Du-mă acasă drum nebun...
Du-mă acasă drum nebun,
Du-mă, nu mă rătăci,
Am să-ţi cânt şi am să-ţi spun,
Toată jalea inimii.
Du-mă acasă nord şi sud,
Şi-n pustiuri nu mă pierde,
Vreau pe-ai mei să-i mai aud,
Vreau să calc pe iarbă verde.
Du-mă acasă est şi vest,
Şi mă-ndrumă la răscruci,
Pasul îl am tot mai funest,
Gândul mi-e un zbor de cuci.
Du-mă acasă drum îngust,
În străini nu mă lăsa,
Pâinea mamei vreau s-o gust,
Vinul tatei să-l pot bea.
Du-mă acasă drum nebun,
C-o să stau şi -o să-ţi adun,
Pietre din apă stătută,
Să-ţi fac calea mai bătută.
Du-mă acasă drumul meu,
Calea mea, destin ursit...
Căci de-un veac mă plimb mereu,
Şi mi-e dor, şi-s obosit.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 681
Poems in the same category
Când noaptea nu cântă
Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.
Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.
În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.
Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.
Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.
Playon Alexandru Gabriel
Tu vant ce prin par imi treci,
Esti cald si afara-s vremuri reci.
Imi este bine si nu doresc sa pleci,
As vrea ca viata cu mine s-o petreci...
Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,
Te nasti tu iubita mea furtuna.
Cu ochii verzi inflacarati,
De razboi ei par a fi insetati!
Draga mea regina Hera...
Din priviri cutremuri Terra,
Ai putea muta planeta Venus.
Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!
Ecou de poezie
Şi-am pus tăcerea mea pe-o foaie
Așteptând cuvintele în zori.
Sunetul tăcerii, se simte doar in
ploaie.
lar versurile se văd doar printre
nori.
Cuvintele purtate prin vânturi
străine,
Se-așează pe ståncile inalte,
Se-aud ecouri de poezie,
Le vezi aici, dar sunt in altă parte.
Vis
La ceas de noapte,
Când somnul mi-e mai profund,
Când pleoapele îmi sunt grele,
Apari în al meu vis fredonând.
Cu ai tăi ochi căprui,
Îmi faci din vis,paradis,
Mă ridici la ceruri
Și o faci dinadins.
Te învârti în jurul meu
Eu încep să tresar,
Mă amețești mereu,
Cu parfumul tău bizar.
Pas cu pas,
Piruetă cu piruetă;
Ne scufundăm în dans,
Nu ne mai uităm la ceas.
Uităm de toți și toate,
Mă atingi domol,
Lăsăm problemele în spate;
Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.
Când noaptea nu cântă
Când noaptea nu cântă a dor
culeg printre vise un gând,
un gând de demult călător
în suflet de tine flămând.
Scriu vorbe-n perdele de fum,
copilă cu chipul pierdut
în umbra lăsată în drum,
în urma rămasă în lut.
În vers eu aș vrea să răsar,
poem nesfârșit să îți fiu
pe cerul ce-l vreau ca altar,
copilă cu păr argintiu.
Hoinar peste buze râvnind
un tainic sărut să aștern
când zorii din noapte se-aprind,
copilă-iubire, sărutul etern.
Când noaptea nu cântă a dor
și ceru-i stăpân peste nori
iubirea e-un vis arzător
copilă cu ochi călători.
Playon Alexandru Gabriel
Tu vant ce prin par imi treci,
Esti cald si afara-s vremuri reci.
Imi este bine si nu doresc sa pleci,
As vrea ca viata cu mine s-o petreci...
Dar cand vantul caldul cu rece se imbina,
Te nasti tu iubita mea furtuna.
Cu ochii verzi inflacarati,
De razboi ei par a fi insetati!
Draga mea regina Hera...
Din priviri cutremuri Terra,
Ai putea muta planeta Venus.
Dar , nu uita ca sotul tau e Zeus!
Ecou de poezie
Şi-am pus tăcerea mea pe-o foaie
Așteptând cuvintele în zori.
Sunetul tăcerii, se simte doar in
ploaie.
lar versurile se văd doar printre
nori.
Cuvintele purtate prin vânturi
străine,
Se-așează pe ståncile inalte,
Se-aud ecouri de poezie,
Le vezi aici, dar sunt in altă parte.
Vis
La ceas de noapte,
Când somnul mi-e mai profund,
Când pleoapele îmi sunt grele,
Apari în al meu vis fredonând.
Cu ai tăi ochi căprui,
Îmi faci din vis,paradis,
Mă ridici la ceruri
Și o faci dinadins.
Te învârti în jurul meu
Eu încep să tresar,
Mă amețești mereu,
Cu parfumul tău bizar.
