DE TE-NTREABĂ

Zburam pe drumul drept ce duce către soare,
În trup eliberat de-a minții crâncenă strânsoare, 
Cine sunt eu să-ntreb a câta mia oară, 
Mai trebuie să-ndur a sufletului meu povară? 

În zori de zi, am plâns cu lacrimile-amare, 
Simțindu-mă prea plin de frumusețea lumii, 
Nu sunt decât un val pe țărmul zdrențuit de mare, 
Un nor ce s-a trecut ușor pe tâmpla sură-a lunii... 

Iar mai apoi, în pragul serilor de iarnă, la amurg, 
Mă prăbușesc în mine, tihnă și în pace, 
Să simt acut, final, cum ore-ntregi se scurg, 
În ticăit nebun de orologiu care nu mai tace... 

Așa că dragul meu prieten, acuma-ți scriu, 
Un ultim gând, o ultimă scrisoare, 
Cu mâna tremurândă pe tocul încă viu, 
Am să te-aștept, pe drumul lin spre soare... 

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este cerul fără nori,
    Fără de lună şi de sori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum este ziua fără zori,
    Fără de stele şi cocori -
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    
    M-am întrebat de-atâtea ori… 
    Cum ar fi viaţa în culori,
    Şi-n suflet să mi te scobori -
    M-am întrebat de-atâtea ori…

În raza albă-a lunii, tu mi-ai părut bălaie,
Și te-am simțit acut, cum te umblai desculță,
Pășind fără sfială, pe-a inimii bătaie,
Și n-am putut fi eu cela, care oftând, te cruță...

Dar tu, în cinstea mea, mi-ai ridicat grădină,
Sădindu-mă în ea, să cresc precum copacul,
Să-ți dărui umbra mea, în rodnică hodină,
Ca-n miezul fad al nopții, să-ți invadez iatacul...

Căci numai pentru tine, m-am risipit amurg,
Învălurindu-ți părul cu un parfum de tei,
Și-am înțeles încă odată, petalele cum curg:
Te-am rătăcit în mine, pe-a crângului alei...

La rândul tău, te-ai risipit în ore-ntregi de așteptare,
Și poate c-ai fi fost mai fără grijă, fără rost.
Dar din strânsoarea minții, tu n-ai avut scăpare:
Iar eu te iert, căci nu știu unde-ai fost...

Hai să topim în pleoape, acest apus de soare,
Să ascultăm tăcerea, ce-i frântă între noi,
Amurgul să ne prindă, în grea îmbrățișare,
Găsindu-ne înstrăinați, pe dinăuntru goi...

    Într-adevăr e timpul ca-n viețile noastre,
    Să deschidem spre larg ferestrele caste,
    Să aflăm că lumina pătrunsă de nori,
    Înalță pe cer lună plină cu o mie de sori...
    
    Ridică-ți privirea spre adâncul ceresc,
    Spre freamătul mării de gânduri ce cresc,
    Spre lanul împlinit în rugă și cânt,
    Din care se naște, sacru, cuvânt...
    
    Într-adevăr e timpul ca din lutul fierbinte,
    Să plămădim o seamă de pure cuvinte,
    Ca fructele coapte până-n toamnă târzie,
    Ca brazda rămasă după culesul din glie…

Vouă, celor care, zborul mi l-ați frânt de-atâtea ori, 
Cum să vă mai port respectul, fiindcă m-ați umbrit cu nori, 
Și chiar privat de soare fiind, eu tot m-am ridicat de jos, 
Și am crescut și-am să cresc iară, către înaltul luminos... 

Voi, cei cu frunți înguste și priviri pierdute-n gol,
Cei cu inimi zdrențuite, zăvorâte în nămol,
Cei tăioși și fără milă, fără suflete în voi,
Voi sunteți pentru mine, străini, naivi și goi...

Căci prin nemijlocirea voastră, durerea nu mi-a fost străină, 
Și numai pentru voi, din răni adânci, eu am cules lumină, 
Și-am ridicat din întuneric și din morminte reci, 
Cristale potrivite, precum sunt așezate, cuvintele-poteci... 

