Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: jessica_brescan
Data postării: 21 ianuarie
Vizualizări: 172
Poezii din aceiaşi categorie
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
Mort ești trecutule,pleacă !
Mort ești trecutule,pleacă!
Lasă-mă iar să iubesc!
Nu-mi pasă de minciuna-ți din urmă lăsată,
Pleacă fantomă grețoasă,
Du-te la tine acasă,
La neamurile tale proaste,
Lasa-mă iar să iubesc!
Mori trecutule mori odată,
Topit să rămâi ca un om de zăpadă,
Te-am gonit demult de acasă
Tu însă obraznic trecutule ești,
Vrei să revii cu imagini și gânduri sau vise
Ești doar un strigoi putrezit pe cărările ninse,
Eu vreau iar să iubesc!
Adio trecut mort,nu-mi mai pasă,
Ești fantoma plecată demult de acasă ,
Te-ai topit ca un fum,
Ce iarna iese pe coșul de pe casă
Ți-am tot spus, de mă crezi nu îmi pasă,
Eu acum iarăși vreau să iubesc!
(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Poem de amor pentru tine
Te-aș putea iubi infinit,
Începând de acum...
Sau de când o să vrei!
Chiar de ieri...
O să-ți scriu un poem de mă lași,
Tu iubirea fiind,
Sau sărutul sau Luna zâmbind,
Celor ce ar vrea să se plimbe sub ea...
Oare tot ce-i trecut a murit?
Amintirele mor sau dor ori plâng,
Sau au aripi ce le-nalță la Cer
Zboară și dispar se topesc?
Cui îi pasă de ieri sau de ce-i apus?
Nu ești tu dragostea însăși
Iar eu sclavul amorului tău,
Viața ce o port la picioare ți-o pun,
Și te rog să mă lași să îți scriu
Cât de mult mi-ai lipsit,
Și că vreau să îți fur al tău de arome parfum și întregul mister,
Sau perpetuum dulcele-ți și de taină sărut...!
Nu ești tu doar un Înger sosit
Ce nu știe decât să iubească etern?
Nu ești tu chiar Amorul cel viu
Care vrea să dea viață celor triști,
Sau pierduți cum sunt eu?
(12/13 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Cu Tine, Doamne!
Mă-nchin la Tine Sfinte Doamne
Dimineața când ochii îi deschid,
Și mulțumesc prin a mea gură
În timp ce lumânarea o aprind.
Simt, că Tu ești alinarea mea
Și protector pe ăst pământ,
Prin rugă cer să mă primești
Sub sfântul Tău..acoperământ.
În Tine cred pân' la mormânt
Și știu că am rămas fiul iubit,
Prin tot ce Tu reverși pe mine
De când pe Tine...te-am găsit.
Tu-mi ești și casă și speranța
De-a trece peste încercări
Tu-mi ești prietenul adevărat
Și-al meu răspuns la întrebări.
Cu Tine, zi de zi pășesc în viață
Și frică n-am de nimeni și nimic,
Că Tu-mi arăți calea spre biruință
Și mâna mi-o întinzi să mă ridic.
Cum aș putea vreodat' uita de Tine
Și Numele în rugă să nu-l rostesc,
Când iubirea Ta, eu, zilnic o primesc
Așa, că azi și mâine,Ție, îți mulțumesc!
vorbeam cu luna
vorbeam cu luna despre tine, astă-seară,
și parcă m-asculta cu-atâta drag,
îi ziceam că-n ochii tăi e primăvară,
în ochii tăi adânci ce mă atrag.
i-am mai zis că o să te iubesc o viață,
și-n alte vieți, dacă voi mai avea,
dar luna trebuia să plece dis-de-dimineață,
atunci când eu mă întâlneam cu steaua mea.
eu cred că îmi zâmbea, sau mi se pare,
deși părea că nu-mi zice nimic,
simțeam cumva că îi e dor de soare,
probabil că-i singurul ei amic.
iar luna mi-a promis că o să ne privească,
și o să înțeleagă ce-avem amândoi,
cu siguranță soarele o s-o iubească,
dar nu mai mult decât ne iubim noi.
Mort ești trecutule,pleacă !
Mort ești trecutule,pleacă!
Lasă-mă iar să iubesc!
Nu-mi pasă de minciuna-ți din urmă lăsată,
Pleacă fantomă grețoasă,
Du-te la tine acasă,
La neamurile tale proaste,
Lasa-mă iar să iubesc!
Mori trecutule mori odată,
Topit să rămâi ca un om de zăpadă,
Te-am gonit demult de acasă
Tu însă obraznic trecutule ești,
Vrei să revii cu imagini și gânduri sau vise
Ești doar un strigoi putrezit pe cărările ninse,
Eu vreau iar să iubesc!
Adio trecut mort,nu-mi mai pasă,
Ești fantoma plecată demult de acasă ,
Te-ai topit ca un fum,
Ce iarna iese pe coșul de pe casă
Ți-am tot spus, de mă crezi nu îmi pasă,
Eu acum iarăși vreau să iubesc!