Pas cu pas,
Piruetă cu piruetă;
Ne scufundăm în dans,
Nu ne mai uităm la ceas.
Uităm de toți și toate,
Mă atingi domol,
Lăsăm problemele în spate;
Un vis,din care n-aș vrea să mă mai scol.
Other poems by the author
Ce taină adâncă...
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omu-i o ființă infimă,
Un val ce se pierde-n furtună,
O umbră fără lumină.
Se-nalță cu visuri mărețe,
Dar pașii îi sunt de nisip,
Încalcă porunci și povețe,
Iar fața-și ascunde-n alt chip.
E duhul ce plânge în noapte,
Un strigăt ce nimeni nu-l știe,
Un jar care arde-n tăcere,
Carne și os devenită stihie.
E-un cântec de jale ce trece,
Un șuier ce se-aude în vânt,
Se naște, se pierde, petrece,
Și taina-i rămâne un gând,
Căci lumea îl naște și-l pierde,
Un scâncet ajuns în cuvânt,
Un ecou dintr-o mare de stele,
O umbră ce intră-n pământ.
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omul e-atât de infim,
Un vis risipit printre stele,
O umbră pe margini de timp.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Dans
Ochiul hulpav privește spre tine,
Toamna presare și frunze, și ploi
Florile-n parc au nuanțe din tine,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Nori cenușii se-ating cu pământul,
Natura declară la toate război,
Atacă cu ploaia, cu frigul și vântul,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Surâde pe alee o statuie sub duș,
Apa tot crește, și curge puhoi,
Bate din aripi un alb pescăruș,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Frunze se-aștern pe bănci și alee,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Dă-mi mâna frumoasă femeie,
Să dansăm printre frunze și ploi,
Să naștem subit din ochi curcubeie,
Iar toamna mirată să privească la noi!
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.
Ce taină adâncă...
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omu-i o ființă infimă,
Un val ce se pierde-n furtună,
O umbră fără lumină.
Se-nalță cu visuri mărețe,
Dar pașii îi sunt de nisip,
Încalcă porunci și povețe,
Iar fața-și ascunde-n alt chip.
E duhul ce plânge în noapte,
Un strigăt ce nimeni nu-l știe,
Un jar care arde-n tăcere,
Carne și os devenită stihie.
E-un cântec de jale ce trece,
Un șuier ce se-aude în vânt,
Se naște, se pierde, petrece,
Și taina-i rămâne un gând,
Căci lumea îl naște și-l pierde,
Un scâncet ajuns în cuvânt,
Un ecou dintr-o mare de stele,
O umbră ce intră-n pământ.
Ce taină adâncă e lumea,
Iar omul e-atât de infim,
Un vis risipit printre stele,
O umbră pe margini de timp.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.
Dans
Ochiul hulpav privește spre tine,
Toamna presare și frunze, și ploi
Florile-n parc au nuanțe din tine,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Nori cenușii se-ating cu pământul,
Natura declară la toate război,
Atacă cu ploaia, cu frigul și vântul,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Surâde pe alee o statuie sub duș,
Apa tot crește, și curge puhoi,
Bate din aripi un alb pescăruș,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Frunze se-aștern pe bănci și alee,
Și uzi ne mirăm amândoi...
Dă-mi mâna frumoasă femeie,
Să dansăm printre frunze și ploi,
Să naștem subit din ochi curcubeie,
Iar toamna mirată să privească la noi!
Eminescu
Din inima ţărânii româneşti,
Acea Moldovă foarte veche,
S-a zămislit în Ipoteşti,
Luceafărul fără pereche.
Străluce falnic peste ţară,
Din valurile vremii pitoreşti,
Făcând mereu ca el să pară,
Prin poezie, Crăiasa din poveşti.
Singurătatea ţi-o risipă într-o clipă,
Pe loc te va răpune o Melancolie,
Şi cauţi răvăşit şi-n pripă,
Să devorezi a sa divină poezie.
Un Înger de pază pentru suflet,
Când amintirile… te părăsesc,
O oază de lumină într-un zâmbet,
O Floare Albastră pe câmpul românesc.
Atunci când trecem negrăbiţi,
Pe lângă plopii fără soţ,
Şi ne simţim trişti, neiubiţi,
Pajul Cupidon ne aşteaptă-n colţ,
Şi ne şopteşte la ureche,
Ce e amorul sau a sa poveste,
Tot prin ale sale versuri nepereche,
Ce-s pline de vorbe măiestre:
Iubind în taină mi-am aflat Dorinţa,
Să mă recite prunc şi cel bătrân,
Iar Criticilor mei le rog fiinţa,
Să nu mă mustre c-am fost bun român.
Nu vreau o Despărţire pentru noi,
Când însuşi glasul ne e unul,
Ci doar iubire în nevoi,
Căci asta ştie tot românul.