O privire de foc, ca un vers neterminat,
Iar pașii mei sunt ecouri pe drumuri rătăcite,
În noaptea care tace, doar umbra mă ține,
Mă pierd în dansul unei iubiri interzise.

Cum îmi alunec gândurile printre fiorii serii,
Îmi dau seama că nu sunt doar un spectator,
Ci o mare furtună ce poartă cu ea dorințe
Ce nu pot să fie spuse, doar simțite, în tăcere.

Timpul ne joacă farse, în adâncuri de dor,
Suntem doar niște umbre care se țin de mână,
Dar chiar și în umbrele cele mai adânci,
Găsim o rază de lumină ce ne arde fără vină.

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

Çok fazla hassasiyet

Zayıf hassasiyet kendi yolunda iyidir. Duyarlı olmak, birisi daha az hoş bir olay yaşadığında pişmanlığımızı ifade etmek, onun yanında olmak, onu dinlemek, güven vermek, anlamak, acısını dindirmek, onunla birlikte iç geçirmek, birlikte ağlamak iyidir. üşüdüklerinde sarmak, kedi tırmaladığında bandajlamak (kedi onları tırmalamak da onların hatasıydı, çünkü onunla oynamayı bilmiyorlar), üzerlerine buz torbası koymak ayak bileği burkularak buzdolabından çıkardılar, gözyaşlarını sildiler, ateşlerini düşürecek ilaç verdiler, çatlamalarını durdurmak için dudak kremi verdiler, manikür yapmayı bilmediklerinde kanayan tırnak etlerini dezenfekte ettiler, tırnakları doğal olarak sahip olduklarından daha uzun, çünkü moda bu ve artık üzerlerinde sadece kan var, hadi cibinlik koyalım ki onları çok fazla ısırmasınlar, kanlarını emmesinler, sıtma ya da sarıhumma bulaştırmasınlar, böcek ilaçlarını alalım, eğer hala eve girmekte ısrar ediyorlarsa, böcek ilacı kokusunu yayacak şekilde vantilatör de alalım, pencereyi aralık tutalım ki sivrisinekler içeri girmesin, böcek ilacı kokusu çıksın. Kazanı sadece soğuk değil sıcak su da verecek şekilde ayarlayalım, çünkü o zaman daha fazla bakıma ihtiyaç duyulacaktır. Ekonomiler aslında insanların bireysel ihtiyaçlarını hesaba katmaz; daha ziyade tek bir adamın bencil ihtiyaçlarıdır.

C vitamini gibi bağışıklık güçlendirici takviyelerden de tasarruf etmeyelim, tadı çok lezzetli ve maliyeti de fazla değil, fiyatı uygun, basit bir limonatadan da alabilirsiniz, o yüzden satın almamak için bir nedenimiz yok mu? .

Onlara sadece evde kalmak için iyi olan kalın, kabarık bluzlar alalım. Yüz bakım maskelerini, kaz ayaklarının ve mimik çizgilerinin erken ortaya çıkmasını önleyen maskeleri ele alalım. Kırışıklıklar yaşamak için çok genciz!

Genel olarak duyarlılık, cömertliğin ve ilginin kardeşidir ama kontrolden çıktığında, yeni boyutlara ulaştığında, sınırları kalmadığında ne yapacağız? Bu hâlâ faydalı, sağlıklı, iyi anlaşılmış bir duyarlılık mı? Hayır tabii değil. Halihazırda varoluş tarzımızda bir şeyler gıcırdıyor ve bu hassasiyet ana semptomdur. Kendimize şu soruları sormamız yerinde olacaktır: "Neden böyleyim?", "Abartıyor muyum?", "Aslında önemsiz şeylere bu kadar yoğun tepkiler vermemin sebebi nedir?"

