Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 24 septembrie 2023
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 717
Poezii din aceiaşi categorie
Inima Universului
Am căutat iubirea în colțuri de lume, în umbre de gânduri,
Dar am găsit-o acolo, în adâncul sufletului tău, unde timpul nu îndrăznește să pătrundă.
Tu ești vântul care îmi răstoarnă munții, iar eu sunt doar un fir de iarbă,
Ce tremură la fiecare adiere din privirea ta.
Îți port amintirile în piele, ca o haină făcută din dorințe neîmplinite,
Iar fiecare cuvânt nespus este o rană care nu se vindecă.
Când îți ating chipul în vis, mă pierd între realitate și fantezie,
Și îți spun că, în această lume haotică, tu ești singura mea certitudine.
Te-am căutat în toate locurile greșite, dar nu știam că te purtam în mine,
Și acum, în fața unui univers întreg, mă învăluie doar liniștea prezenței tale.
Mă topesc în fiecare cuvânt pe care nu l-am spus,
Și mă pierd în ochii tăi, acolo unde timpul nu există.
La cafenea!
E seară și abia aștept să vii
Să te așezi aici la masa mea,
Iar eu îndrăgostit să-ți spun
Că lângă mine a căzut o stea
De când ai acceptat dorința mea
De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,
Orașul l-am călcat în lung și-n lat
Să caut cea mai frumoasă cafenea
Localul l-am ales cu mare grijă
Să pot să stau afară pe-o terasă,
Sub cerul înstelat, lâng-o vioară
Ș-un menestrel ce cânt revarsă
Ce flori să iau mi-a spus colega
Și care este culoarea preferată,
La cer am apelat să țină ploaia
Ca noi s-avem o seară minunată
La ora stabilită, am fost la ea
Și tare mândru flori i-am oferit,
La schimb mi-a dat un mic sărut
Pe care niciodată n-am să-l uit
Cuvinte, nu am avut prea multe
Și doar am îngânat să mergem,
Privirea mi s-a dus spre ochii ei
Și am simțit cum ne-nțelegem
Ne-am așezat la masa rezervată
Și eu doua cafele-am comandat,
Și-n timp ce savuram aroma lor
Arcușul pe vioară ne-a încântat
De sus ne lumina steaua polară
Și de pe carul mic ne îndemna,
Să punem ani iubirii noastre
Și să urmăm ce spune inima
Îndemnu-acum, e visul împlinit
Și noi am devenit prieteni buni,
Iar mai apoi uniți prin jurământ
Si azi inel de-argint avem la mâini
La masa cu noroc am revenit
Mereu să ne trezim la o cafea,
Până ce cineva ne-a anunțat
Patroana a plecat la cer..și-i stea!
Invitație
Cu ochi pictați de paradis
Și cu-n zâmbet cald de rai,
Te invit cu drag in a mea lume,
Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,
Iar în umbra nopții, sub cerul senin,
Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.
Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,
Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Colaps
Păcat, e că trebuie în fiecare zi să suport durerile sufletești
Păcat că aerul care fiind atât de dulce înainte, acuma e atât de greu
Și nu pot obține, suficientă apă limpede din izvoarele împărătești
Și sensul vieții mele, a dispărut în umbra apusului de soare care mă încălzea mereu
Decalajul adânc și întunecat, care a apărut între noi fără motive evidente
Și zorile, care încă nu au venit să atingă chipul tău cu primele raze solare
Te văd în fiecare noapte, prin visuri dincolo de cerurile senine și dansuri ale stelor lente
Acest vis frumos, care nu se va împlini niciodată din cauza speraței care în fiecare zi moare
Glasul tău liniștit și atât de calduros, încălzește orice inimă înghețată
Tu trezești prin prezența ta, cele mai plăcute amintiri a zilelor trecute
Când dorința dragostei mele, a fost ieșită din propria limită destinată
Dorul și dragul, față de tine îmi înlocuiau orice delicatesă și băuturi plăcute
Zvonul clopotelor bisericii construite pentru tine, răsună atât de pasionat și crud în adânncul sufletului
Sunetul viselor frumoase și dulci, trezește noile speranțe periodic nemuritoare
Dar sunt atât de singur în cele mai grele și reci nopți ale vieții sub greutatea trecutului
Și simt durerea spinilor din acești trandafiri care au culoarea blestemată și uimitoare
Scrâșnitul oaselor, îmi dă de știre că nemuritoare sunt doar visurile neâmplinite
Durerea rece și ascuțită, îmi străpunge chiar sufletul și corpul slăbit de farmecul mortal
Strigătele a celei mai aspre dureri, caută o ieșire pentru primirea liniștei mult dorite
Dar nu-mi voi tulbura liniștea mea trainică și voi termină aceast spectacol cu un chip și glas liniștit total.