(9 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Oglinda ochilor
Luciul stins al ochilor
În care se reflectă,
Ca într-o oglindă perfectă,
Suferința anilor.
În suflet puternic se zbate
Dorința de a fi împlinit.
Fericirea nu-i decât mit
La care spiritul nu mai răzbate.
În minte, un val de gânduri
Dau buzna, năvală,
Și țin sub nicovală
Fruntea-mi cu mii de riduri.
Nici o fărâmă din tine
Nu poți s-o mai lași iar rănită.
Nici aspru de ceruri lovită,
Căci scut ți-e dorința de bine.
O mantie de vise croiești
Cu fir din mosorul vieții,
Cu o nuanță a tinereții,
Și ai forma la care gândești.
Puțin din tine
M-ai atins blând, ca vântul serii,
Ca un fior cules din tei,
Și-n clipa aceea, printre tăceri,
Eram doar noi… cerul și ei.
Un colț de cer, un pas spre zori,
Un vis ce-n lume se desprinde,
O clipă fără trecători,
În care totul se aprinde.
Sub ochii tăi, oglinda mării
Printre comori uitate-n vreme,
Ca doi străini purtați de valuri,
Zburam pe nori, în valsul lebedei.
Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,
Când mâna ta s-a prins de mine,
Și-n pielea arsă de-al tău timp,
Mi-ai dăruit puțin din tine.
Poem de amor pentru tine
Te-aș putea iubi infinit,
Începând de acum...
Sau de când o să vrei!
Chiar de ieri...
O să-ți scriu un poem de mă lași,
Tu iubirea fiind,
Sau sărutul sau Luna zâmbind,
Celor ce ar vrea să se plimbe sub ea...
Oare tot ce-i trecut a murit?
Amintirele mor sau dor ori plâng,
Sau au aripi ce le-nalță la Cer
Zboară și dispar se topesc?
Cui îi pasă de ieri sau de ce-i apus?
Nu ești tu dragostea însăși
Iar eu sclavul amorului tău,
Viața ce o port la picioare ți-o pun,
Și te rog să mă lași să îți scriu
Cât de mult mi-ai lipsit,
Și că vreau să îți fur al tău de arome parfum și întregul mister,
Sau perpetuum dulcele-ți și de taină sărut...!
Nu ești tu doar un Înger sosit
Ce nu știe decât să iubească etern?
Nu ești tu chiar Amorul cel viu
Care vrea să dea viață celor triști,
Sau pierduți cum sunt eu?
(12/13 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Cu Tine, Doamne!
Mă-nchin la Tine Sfinte Doamne
Dimineața când ochii îi deschid,
Și mulțumesc prin a mea gură
În timp ce lumânarea o aprind.
Simt, că Tu ești alinarea mea
Și protector pe ăst pământ,
Prin rugă cer să mă primești
Sub sfântul Tău..acoperământ.
În Tine cred pân' la mormânt
Și știu că am rămas fiul iubit,
Prin tot ce Tu reverși pe mine
De când pe Tine...te-am găsit.
Tu-mi ești și casă și speranța
De-a trece peste încercări
Tu-mi ești prietenul adevărat
Și-al meu răspuns la întrebări.
Cu Tine, zi de zi pășesc în viață
Și frică n-am de nimeni și nimic,
Că Tu-mi arăți calea spre biruință
Și mâna mi-o întinzi să mă ridic.
Cum aș putea vreodat' uita de Tine
Și Numele în rugă să nu-l rostesc,
Când iubirea Ta, eu, zilnic o primesc
Așa, că azi și mâine,Ție, îți mulțumesc!
Alte poezii ale autorului
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Transcendent
Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros
Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă pulcritudine a minciunii
Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând
Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate
Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții
Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi
În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori ca tu să-mi fi singurul gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire
Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea
Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea?
Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele încă nu ți l-a uitat
Pentru cei pierduți în umbre
Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,
Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,
Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,
În case sfărâmate, în vise deșirate.
Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,
Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,
Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,
S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.
Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?
Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?
În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,
Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.
Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme
Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.
Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,
Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.
Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară
De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.
Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus
Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?
S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,
Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.
Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,
Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.
O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,
Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!
Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,
Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.
Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,
Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.
Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,
Să-nvețe că în ei trăiește biruința.
Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,
Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.
Că drumul către cer e plin de mărăcini,
Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.
El, copacul ce-și reneagă rădăcina
El stă ca un stejar sub vânturi grele,
cu scoarța rece, fără glas,
dar seva lui poartă printre stele
ecoul unui vechi popas.
A vrut să taie dintr-o dată
rădăcinile ce-l țineau,
dar orice rană-n trunchi se-arată,
și foile șoptit oftau.
Căci pomul care-și neagă seva
și vrea să creadă că-i uscat,
tot în pământ își lasă cheia-
și n-are unde alt loc stat.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Peregrin serafic
Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel
Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel
Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură
Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere
De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?
Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață
Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt
Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită
Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.
Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.
Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.
"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.
"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.
Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.
"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.
