Biologia dorinței
În trupul meu, dorința e o celulă stem,
plină de potențial, gata să devină orice:
un fior pe piele, un tremur în inimă,
sau un val de chimie care mă inundă.
El este genomul care-mi rescrie codul,
o secvență de ADN descoperită pe pielea mea,
spiralat în șoapte, în atingeri,
într-o evoluție pe care n-o pot controla.
În prezența lui, sinapsele explodează –
neurotransmițători se aruncă în abisuri,
dopamina cântă, iar serotonina dansează
ca o orchestră haotică.
Mâinile lui sunt enzime ce mă descuie,
fiecare atingere accelerează reacția,
iar eu mă transform, mă pliez, mă destram.
Proteinele iubirii se adună pe piele,
un strat fin care pulsează,
de parcă tot ce sunt vrea să fuzioneze cu el.
Ritmul inimii mele devine un tropism,
întoarsă mereu spre el, ca o floare spre lumină.
El este soarele, dar și umbra,
un paradox biologic pe care corpul meu îl acceptă
fără întrebări.
Dacă m-ar săruta, ar fi mutația perfectă.
Lumea întreagă s-ar comprima în nucleul
celulelor mele,
iar genomul nostru s-ar uni,
creând un organism nou,
un ecosistem unde pielea lui e tărâm,
iar respirația mea – vântul ce-l mângâie.
Dar când pleacă, dorința devine o rană deschisă.
Rămân doar resturi de mitocondrii,
energie pierdută într-un metabolism trist,
ca un trup ce caută, zadarnic,
o inimă în care să-și termine simfonia.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: jessica_brescan
Дата публикации: 21 января
Просмотры: 171
Стихи из этой категории
Sărutul criptic
„Sinele“ sunt „Eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Nu mă cunosc atât de bine precum
cred eu că mă cunosc,
dar tu ești cel care mă cunoști
cel mai bine dintre toți.
Tot ce știu eu despre mine însămi este că
sunt mai valoroasă decât
această inteligență kinestezică,
care ne învăluie pe amândoi și
aparține acestui lanț imens de
ființe umane formând un colos.
Eu sunt cu mult mai presus decât
această inteligență, doar atunci când
ea se blochează între logică și conștiință.
Această conștiință este, uneori,
atât de limitată încât,
atunci când îi ceri prea multe,
începe să se spargă și să se scurgă.
Spre deosebire de tine,
eu sunt o realistă, pentru că
tu ești încă un adormit în această lume
ce aparține vegherii și realității.
Încă mai simt sărutul tău criptic
ca pe o manifestare metafizică
având scopul de a-ți satisface niște dorințe și
de a-ți împlini dragostea.
Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,
pur și simplu, doar magnetism,
sau poate că nu este nimic altceva
decât o alunecare a limbii.
Nu știu, dar știu că, în vise,
tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.
Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.
Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.
Tu ești unic în univers.
Unu, uneori, înseamnă întreg;
„sinele“ sunt „eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Poezie de Marieta Maglas
Aceasta poezie este publicata in OPA.
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Sfârşit de partidă
Sfârşit de partidă, fără-un şah mat,
Pionii, nebunii şi caii nu mai au loc,
Se-mpart pătrăţelele în mod diplomat,
Între iluminaţii ce participă-n joc.
Un viitor luminos abolit omenirii,
Decretat la dejun de-un guvern mondial,
Ne aduce pe toţi în pragul orbirii,
Şi ne scoate sufletul din sanctuar.
Moartea-şi aruncă măseaua stricată,
Apoi boleşte pe un pat de spital,
Coasa-i tocită de atâta viaţă luată,
Cioclii împing înc-un dric mortuar.
Sfinţi indignaţi de prezenţa divină,
Privesc melancolic spre iad,
Mântuirea pare pentru dânşii străină,
Din aura lor fulgi de lumină tot cad.
Muribunzi, admirăm imbecili şi nebuni,
În biserici se lăfăie sfintele moaşte,
Purtăm pe cap înspinate cununi,
Şi aşteptăm pe Iisus să ne-mpungă în coaste.
Oceanul și barca
Tu ești oceanul care ne desparte,
Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,
Ce ar fi ea fără de apa-albastra,
Conturul frumuseții ei apare
Când ea pluteste-n largul tau..