Reînnoire
Lumea asta-i imperfectă
Nimeni nu te mai respectă.
Ea te calcă în picioare
Neștiind a ta valoare.
Toți te nedreptățesc
Cu invidie te-ncolțesc,
Încercând să te doboare
Batjocorind a ta onoare.
Dar având înc-o fărâmă
De speranță ce nu moare,
Începi să crezi că poți schimba
Puțin, puțin din lumea ta.
Inima Universului
Am căutat iubirea în colțuri de lume, în umbre de gânduri,
Dar am găsit-o acolo, în adâncul sufletului tău, unde timpul nu îndrăznește să pătrundă.
Tu ești vântul care îmi răstoarnă munții, iar eu sunt doar un fir de iarbă,
Ce tremură la fiecare adiere din privirea ta.
Îți port amintirile în piele, ca o haină făcută din dorințe neîmplinite,
Iar fiecare cuvânt nespus este o rană care nu se vindecă.
Când îți ating chipul în vis, mă pierd între realitate și fantezie,
Și îți spun că, în această lume haotică, tu ești singura mea certitudine.
Te-am căutat în toate locurile greșite, dar nu știam că te purtam în mine,
Și acum, în fața unui univers întreg, mă învăluie doar liniștea prezenței tale.
Mă topesc în fiecare cuvânt pe care nu l-am spus,
Și mă pierd în ochii tăi, acolo unde timpul nu există.
La cafenea!
E seară și abia aștept să vii
Să te așezi aici la masa mea,
Iar eu îndrăgostit să-ți spun
Că lângă mine a căzut o stea
De când ai acceptat dorința mea
De-a ne-ntâlni pe seară la cafea,
Orașul l-am călcat în lung și-n lat
Să caut cea mai frumoasă cafenea
Localul l-am ales cu mare grijă
Să pot să stau afară pe-o terasă,
Sub cerul înstelat, lâng-o vioară
Ș-un menestrel ce cânt revarsă
Ce flori să iau mi-a spus colega
Și care este culoarea preferată,
La cer am apelat să țină ploaia
Ca noi s-avem o seară minunată
La ora stabilită, am fost la ea
Și tare mândru flori i-am oferit,
La schimb mi-a dat un mic sărut
Pe care niciodată n-am să-l uit
Cuvinte, nu am avut prea multe
Și doar am îngânat să mergem,
Privirea mi s-a dus spre ochii ei
Și am simțit cum ne-nțelegem
Ne-am așezat la masa rezervată
Și eu doua cafele-am comandat,
Și-n timp ce savuram aroma lor
Arcușul pe vioară ne-a încântat
De sus ne lumina steaua polară
Și de pe carul mic ne îndemna,
Să punem ani iubirii noastre
Și să urmăm ce spune inima
Îndemnu-acum, e visul împlinit
Și noi am devenit prieteni buni,
Iar mai apoi uniți prin jurământ
Si azi inel de-argint avem la mâini
La masa cu noroc am revenit
Mereu să ne trezim la o cafea,
Până ce cineva ne-a anunțat
Patroana a plecat la cer..și-i stea!
Invitație
Cu ochi pictați de paradis
Și cu-n zâmbet cald de rai,
Te invit cu drag in a mea lume,
Să-mi bați cărare de aur spre inima ta,
Iar în umbra nopții, sub cerul senin,
Vreau să te iubesc, cu patimă și dor divin.
Ca flăcările sălbatice, în dansul lor haotic,
Să fii focul meu, arzând într-un extaz hipnotic.
Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Colaps
Păcat, e că trebuie în fiecare zi să suport durerile sufletești
Păcat că aerul care fiind atât de dulce înainte, acuma e atât de greu
Și nu pot obține, suficientă apă limpede din izvoarele împărătești
Și sensul vieții mele, a dispărut în umbra apusului de soare care mă încălzea mereu
Decalajul adânc și întunecat, care a apărut între noi fără motive evidente
Și zorile, care încă nu au venit să atingă chipul tău cu primele raze solare
Te văd în fiecare noapte, prin visuri dincolo de cerurile senine și dansuri ale stelor lente
Acest vis frumos, care nu se va împlini niciodată din cauza speraței care în fiecare zi moare
Glasul tău liniștit și atât de calduros, încălzește orice inimă înghețată
Tu trezești prin prezența ta, cele mai plăcute amintiri a zilelor trecute
Când dorința dragostei mele, a fost ieșită din propria limită destinată
Dorul și dragul, față de tine îmi înlocuiau orice delicatesă și băuturi plăcute
Zvonul clopotelor bisericii construite pentru tine, răsună atât de pasionat și crud în adânncul sufletului
Sunetul viselor frumoase și dulci, trezește noile speranțe periodic nemuritoare
Dar sunt atât de singur în cele mai grele și reci nopți ale vieții sub greutatea trecutului
Și simt durerea spinilor din acești trandafiri care au culoarea blestemată și uimitoare
Scrâșnitul oaselor, îmi dă de știre că nemuritoare sunt doar visurile neâmplinite
Durerea rece și ascuțită, îmi străpunge chiar sufletul și corpul slăbit de farmecul mortal
Strigătele a celei mai aspre dureri, caută o ieșire pentru primirea liniștei mult dorite
Dar nu-mi voi tulbura liniștea mea trainică și voi termină aceast spectacol cu un chip și glas liniștit total.
Reînnoire
Lumea asta-i imperfectă
Nimeni nu te mai respectă.
Ea te calcă în picioare
Neștiind a ta valoare.
Toți te nedreptățesc
Cu invidie te-ncolțesc,
Încercând să te doboare
Batjocorind a ta onoare.
Dar având înc-o fărâmă
De speranță ce nu moare,
Începi să crezi că poți schimba
Puțin, puțin din lumea ta.
Alte poezii ale autorului
Tinerețea
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să crească mărăcini în suflet de tânăr,
Adună din harul ce el l-a vărsat,
Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să trăiască banal un tânăr pe lume,
Coboară din ceruri la hora din sat,
Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să pătrundă boala în tânăr fecior,
Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,
Şi dă-i zece boli când va fi senior.
Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,
Şi încununează pe pământ frumuseţea,
Poveri şi mai grele să poarte tot omul,
Dar, oferă-i pe veci tinereţea...
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Renasc
Pe stânci de piatră veche, sfărâmate,
Îmi scriu blestemul într-un colț de sat,
Iar lacrimile mele, astăzi înghețate,
Au adăpat cândva al lor pârâu secat.
Am fulgerat tăcut prin multe ploi străine,
Și-am șuierat ca vânt, pământuri sterpe,
În ochi purtam amurguri clandestine,
Și mă uitam spășit spre ceruri să mă ierte.
Se frânge-n mine timpul, ca un lemn uscat,
Și-n crăpătura lui se-adună vântul rece,
Sub pasul meu, pământul s-a lăsat,
Și-n umbrele lui stranii, o taină se petrece.
Din palmele străvechi îmi curge iarăși lutul,
Model de trup rănit, ce nu mai vrea să fie,
Și-n colbul din privire îngrop iar începutul,
Ca să renasc tăcut sub crucea de pe glie.
Pe buze-mi stă o rană, nescrisă și amară,
Ce strigă către stânci, dar stâncile-s tăcute,
Și totuși, din cădere, o stea se naște iară,
Să-mi limpezească gândul și nopțile pierdute.
Și poate că blestemul, odată risipit,
Va fi doar amintirea unui drum ce piere,
Iar eu, din pietre oarbe, mi-oi face-un chivot mic,
Să-mi strâng în el tăcerea și dorul de durere.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.