"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.
"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.
"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.
"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.
"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.
Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.
Mă doare că nu am spus
Mă doare că nu am spus când trebuia,
Cuvintele au rămas, rătăcite, în gât,
Și tăcerea mea a fost un zid înalt,
Care ne-a despărțit fără să vrem, fără să știm.
Mi-a fost frică să-ți spun că te iubesc,
Că fiecare bătaie a inimii mele era pentru tine,
Și că, în fiecare clipă în care nu erai,
Mă simțeam ca un vers neînceput,
Ca o poveste care nu avea final.
Te-am privit în tăcere, mândră și înfrigurată,
Iar tu, fără să știi, erai totul pentru mine.
Te-am lăsat să treci prin viața mea
Fără să îți dau ce aveam mai bun –
Fără să îți spun că aș fi murit pentru tine,
Că aș fi dat totul ca să te am aproape.
Știu acum că nu se poate întoarce timpul,
Că nu pot retrage cuvintele nespuse,
Dar îmi pare rău. Îmi pare rău că nu am avut curaj,
Că am lăsat iubirea să tremure în colțurile gândurilor,
Fără să o aduc la lumină, fără să o trăiesc.
Și acum, în acest gol imens,
Mă gândesc la toate momentele în care te-am pierdut,
Fiecare secunda fără tine e un ecou,
Un strigăt mut, care nu ajunge niciodată la tine.
Îmi pare rău că nu am spus,
Că am lăsat tăcerea să vorbească pentru mine,
Și că, acum, rămân doar cu amintirea unui „noi”
Care nu a fost niciodată complet.
Transcendent
Transcendent fior, transcendentă întâmplare ce mi-a macerat sufletul ce, acum curge mult prea doloros
Și nu-mi mai închape mâinile să cuprind această durere și nici în inimă s-o afund căci m-ai sfâșiat cu a ta dulce și sfântă pulcritudine a minciunii
Și tot-n torentul gândurilor mă păstrează pustie, căci numai eu nu-i sunt singurul gând
Și deși tot ce am trăit m-a fermecat, devenind neomenesc m-a compleșit, pentru că doar un om nemilos poate învinge acest război a lacrimilor ce pulsează prin atâta dor neuitate
Chiar și cârma vieții m-a abandonat, lăsându-mă dezorientată să mai privesc la ceas ultima clipă a vieții
Mă scurg cu fiecare conștientizare că n-ai să-mi mai scrii, deși mi-aș dori să știu dacă măcar mă mai știi
În gândul tău nici nu te inplor să mă mai ții, dar nu aș dori ca tu să-mi fi singurul gând într-o minte ce și așa e zbuciumată de nefericire
Unul dintre o miile de gânduri și cel mai trist, e că eu ca și o semnificație pentru a ta viață, am fost doar un eveniment ephemeral când tu pentru mine ai fost sinecdoza mea
Dar oare mai contează când tu nici nu mă mai poți vedea?
Oare te doare undeva măcar puțin de nu-mi scrii? Nu prea îi vine a crede nici minții melele ultima întrebare adresată căci, trebuia să fii iubit mai întâi ca mai apoi să te simiți-n durere îndurerat de un suflet ce și numele încă nu ți l-a uitat
Pentru cei pierduți în umbre
Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,
Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,
Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,
În case sfărâmate, în vise deșirate.
Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,
Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,
Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,
S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.
Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?
Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?
În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,
Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.
Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme
Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.
Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,
Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.
Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară
De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.
Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus
Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?
S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,
Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.
Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,
Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.
O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,
Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!
Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,
Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.
Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,
Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.
Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,
Să-nvețe că în ei trăiește biruința.
Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,
Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.
Că drumul către cer e plin de mărăcini,
Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.
El, copacul ce-și reneagă rădăcina
El stă ca un stejar sub vânturi grele,
cu scoarța rece, fără glas,
dar seva lui poartă printre stele
ecoul unui vechi popas.
A vrut să taie dintr-o dată
rădăcinile ce-l țineau,
dar orice rană-n trunchi se-arată,
și foile șoptit oftau.
Căci pomul care-și neagă seva
și vrea să creadă că-i uscat,
tot în pământ își lasă cheia-
și n-are unde alt loc stat.
Dorul ce mă mistuie
Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,
De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,
Când eram totul, și tu, univers,
Iar iubirea noastră scria propriul vers.
Erai atât de aproape, la un pas de suflet,
Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,
Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,
Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.
Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,
Fiecare clipă lângă tine era un infinit,
Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,
Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.
Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?
Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?
Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,
Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.
Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?
Oare toate jurămintele au fost doar venin?
Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,
Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.
Mi-e dor de noi, de râsul senin,
De zilele-n care iubirea era un festin,
Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,
Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.
Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,
Să-mi spui că încă în taină mă iubești,
Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,
Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.
Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?
Când drumul spre tine pare acum nebun.
Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,
Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.
Peregrin serafic
Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel
Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel
Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură
Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere
De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?
Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață
Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt
Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită
Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.
Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.
Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.
"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.
"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.
Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.
"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.
"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.
"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.
"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.
"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.
"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.
Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.