Cât mai poți?

Că tot s-a-ntors lumea cu susul în jos,
Sucim și proverbul, să pară frumos,
Deși ar fi bine să nici n-o gândim,
E epoca noastră pe care-o trăim:
Cel care altuia o groapă îi sapă,
Ajunge departe, ajunge chiar papă.
Acel ce devreme, în zori s-ar scula,
Să meargă la muncă, în ea va pica.

Din nimic am venit și-n nimic m-oi întoarce,

Nimicurile mă omoară și nimic nu pot face.

Nimic de la viață n-am cerut niciodată

Și nimic n-am putut să-i ofer de durată...

Nimic n-am făcut să merit a mă naște,

Cu nimic n-am greșit să fiu lăsat să mor...

Sunt un biet ce din tot nimic nu cunoaște

De nimic nu mi-e teamă, de nimic nu mi-e dor!

(A.C. - Iași)

Într-o lume plină de dileme

Oare suntem robii concepțiilor,

Victimele tuturor decepțiilor,

Afișând nepăsători embleme?

Așteptăm cu nerăbdare timpul

Să ne indice drumul de parcurs,

Ca și când viața ni s-a scurs 

Precum din clepsidră nisipul.

Evadăm din răcoarea gândului

În îmbrățișarea caldă a inimii,

Exclamând cuvinte-n acronimii

Și acceptăm ideea fondului.

Ne frământă adânci tradiții

Perpetuu în viața noastră,

Ca cerul de culoare albastră,

Urcând spre culmi în noi condiții.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Pentru ce traim?

Nimeni nu stie

Care raspunsul sa fie

Oare ca sa ne iubim?

Pentru ce traim?

Multi au speculat

Altii ne-au sugerat

Poate sa suferim?

Pentru ce traim?

Cu totii ne-am gandit

Intrebarea-m rasucit

Solutia s-o gasim

Pentru ce traim?

Raspunsul l-am aflat

Si apoi vi l-am dat 

Traim ca sa murim

Dorul nu va dispărea

Prin el vei putea crea

Artă de neprețuit

Din ceea ce ai trăit

El ține-n viață trecutul

Care mai e doar în gândul

La ce-a fost și e în tine

El dă sensul în sine

E o durere plăcută

Ce-n minte e simțită

E un vis bun sau de necaz

Ce-l visezi doar când ești treaz 

E un gând și-un sentiment

Pentru un trecut moment

Care-acum nu mai există

Decât prin mintea artistă 

Simți ceva pentru ceva

Ce e doar în mintea ta

Simți durere și iubire

La ceva ce n-are trăire

Oare când în ochii mei ai să privești,  

Fără de frici să te lovești,  

Că împietrit ai să te ivești,  

Când a mea privire de Medusa o să întâlnești.  

Și o să mă înțelegi cândva,  

Cât de mută rămân la un gând,  

Când nici hartă n-am spre inima mea,  

Și doar amintiri mă dor, pe rând.  

Doar o veche rană curge încet,  

În valuri grele, dintr-o veche trăire,  

Pentru o statuie ce-n colț stă încet,  

Prafuită, pierdută, uitată-n neștire.  

Cu zâmbet șters și chip de piatră,  

O lacrimă-n ochi, împietrită mereu,  

Pentru o vecie, în taină, se-arată,  

Ca un ecou dintr-un vis ce-i al meu.  

Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.

Oh sufet drag,

Oare te ai gândit 

La cât de efemer este omul ? 

O clipă efervescentă 

O adiere de vânt 

O viață de om ... 

Totuși... doar atât ? 

Când văd zâmbete,

Lumină și iubire .

Și toate par infinite 

Până și o amintire 

Care de alinare este atinsă 

Mereu te bucură 

Zâmbetul înflorește 

Când o clipa ți ai amintit 

De ce a fost cândva . 

Însă îți spun și te rog , 

Crează și simte 

Du-te și învață ceva nou

Descoperă și alege 

Să stai în credință

Când o decizie ai luat 

Grijile lasă-le la mine ! 

De vrei tine-mă de mana 

Încet am să pornim .

Tu în lume să trăiești,

Visul să nu-l uiți ! 

Căci pe drumul ales 

Lin am să te duc 

De încredere ai 

Să lași totul și 

Doar să mergi liniștit.

Oh suflet drag,

Aceste sentimente-

Acest fapt- 

De a pune totul pe hârtie

Este o binecuvântare sau o pedeapsă ? 

Un dar sau nu ...

Iarăși în miez de noapte mă gândesc

La ce joc amuzant jucăm,

De ce numai iubirea și durerea

Versuri scot din poet.

Cum în angoase întunecate mă aflu

Fiori reci mă trec,

Suflu înghețat-tăios,

Mă poarta în vânt,

Asemenea unui fulg de zăpadă 

Prea mic și inocent 

Fară puterea de a alege 

Unde să se așeze ...

Fiindcă el doar plutește 

Într-un neant .

Așa că întreb :

De ce nu am somn,

Dar nici vlagă ?

Pare a mă fi certat cu odihna!

Oare sa supărat pe mine 

Când printre stele 

Iar am zăbovit? 

Sau când pe poteci de munte 

Am umblat?  

Când frunze de toamna

Am admirat,

Pe străzi întunecate 

Cu eșarfa-n vânt 

Dar cu zâmbet cald în suflet? 

Oare asta să mi fie pedeapsa ,

Prețul plătit,

Pentru acest dar ? 

Înecat în gânduri reci,

O emoție nouă să deschid,

Dinăuntrul de etern,

Înțelegere și cunoaștere

Iar să dobândesc.

Alerg să te aud,

Ghid să-mi fii,

Și nu prea departe

Deja te zăresc.

Lângă o fântână de apă vie

Calm mă aștepți.

Pași siguri să-mi fac,

În timp ce încă te mai strig.

Să mă aștepți neclintit,

Împreună putrede rădăcini

Să doborâm,

Loc pentru a sădi

Un nou vis,

Hranit din eterna fântână

În a mea viață efemeră.

Oh suflet drag,

Iar ai zburat 

Cu fericire te-ai îmbătat

Cu parfum de pace interioară 

În lumina iubirii

Adusă de oameni dragi

Vegheată de luceferi blanzi

Ai văzut 

Începutul viețuirii

Te bucuri de raza de lumină

Primită  in dar

Acum ținută 

Pentru a te veghea 

În noile orizonturi 

In marea ta de haos 

Cu valuri line 

Și totuși,

Nimic nu te poate atinge 

Caci ai învațat să porți 

Simbolul armoniei

Ai reușit

Chiar ai putut,

Să faci rai din ce ai!