Geçmişinizde bir yerlerde kaybolan cevabı bulacaksınız. Bahsettiğimiz hassasiyet travmatik bir yaşam olayının sonucu mu ortaya çıkıyor? Bir sınavda beklediğiniz kadar uzun süre kalmadınız mı ve o andan itibaren artık hiçbir anlamı olmadığını düşünerek her şeyden vazgeçmeye mi karar verdiniz? Umduğunuz fırsatlar size verilmedi mi? Koşullar nedeniyle yapmayı planladığınız bir şeyi yapamadınız mı? Bunların en az yarısına cevabınız “evet” ise, tam olarak hassasiyetten değil, yaşanan, canımızı bir an acıtan, arkasında tamamen kapanmayan bir yara bırakan olaylara verilen olumsuz tepkiden bahsediyoruz demektir.

Böyle bir yara nasıl iyileştirilebilirdi? Gittikçe daha fazla kaşımak. Oturup analiz ediyorum, duyarlılığın eşlik ettiği bu öfke nereden geliyor? Bilmediğim hangi İsveç kolejine gidecek cesaretin vardı. Ve 19 yaşındayken uçağa binmek, anne babanızın evinden ayrılıp bir taşra kasabasından büyük bir üniversite merkezine gitmek için gerçekten cesarete ihtiyacınız var. Ve işte, CV'de başarıya giden yol ve geçilmesi gereken ilginç fakülteler, sadece huzurlu anlarla serpiştirilmiş değil, bağırmayı, çığlık atmayı, bu kuzey dilini mükemmel telaffuz edemedikleri için öğrencileri küçük düşürmeyi seven biri - Cermen, Zamanları mükemmel şekilde bilmediğimi, gramer ve sözdizimine hakim olmadığımı... hala mükemmel mi? Neyin mükemmel olacağını, ne kadar mükemmel olacağını bile bilmiyorum ve öznel mükemmelliğin önemli olması gerektiğini düşünmüyorum. Eğer bazı nesnel standartlar varsa, o zaman evet, onlara bağlı kalmaya, onlara ulaşmaya çalışmakta fayda var, çünkü bu şekilde ilerleme gerçekten ölçülebilir ve gözlemlenebilir. Oysa eğer sadece bir kişinin istediği, diğerlerinin istemediği hedeflerse, kendimizi kıyaslamanın bir anlamı yok, zaten duyduklarımızdan hiçbir şeyi takdir edemeyiz, tartamayız. Öğrencileri tam olarak bilmedikleri için küçük düşüren kişinin, arkasında bıraktığına bakmadan taşıma bandındaki ağaçları kesen bir ormancının yüreğine sahip olduğu kesindir. Evet, değerlendirme kriterleri çok objektif, hayatı boyunca etrafını sadece İsveççe ile çevrelemiş 58 yaşındaki bir kadın olarak nasıl olur da 19 yaşındaki bir öğrencinin ustalık, beceri açısından sizinle eşit olması gerektiğini düşünürsünüz? ? Öğrenmek için oradayız, öğrenmeye hazır doğmuş olsaydık herhangi bir uzmanlığa kaydolmazdık, hepsi bu, zaten biliyor olsaydık neye ihtiyacımız olurdu? Daha ucuz değil miydi, kira yok, tren yolculuğu yok, yurt yok, kütüphane üyeliği yok, yiyecek yok ve diğer birçok hizmet yok mu? 58 yaşındaki kadınların sizi kendi değerlerine göre yargılaması çok komik. Bu tıpkı öğrencinin 8 yaşındaki çocuğa meditasyon yapması gibi. O yıllarda bırakın İngilizceyi, Fransızcayı, kendi dilinde bile zar zor yazabiliyor... İçeriği mükemmel bir şekilde öğrenecek zamanı olmadığı için onu azarlamaya başlamak travmatik olmaz mıydı? Sırasında? özel ders veren kişinin ifadesi belirsizleşiyor mu? Zaman, yani, dünyaya daha erken gelmek, daha erken öğrenmek için, normal olduğu gibi 9 ayda değil, 5 ayda kendisini doğurmasını istemek için annesiyle pazarlık yapabilirdi, çünkü kişi bunu yapıyor. kimin ders vereceğini ister. Bir de dünya zamanı meselesi var. Aynı gezegende yaşadığımız sürece hepimiz aynı süreye sahibiz, 24 saat, daha fazlası değil.