Povestea codrului să mă lăsaţi,
Să mi-o ascult ca-n tinereţe,
Scrisorile să mi le daţi,
Să le citesc printre fâneţe.
Iar Lacul, Noaptea să-l privesc,
Înger şi demon să mă fi simţit,
Să-mi dea puteri să-mi amintesc,
De- O Mamă…dulce mamă, ce-am iubit.
Şi-n Freamăt de codru agitat,
De câte ori iubito mi-am dorit,
O Revedere cu al tău chip curat,
Şi-a ta iubire de granit.
Departe sunt de tine acum,
Adio nu-ţi voi spune niciodat,
Căci Doina mea de om nebun,
O lume întreagă a schimbat.
S-a dus amorul, s-au dus toate,
Atât de fragedă e amintirea,
Departe sînt de tine frate,
Dar tot la tine mi-e iubirea.
De-or trece anii peste mine,
M-ai am un singur dor români,
E Rugăciunea unui dac, ştiţi bine,
Iubiţi-vă şi fiţi pe voi stăpâni.
O clipă vom rămâne înmărmuriţi,
Nu ştim de-i vis sau o dorinţă,
Dar ştiu că toţi îi mulţumiţi,
Cu o dreaptă cuviinţă:
Mărite Eminescu îţi mulţumim,
Pentru iubirea ce ai arătat-o orişicui,
Ea ne inundă atunci când te citim,
Şi mult am vrea să-ţi spunem, O rămâi …
Epigrame XVIII
Lui Diana Şoşoacă
Spun colegii din Senat,
Că aleasa D. Şoşoacă,
E din baroul-avocat…
Dar juri că vine de la troacă.
Lui Diana Şoşoacă
La tribună-n parlament,
E Şoşoacă revoltată,
Şi atacă virulent,
Doar cu gesturi de primată.
Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR
Au zis toţi de la partid,
Că e AUR…fără îndoială,
Însă clar s-a dovedit,
Că-i alamă cu spoială.
Lui Diana Şoşoacă
Dânsa turuie ca un tribun,
Iar toţi colegii îi dau dreptate,
Nu c-ar spune ceva bun,
Ci că-i om cu… greutate.
Aleşilor din parlament
La cât de graşi aleşii sunt,
În parlament în loc de locuri,
Ar trebui să se monteze,
Cocine şi cu padocuri.
Un credincios
La biserică a plecat,
Dar pe drum s-a ospătat,
Busuioacă a servit,
Şi-a ajuns… aghezmuit.
La Înviere
Vrând s-ajungă la Înviere,
Şi-a găsit motiv curat,
Dând cu vin, apoi cu bere,
Stă-n pronaos, mort de beat.
La stomatolog
Ajuns la stomatolog,
C-o extracţie de măsea,
Văd că preţu-n catalog,
Un extras de cont, cerea.
La restaurant
Am servit un cotlet cald,
Şi apoi am constatat,
Că la gust era cam fad,
Dar la preţ… cam piperat.
Unui patron de restaurant
A gătit fripturi, salate,
Şi fiind băiat “isteţ”,
Tot piperul din bucate,
La băgat subtil în preţ.
Bolnavi
Acum că dacă tot m-am și născut,
Prin dar divin având și dreptul a trăi,
Un pic de libertate le-am cerut,
Și mi s-a dat doar dreptu-a șovăi.
Cu toții ne plimbăm buimaci pe stradă,
Ca-ntr-un imens ospiciu de nebuni,
Și fiecare pentru celălalt e pradă,
Și-ntreg ospiciul se împarte-n națiuni.
Brancardieri mascați te pun forțat pe targă,
De n-ai vreo boală, de-ndată ți se face rost,
Și ambulanțe zgomotoase te aleargă,
Și brusc devii un pacient neștiutor și prost.
Ți-e frică să respiri și aerul din stradă,
Căci virușii subit au evadat din eprubete,
Suntem bolnavi cu toții la grămadă,
Și ne tratează specialiști din clinice secrete.
Și nu poți accepta că nu mai ești bolnav,
Că-ți vin necontenit în plic rețetele acasă,
Și undeva-n registre ești pacientul cel mai grav,
Ce răspândește boli virale și în masă.
Citești gazete ce scriu că morții umblă vii,
Și urlă clopote-n biserici a îngropăciune,
Lângă advon găsești deschise farmacii,
Să iei câte-un calmant la fiece minune.
Vai, ce ciudat, cum sănătoșii mor de-a valma,
Iar cei bolnavi aplaudă pe acei ce îi conduce,
De-atâta aplaudat îi doare seara palma,
Și nu mai pot a se ruga ori face sfânta cruce.