Un ultim apel
Am sunat să întreb ce mai faci,
Și cine de grijă-ți mai poartă,
Între atâtea apeluri, tu zaci
Și nici că-ți mai pasă de soartă.
Am sunat să te-ntreb despre tata,
Căci știu că îl suni sus în cer,
Oftând, îmi mai spui de una de alta,
Şi-apoi îmi vorbești despre el.
Se-aude încet o liniște-n vorbire,
De parca-i ști de undeva că plâng,
Și - n glasul tău plin de iubire,
Cuvintele în gemete se frâng.
De piept îmi vine să mă iau cu cerul,
Să plâng cu picături de sânge,
Să închid pentr-un minut apelul,
Să-l plâng pe acela care plânge,
Apoi să-l rog smerit pe Atotputernic,
Să-mi facă - o operație pe cord,
Căci nu mai sunt atâta de puternic,
Încât să fiu cu Dânsul de acord.
Și te-am sunat în fiecare săptămână,
Dar astăzi sună întruna ocupat,
Pe unde umbli măicuța mea bătrână,
Ori numărul cu-al tatei l-ai schimbat?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 5 noiembrie 2023
Comentarii: 1
Vizualizări: 643
Comentarii
Poezii din aceiaşi categorie
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Rana
A intrat în casă liniștea
Unui nor.
Cerul din nou curat,
Își absoarbe rănile
Usturătoare.
Molatec vânt
Racorește sângele
Zgârie simțul, aripa,
Primăvara.
Seninul este din nou senin
Azurul este din nou
tot mai cert,
Ca și soarele.
Dar rănii îi rămâne
Dorința de veșnicie,
Atârnată într-un cui
Ruginit,
Care zgârie ascuțit
Interior, vesel,
Copilaresc,
Invaluit in ceață fierbinte,
Uitat de natură,
De sine .
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Singurătatea între ziduri
Mă pierd în mulțimea lumii,
dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.
Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,
într-o lume plină de chipuri,
dar fără glas.
Un zâmbet se naște pe buzele altora,
dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.
Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,
să simt că sunt acolo,
dar să nu fiu cu adevărat.
Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.
E un gol care se adâncește în piept,
un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.
E frigul unei zile fără soare,
o noapte fără somn.
Mă simt ca o lună ascunsă după nori,
rătăcind pe cerul meu interior,
plină de dorința de a fi văzută,
dar neînțeleasă,
ca o stea care nu poate străluci.
Nu e vorba de absența ta.
E vorba de absența mea.
O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,
unde încerc să înot fără aer,
să mă regăsesc fără să știu cine sunt.
De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,
unde să nu mă tem de pustiul din mine,
de tăcerea din jurul meu?
Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,
unde ecoul singurătății mă rănește.
Poate că nu e singurătatea care doare,
ci mai mult conștientizarea că,
într-o lume în care toți sunt conectați,
eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.
S I Stola
Atunci cand imi este teama
Respiratia ta imi este pansament
Iar cand durerea sufletului meu
Devine tot mai mare
In bratele tale isi gaseste alinare
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Vocea ta blanda si cuvintele alese
In momente de fericire si durere....
Tu nici nu stii ce inseamna pentru mine
Cladura sufletului tau...
O viata de as mai trai, nu m-as satura de vocea ta
O viata de as mai trai, i-as multumi neincetat,
Pentru iubirea ce mi-o porti cu adevarat!
Deschide-ti larg bratele si strage-ma la pieptul tau
Deschide-ti sufletul tau bun si tine ma ascunsa
Fereste-ma de tot ce-i rau si neinteles
Iubeste-ma cu tot ce-i bun si rau in mine!
Rana
A intrat în casă liniștea
Unui nor.
Cerul din nou curat,
Își absoarbe rănile
Usturătoare.
Molatec vânt
Racorește sângele
Zgârie simțul, aripa,
Primăvara.
Seninul este din nou senin
Azurul este din nou
tot mai cert,
Ca și soarele.
Dar rănii îi rămâne
Dorința de veșnicie,
Atârnată într-un cui
Ruginit,
Care zgârie ascuțit
Interior, vesel,
Copilaresc,
Invaluit in ceață fierbinte,
Uitat de natură,
De sine .
colaj//1
ninge liniștit
peste
orașul răsfirat
pe țărmul mării.
vocile mamelor-
puțin răgușite,
îndulcesc
al zăpezilor crivăț.
tot mai mulți pescăruși
dau târcoale pe la geamuri înghețate,
așteptând
firimituri de pâine.
adânciți în labirintul cărților,
printre drumuri, poduri,
și hărți,
copiii caută- la fel ca pescărușii,
un strop de iubire.