Tinerețea
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să crească mărăcini în suflet de tânăr,
Adună din harul ce el l-a vărsat,
Şi mai pune-i încă un înger pe umăr.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să trăiască banal un tânăr pe lume,
Coboară din ceruri la hora din sat,
Şi îmbracă pe-o clipă o piele de june.
Doamne, nu lăsa că e mare păcat,
Să pătrundă boala în tânăr fecior,
Lasă-l acum, că e un prinţ înfocat,
Şi dă-i zece boli când va fi senior.
Schimbă-ne iarăşi Doamne genomul,
Şi încununează pe pământ frumuseţea,
Poveri şi mai grele să poarte tot omul,
Dar, oferă-i pe veci tinereţea...
M-am ridicat...
M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,
Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,
Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-n valurile morții de mic m-am botezat.
Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,
Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,
Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,
Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.
Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,
Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,
Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,
Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.
Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,
Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,
Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,
Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.
Nu mai pot iubi
Sufletul mi-a devenit un cimitir fără soartă,
Al iubirilor ucise şi prefăcute în scrum,
Iar eu, preotul şi mulţimea îndoliată,
Ce le-a condus pe ultimul drum.
Un vot în urna disperării e fiecare clipă trăită,
O nouă creaţie a mea, e fiecare om întristat,
Iar cuvintele tandre rostite de iubită,
Au devenit jigniri şi aduceri de păcat.
Privesc fără să văd, ascult fără să aud,
Miracolul invoc la petrecerile din cavouri,
Aici unde speranţele adorm ori se ascund,
Mustrate de demonii coborâţi din nouri.
Mă sfâşii pentru ca să pot trăi,
Iubirile se sting în mine asemeni scânteilor,
Nimic din lumea aceasta nu mai pot iubi,
Căci nu mai pot respecta poruncile zeilor.
Aştept cu nerăbdare vremea când viermii,
Vor visa zâmbitori pe oasele mele,
Şi timpul când mama în mijlocul iernii,
Îmi va pune la cap mănunchiuri de stele.
Renasc
Pe stânci de piatră veche, sfărâmate,
Îmi scriu blestemul într-un colț de sat,
Iar lacrimile mele, astăzi înghețate,
Au adăpat cândva al lor pârâu secat.
Am fulgerat tăcut prin multe ploi străine,
Și-am șuierat ca vânt, pământuri sterpe,
În ochi purtam amurguri clandestine,
Și mă uitam spășit spre ceruri să mă ierte.
Se frânge-n mine timpul, ca un lemn uscat,
Și-n crăpătura lui se-adună vântul rece,
Sub pasul meu, pământul s-a lăsat,
Și-n umbrele lui stranii, o taină se petrece.
Din palmele străvechi îmi curge iarăși lutul,
Model de trup rănit, ce nu mai vrea să fie,
Și-n colbul din privire îngrop iar începutul,
Ca să renasc tăcut sub crucea de pe glie.
Pe buze-mi stă o rană, nescrisă și amară,
Ce strigă către stânci, dar stâncile-s tăcute,
Și totuși, din cădere, o stea se naște iară,
Să-mi limpezească gândul și nopțile pierdute.
Și poate că blestemul, odată risipit,
Va fi doar amintirea unui drum ce piere,
Iar eu, din pietre oarbe, mi-oi face-un chivot mic,
Să-mi strâng în el tăcerea și dorul de durere.
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Am iubit o mască
Am iubit o mască... ce frumos mințea,
Un surâs de ceară, ochi fără durere,
Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,
Ascundeam sub pernă lacrimile mele.
Am iubit o mască... i-am făcut altar,
Aprinzând în gânduri lumânări de vis,
Însă ceara scursă, devenea coșmar,
Iar lumina noastră se scurgea-n abis.
Am iubit o mască... i-am jurat să fiu,
Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,
Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,
Răsăream nostalgic ca o dimineață.
Am iubit o mască... o iubesc și-acum,
Am lăsat în spate tot ce n-am aflat,
Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum,
Și-am iubit orbește, până m-am uscat.
Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,
Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,
O credeam icoana sufletului meu,
Și-o slăvea întruna inima-mi cernută.
Am iubit o mască... poate n-a fost ea,
Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,
Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa,
Ca o primăvară fără flori și frunze.