici: despre Yamaha

Cum poţi sã vorbeşti aşa?

Dar tu o lãsai acolo

De erai în pielea mea!

Mã porni eu la plimbare

Şi, cu gândul la zãvoi,

Nu mi-am luat nici de mâncare,

Cã...vin repede-napoi!

Şi aşa, pe nemâncate,

Motoreta lui Dobrei,

N-a fost ea cãratã-n spate

Niciodatã-n viaţa ei...

Cum vã povesti, Yamaha

Îmi veni mie de hac!

Da-i spusei şi eu, cumetrii:

"Hârburi nu mai vreau în veac!"

Mã trezi cã îmi intrarã

Nişte pietre în papuc;

Şi-n curând se fãcu searã:

L-aşa om, aşa bucluc!

~Peisagistică și grai bănățean ~

Despre mine poetul, nu s-a vorbit.

Oarecum precaut şi în parte timid,

Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit

Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.

Metode pompoase, semantici pedante,

Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...

Savant au servit peste timpuri pleiade.

Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...

De mâna ce curge cerneala în descânt

Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând

De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,

mici, dar iubite-amante frumoase

Cu bucle rebele şi linii suave

Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri

Pe mine, romanul, nu m-ați găsit

Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.

Eram în peisaj, în treaba mea

Cāutând sceptic, poate, o... alceva

Mai mult decât eu şi viața mea

Şi unii ar zice: 

Ce neinspirat s-a intitulat:

DOAR BANAL

Mi-e bine aici în mijloc de pădure,

Copacii ning cu frunze a mă-ngropa,

Îmi bat în geam privirea să îmi fure,

Să nu mai plângă în așteptarea ta.

Și-mi rătăcește pe potecă tainic pasul,

Și curg asurzitor  năstrușnice izvoare,

Foșnesc copaci și-mi pare că e glasul,

Ce-l scoate omul când sufletul îl doare.

Cobor în neant ca vreascuri să adun,

Să-mi încălzesc tristețile la iarnă,

Să le adorm cu-n vin roze și cu tutun,

Iar cerul peste mine zăpada să o cearnă.

Mai trece-un an împins cu greu din spate,

Și doliul mă străpunge strașnic până-n os,

Din inimă iluzii erup din nou, sfărâmate,

Și-ntregul codru îmi pare-un cimitir frumos.

Sub pașii mei cărarea plânge și se vaită,

Iar astăzi iarba despre tine îmi vorbește,

Iar eu mă simt un lup îndepărtat de haită,

Ce-adulmecă parfumul și urma ta orbește.

Nerodnicia mea e cruntă,

Sunt un nevrednic maestru,

Idei în convulsii m-abundă,

Gândul îmi e sub sechestru.

Nervul mi-l înmoi în cafele,

Mestec un titlu de carte,

Ochii sunt duși printre stele,

Țigara-mi miroase a moarte.

Pe o filă cuvinte triste aștern,

Sunt cioburi de minte nebună,

În bezna lăsată, m-apropii matern,

De raza gălbuie avortată de lună.

Strivit între doruri și umbre,

Mă întreb dacă totu-i pierdut,

Căci clipele trec fără urme,

Și mă simt ca un prunc ne născut.

Din scrum se ridică tăcerea,

Un șarpe ce mușcă tavanul,

În minte îmi cade vederea,

Văd duhul cum botează Iordanul.

Pe hârtie îmi picură vina,

O lacrimă din ochiul închis,

Fugind, îmi ucid rădăcina,

Și mă-ndrept resemnat spre abis.

Viața, o minune înfățișată,

Bucurii și tristeți împletite-ntr-un dans,

Clipele trec, iar amintirile rămân,

Frumusețea ei mereu ne-a fascinat.

În zori de zi, soarele răsare blând,

Lumina lui ne umple inimile de dor,

Natura se trezește și zâmbește ușor,

Un dar divin, pe care-l prețuim câtând.

În miezul verii, câmpurile sunt înflorite,

Culorile vibrante ne încântă privirea,

Parfumul florilor ne duce într-o călătorie,

O simfonie a frumuseții nesfârșite.

Toamna vine cu culori calde și melancolie,

Frunzele cad ca lacrimi pe pământul mohorât,

Dar în această tristețe există un farmec aparte,

Viața se reinvente ază în fiecare clipă, cu mândrie.

Iarna aduce zăpada și viscolul sălbatic,

Paisaje albe ca-n povesti de basm,

Copiii se bucură de zborul fulgilor în vânt,

Magia iernii ne învăluie cu un farmec magic.

Frumusețea vieții în detalii mărunte ascunsă,

Într-un râs sincer sau o privire tandră,

În gesturi de iubire și în clipele fără grabă,

Viața e o comoară ce mereu ne încântă.

O carte prăfuită 

În colț pe -o etajeră, 

De -o vreme cuibărită 

Șușotea din operă 

O rază de lumină

Alunecă pe o filă 

Și o privire  senină 

Citea creația umilă  .

Pulberea fu risipită,

Șlefuită cu migală 

Renăștea răsfoită,

Zâmbind cu sfială. 

Cuprindea o lume 

Tainică, divină;

O stea Fără nume

De glorie străină. 

Respira-n cuvinte, 

Din metafore curgea, 

Trezea simțăminte, 

Fiorii ,culegea..