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
La nici douăzeci și patru de ore trecute,
În Oltenia și în țara cutremure iară fu-se.
În această după amiază să resimţit mai tare,
Cutremurul dar nu a făcut pagubă mare.
Doar la Târgu Jiu după cutremur să aflat,
Că doar câteva clădiri cutremurul a afectat.
Oamenii cu toții disperaţi pleacă de acasă,
De frică că un nou cutremur să nu înceapă.
Dar de atunci replici multe mai urmează,
La blocuri și case ele însă nu dăunează.
Și acum în Oltenia se întreabă lumea toată,
Așa chiar dintr-o dată cutremurul ni se arată?
A fost Luni, a fost și Marți oare iar va apărea?
Se întreabă disperată acuma toată lumea?
Asta nimeni nu va putea să dea un răspuns,
Nimeni nu știe din ce cauză aici să ajuns.
Numai bunul Dumnezeu ne va putea apăra,
Doar EL cu puterea SA.
Să nu mai avem cutremure în curând,
Dar nici Dumnezeu nu știe până când!
Psalmi - XXVI - Dezleagă-mă, Doamne!
Zbor înspre Tine cu aripile legate.
Nu cer înălțimi pentru slavă, ci libertatea de a Te atinge.
Sunt prins în lutul zilei, în greutatea de a fi om,
dar duhul meu plânge după Lumină.
Dezleagă-mă, Doamne, din lanțul cărnii grele,
din firea ce tremură-n umbra stelelor rele,
căci dorul meu nu-i de pământ și lut,
ci de lumina Ta — și de început.
Tu, care ai suflat viață peste țărână,
Tu, care ai despicat marea și ai dezlegat poporul de sclavie,
vino și în mine — și despică această legătură.
Dezleagă-mă, Doamne.
N-am nimic să-Ți dau, decât strigătul meu.
Nu port daruri în mâini, ci lacrimi în ochi.
Nu am cântec, ci tăcere grea.
Dar Ție, Doamne, Îți este dragă tăcerea care Te caută.
Întinde-Ți mâna și rupe lanțurile nevăzute.
Cele care mă țin departe, chiar când Te chem.
Cele care mă îngreunează, chiar când vreau să zbor.
Sufletul meu e o pasăre legată de pământ.
Dar dorul meu, Doamne, e cerul.
Și numai Tu poți să mă ridici.
Dezleagă-mă, Doamne.
Și voi zbura, nu pentru mine,
ci pentru slava Numelui Tău.
Alte poezii ale autorului
Iubim în regim de viteză
Cu toţii iubim în regim de viteză,
Şi mame, şi taţi, şi amanţi,
Ne e mângâierea-n proteză,
Şi suntem mereu deranjanţi.
Biletul trimis în anii de şcoală
E acum un desen ori un cod,
Atingerea e şi ea virtuală,
Sentimentul iubirii ne este schilod.
Cu toţii iubim în regim de viteză,
C-o inimă întârziată şi ea,
Iar dragostea ne este obeză,
Prin SMS ne vom trimite-o bezea.
Scrisoarea trimisă în tinereţe,
Timidă în plic s-a ascuns,
Emoţia citirii pare să îngheţe,
Nicicând, ea nu-şi mai află răspuns.
Şi brusc ne-am oprit din viteză,
Ceva s-a stricat la motor...
S-a rupt a mângâierii proteză,
Iar inima tânjeşte de dor şi amor.
Hai să iubim cu toată viteza înapoi,
Primul sărut în dar să mi-l aduci,
Aruncă I-phonul acum la gunoi,
Şi spune-mi timid vorbe dulci.
Bolnav de tine
Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,
Nici vraci, nici doctori nu au leac,
Și n-am știut c-acestă boală face bine,
Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.
Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,
Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,
Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,
Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.
Aș suporta spășit și terapia intensivă,
Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,
Iar tu să fii o soră medicală agresivă,
Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.
Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,
Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,
Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,
De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.
Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,
Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,
Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,
O boală dulce, și cu o suferință aparte.
Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Iubim în regim de viteză
Cu toţii iubim în regim de viteză,
Şi mame, şi taţi, şi amanţi,
Ne e mângâierea-n proteză,
Şi suntem mereu deranjanţi.
Biletul trimis în anii de şcoală
E acum un desen ori un cod,
Atingerea e şi ea virtuală,
Sentimentul iubirii ne este schilod.
Cu toţii iubim în regim de viteză,
C-o inimă întârziată şi ea,
Iar dragostea ne este obeză,
Prin SMS ne vom trimite-o bezea.