Başkalarının bu öznel mükemmelliği her türden hassasiyete yol açar. Ona dokunmayı arzulamanın da bir anlamı yok. Bizden memnun olmayan kişinin ne istediğini bilemeyiz. Ne düşünüyor, nasıl düşünüyor, neyi tercih ediyor, neyi tercih etmiyor, ne kadar, neyi, nasıl ve ne ölçüde bilmiyoruz.

Başkalarının öznel mükemmelliği hem duygusal hem de gerçek anlamda felç edicidir. Öğrenci ağzını her açtığında aşağılanıyorsa, iyi bir İsveççe konuşmacı olma şansına sahip olduğuna hâlâ güvenebilecek mi? Dilin akıcılığını, ritmini ve müzikalitesini elde edene kadar ruhunun derinliklerinde devam edecek, pratik yapacak, okuyacak, gelişecek gücü bulabilecek mi? Hayır, yolu yok. Yol boyunca dağılan iyi niyetleri vardı.

Başkalarının öznel mükemmelliği yavaşlar, bastırır. Öğretmeninizin her sesi ne zaman, nasıl söyleyeceğini planlaması gibi. Bu öğrenme tekniği gözünüzü korkutmaz mı? Dilin tutkusu, çekiciliği, en düzensiz ve çok yönlü güzelliği nerede? Odak noktası her zaman nasıl konuştuğunuz olduğunda, kelime dağarcığına, dilbilgisine, sözdizimine ve onun ne istediğine odaklanmak için ne zaman zamanınız olacak? Üstesinden gelemeyeceğiniz bir engel olmuyor mu? Çoktan seçmeli testlerde olduğu gibi düzeltildi. iyi cevaplamış olmanıza rağmen doğru cevabını bilmediğiniz bir soruya geldiniz. Ne yapıyorsun? Sırf orayı bilmediğiniz için orada takılıp kalıyor ve devam etmiyor musunuz? Bu hem değerlemeyi yapan kişi için hem de sizin için (ilk etapta) büyük bir kayıp olacaktır.

Başkalarının öznel mükemmelliğine bir yanıt olarak, birkaç nedenden ötürü kendi değer dizimizi, kendi mükemmelliğimizi, dikkatin nesnel olmasını inşa etmeliyiz: İstediğimizi yapmamızı engelleyen ve hatta bunu hissetmemizi engelleyen duyarlılığa ulaşmamak. Başkaları tarafından, başka yönler ve başka koşullar tarafından kısıtlanmadan, insani olarak mümkün olduğu ölçüde gelişiriz.

Ești matca aspră ori cupa senină,

Ce dă fluxului sens și lumină.

Căci el e curentul, e forța ce bate,

Dar tu ești hotarul de demnitate.

De-i vasul șubred, cu margini de lut,

Tot ce e nobil va fi de pierdut;

Nu-l poți ține-n frâu prin plâns sau silință,

Cât timp în tine e doar neputință.

Întâi caută-ți rânduiala și harul,

Să știi unde-ncepe și unde-i hotarul,

Slefuiește-ți mintea, respectul, ținuta,

Să nu-ți mai fie tăcerea mută.

Abia când ești întreagă și dreaptă,

Lumea te vede, te simte, te-așteaptă.

Bărbatul se-așază în forma propusă,

Iar viața-i primită, nu doar impusă.

Căci nu prin forță vei modela visul,

Ci fiind tu însăți, curată, abisul

În care intră doar ce merită cuvântul,

Să-ți umple cupa și să-ți țină pământul.

Rută prea anevoioasă 

Spre zarea de acasă,

Printre visele scăldate 

De ape ,-nvolburate.

Drum bătrân și ostenit 

De iluzii bântuit,

Unde dorul mă strigă 

Și cerul stă să curgă..

Cărări întortocheate 

De lacrimi irigate,

Din ochii ce se sting

Și -n urmă se preling...

Destine -nșelătoare

În exil sub soare,

În frământari se frâng 

Și sub gene plâng...

După amar de vreme,

Calea care geme,

Pe al inimii Făgăs 

Mă cuprinse pătimaș..