Haină mai este și ploaia,

Și vântul ce strigă la noi,

Le simt în ureche bătaia,

Șuieratul și stropii greoi.

Aleargă prin aer umbrele,

Și crengi, curcubeie și flori,

Melcii scot coarnele grele,

Când tunetul geme în nori.

Cad frunze grămadă tușind,

Vântul aduce tărgi ambulante,

Umile stau scorburi cerșind

Putregaiuri și resturi de plante.

În ceruri o lampă se-aprinde,

Și vântul, și ploaia dispar,

Un roșu amurg încet se întinde,

Și-n ochii iubitei, stele apar.

La moartea mea e ca la nuntă,

Amicii cântă, dușmanii dănțuiesc,

Groparii tremură și se încruntă,

Că-n groapă două babe povestesc.

O jerbă albă zboară peste masă,

Și-i prinsă chiar de popa aghesmuit,

Dar el nu știe că moartea e mireasă,

Și crede că norocul, acuma l-a pălit.

Coșciugul scârțâie ușor pe sub capac,

Într-un cavou vecin, dansează moarta,

Și nimănui nu-i trece așa ceva prin cap,

Că Sfântul Petru o să-mi închidă poarta.

Mă-nvârt ca musca într-o lampă aprinsă,

Iar îngerul din ceruri se întoarce trist,

Opri înmormântarea și cu vocea stinsă,

Mustră îndoliații și-apoi pe antihrist.

La moartea mea e numai trai și viață,

S-a amânat și slujba dar și parastasul,

Amicii plâng iar frații s-au schimbat la față,

Iar popa aghesmuiește întreg iconostasul.

Întâmplări aleargă nefiresc peste mine,

Văpăiile sorții mă ating pe aripe,

Legat de un munte pământul mă ține,

Iar murmurul meu începu ca să țipe.

Carnea se zbate sub suspinul durerii,

Vene secate de sânge sorb întuneric,

Pe moarte încerc uneori să o sperii,

Dar ea mă deplânge și râde isteric.

Strigătul mamei se sfărâmă în șoapte,

Pleoapele îmi sunt cu plumb încărcate,

Orb mă cufund într-o veșnică noapte,

Fără stele și cer unde vântul nu bate.

Zvârcolirile mele dosesc mângâieri,

Neconsolat aștept condamnarea la zid,

Pe aripi îmi cresc nefiresc primăveri,

Și într-un veșnic repaos mă închid.

Aş iubi o lume în care criteriu să nu existe,

Să nu fie nici o formă şi nici un principiu,

O lume în care indeterminarea să persiste,

Şi-n care să nu fie moralizat nici un viciu.

Nu voi veni în numele suferinţei niciodată,

Să opresc lumea de la plăceri, orgii, excese,

Fiindcă viaţa e scurtă şi trebuie consumată,

Şi nimeni nu vrea să moară de bătrâneţe.

Deci, suferiţi, beţi, sorbiţi cupa plăcerii,

Plângeţi sau râdeţi, strigaţi de fericire,

Nicicând să nu vă închinaţi durerii,

Căci fără vicii, nu simţi adevărata trăire.

Doriţi, şi nu mai regretaţi nimic,

Aruncaţi-vă în neant ori abisuri,

Discret strecuraţi-vă în plăceri,

Şi zburaţi acerb peste visuri.

Vântul mi-a aruncat pe umăr tăcerea,

Sufletul meu mușcă rapace din lună,

Galben se scurge din cer precum mierea,

Sub urletul lunii noaptea sinistru răsună.

Apa înspumată nu știe durerea, doar curge...

Marginea podului trosnește sub valuri,

Luna rănită, sub pod se ascunde și plânge,

Întunericul nopții strâns se ține de maluri.

Trec somnambulii cu priviri încruntate,

Privesc înspre apă pregătindu-și căderea,

Lunaticul suflet e dus în aval să înoate,

Pe sub pod mi se scurge grabnic vederea.

Vântul a stat. De pe umăr îmi cade tăcerea,

Orbecăi sub pod prin galben ca mierea,

Cu noaptea în cap și în brațe cu luna,

Tratez somnabulii care mișună întruna.

De parcă n-ar fi încă îndeajuns,

S-a hotărât de sus în mod oficial,

Că întrebării nu e necesar răspuns,

Nimic nemaifiind astăzi vital.

Ne îndopați cu știri ce vă convine vouă,

Spălați pe creier, stăm într-o vâltoare,

Iar toți acești din generația nouă,

Orbiți, pășesc înspre globalizare.

Ne este inutil ogorul semănat,

Căci totul din import e trufanda,

E interzis să pui și varză la murat,

Doar E-urile le putem mânca.

Ne grohăie râtanii plini de pestă,

De vaci, ne spun că s-au smintit,

Și nimenea pe nimeni nu contestă,

Dar ne jelim că ne-am îmbolnăvit.

Ne este mersul dirijat subtil,

De păpușari cu mare îndemânare,

Și nu-i nimic în lume mai umil,

Decât să stăm cu mintea-n hibernare.

Va trece o perioadă nu prea mare,

Când ce-au dorit, ei vor avea...

Nepoții vor privi documentare,

Cu omul liber, care și gândea.