Scrisoarea trimisă în tinereţe,
Timidă în plic s-a ascuns,
Emoţia citirii pare să îngheţe,
Nicicând, ea nu-şi mai află răspuns.
Şi brusc ne-am oprit din viteză,
Ceva s-a stricat la motor...
S-a rupt a mângâierii proteză,
Iar inima tânjeşte de dor şi amor.
Hai să iubim cu toată viteza înapoi,
Primul sărut în dar să mi-l aduci,
Aruncă I-phonul acum la gunoi,
Şi spune-mi timid vorbe dulci.
Bolnav de tine
Eu cred că m-am îmbolnăvit de tine,
Nici vraci, nici doctori nu au leac,
Și n-am știut c-acestă boală face bine,
Iar cancerul pe lângă ea, e-un fleac.
Ești boala mea ce trupul îmi zdrobește,
Și-n loc să zac la pat, eu zburd și zbor,
Și ca pe-un drog te-aș consuma orbește,
Să fiu bolnav de tine, de boala ta să mor.
Aș suporta spășit și terapia intensivă,
Înlănțuit pe veci de-un virus patogen,
Iar tu să fii o soră medicală agresivă,
Ce îmi donează sânge și-mi suflă oxigen.
Ca un bolnav nebun mă liniștesc cu tine,
Te las să-mi scrii rețete și tainice scrisori,
Și-aș suferi cumplit dacă m-aș face bine,
De aceea fă-mi injecții, în inimă, cu flori.
Voi fi un veșnic pacient, bolnav de tine,
Căci vindecarea îmi va fi deopotrivă moarte,
Și-am să trăiesc cu acestă boală-n mine,
O boală dulce, și cu o suferință aparte.
Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Orbul din Ierihon
De ce m-ai vindecat Iisuse?
Căci mi-ai dat patimă şi chin,
Când văd acum că cele spuse,
Sunt pline de urât şi de venin.
De ce m-ai vindecat Lumină?
Să văd în jur că fratele e trist,
Că omul şi oculta sa creştină,
S-a înfrăţit cu antihrist.
De ce m-ai vindecat Hristoase?
Să văd războaie în tot locul,
Şi-n oameni suflete răutăcioase,
Ce nu le curăţă nici chiar potopul.
De ce m-ai vindecat Tu, Doamne?
Şi-mi laşi puterea de-a vedea,
Cum omului îi cresc demonic coarne,
Şi-ncepe apoi cu Tine a se lupta.
Adună Doamne urâtul de prin lume,
Şi fă, ca-n ochii mei să îl absorb,
Iar jertfa mea apoi să se rezume,
În faptul de-a rămâne veşnic orb.
Sunt...
Sunt o poveste,
A inimii tale,
O floare ce crește,
Cu mii de petale.
Sunt cântec de dor,
Al iubirii pierdute,
Un câmp de mohor,
Cu flori necrescute.
Sunt lacrimi vărsate,
Din ochii-ți fierbinți,
Clipe deșarte,
Și lungi rugăminți.
Sunt doina de jale,
Din sufletul tău,
Frunza, ce-n cale,
Ți-o cântă mereu.
Sunt mersu' înainte,
Poteca, cărarea…
Icoanele sfinte,
Ce-ți plâng supărarea.
Sunt umbra la umbră,
Înger de pază,
Iubirea ce-ți curmă,
Tristețea ce-oftează.
Tremur...
În ochii mei se zbate-o umbră rece,
Un vânt amar prin suflet mi-a trecut,
Iar timpul, ca un dor necunoscut,
Din rană mi se scurge și petrece.
Mi-e trupul rug al gândurilor stinse,
Un vis uitat sub cerul de pământ,
Iar dragostea cu glasul ei plăpând,
Îmi cântă-n taină amoruri neatinse.
Mi-e sufletul o rană de parcă-i carne vie,
Pe care timpul nu poate s-o mai coase,
Căci lacrimi grele mi s-au lăsat în oase,
Iar pasul sprinten să meargă nu mai știe.
Sub cerul mut, albastrul meu se pierde,
Iar zborul spre-nălțimi e numai amăgire,
Înnebunit îmi caut pârdalnica iubire,
Iar talpa, de-atâta iarbă, îmi este acuma verde.
Și chiar de bezna mă va prinde-n gheare,
Eu port în piept un strop de infinit,
Și amorul meu ce încă plânge risipit,
Va fi sclipind pe cer, o stea nemuritoare.
Silvia Mihalachi