Și minunatul soare pălește
Văzând iubirea lor atât de mare...
Destinul poate că ne e dușman,
Dar farmecul iubirii noastre poate
Șterge distanta dintre adânci ape,
Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua
Ce se unesc,si-afara ploua,
Căci cerul plânge când distanta doare,
Dar inimile noastre au culoare,
Și ochii noștrii se topesc unul în altul,
Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...
"I love Paris" în suedeză
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Jag älskar Paris
Varje gång jag tittar ner
på denna tidlösa stad
Oavsett om hennes himmel är blå eller grå
Oavsett om det är högt hennes jubel
eller om hennes tårar är mjuka
Det inser jag mer och mer
Jag älskar Paris på våren
Jag älskar Paris på hösten
Jag älskar Paris på vintern när det duggregnar
Jag älskar Paris på sommaren när det fräser
Jag älskar Paris varje ögonblick
Varje ögonblick på året
Jag älskar Paris, varför åh, varför älskar jag Paris?
För min kärlek är nära
Jag älskar Paris på våren
Jag älskar Paris på hösten
Jag älskar Paris på vintern när det duggregnar
Jag älskar Paris på sommaren när det fräser
Jag älskar Paris varje ögonblick
Varje ögonblick på året
Jag älskar Paris, varför åh, varför älskar jag Paris?
För min kärlek är nära.
Sărutul criptic
„Sinele“ sunt „Eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Nu mă cunosc atât de bine precum
cred eu că mă cunosc,
dar tu ești cel care mă cunoști
cel mai bine dintre toți.
Tot ce știu eu despre mine însămi este că
sunt mai valoroasă decât
această inteligență kinestezică,
care ne învăluie pe amândoi și
aparține acestui lanț imens de
ființe umane formând un colos.
Eu sunt cu mult mai presus decât
această inteligență, doar atunci când
ea se blochează între logică și conștiință.
Această conștiință este, uneori,
atât de limitată încât,
atunci când îi ceri prea multe,
începe să se spargă și să se scurgă.
Spre deosebire de tine,
eu sunt o realistă, pentru că
tu ești încă un adormit în această lume
ce aparține vegherii și realității.
Încă mai simt sărutul tău criptic
ca pe o manifestare metafizică
având scopul de a-ți satisface niște dorințe și
de a-ți împlini dragostea.
Poate că acest sărut înseamnă doar pasiune sau,
pur și simplu, doar magnetism,
sau poate că nu este nimic altceva
decât o alunecare a limbii.
Nu știu, dar știu că, în vise,
tu vii să mă săruți. Apoi, chiar mă săruți.
Simt dorința ta de a fi fericit într-o lume pacifistă.
Emoția asta dă glasului tău un ton feminin.
Tu ești unic în univers.
Unu, uneori, înseamnă întreg;
„sinele“ sunt „eu“;
„noi“ provine din „Sine“.
Poezie de Marieta Maglas
Aceasta poezie este publicata in OPA.
Nici că îmi vine-a crede
Nici că îmi vine-a crede
Că a ta dulce mână,
Ce tocmai mă dezmiardă...
Va fi cândva ţărână.
Şi nici că ochii tăi,
Ce inima mi-au frânt
Cu a lor strălucire...
Vor fi cândva pământ.
Sau c-ale tale buze,
Ce azi când le sărut,
Culcaţi în iarba verde...
Vor fi cândva doar lut.
Nici că îmi vine-a crede.
Sfârşit de partidă
Sfârşit de partidă, fără-un şah mat,
Pionii, nebunii şi caii nu mai au loc,
Se-mpart pătrăţelele în mod diplomat,
Între iluminaţii ce participă-n joc.
Un viitor luminos abolit omenirii,
Decretat la dejun de-un guvern mondial,
Ne aduce pe toţi în pragul orbirii,
Şi ne scoate sufletul din sanctuar.
Moartea-şi aruncă măseaua stricată,
Apoi boleşte pe un pat de spital,
Coasa-i tocită de atâta viaţă luată,
Cioclii împing înc-un dric mortuar.
Sfinţi indignaţi de prezenţa divină,
Privesc melancolic spre iad,
Mântuirea pare pentru dânşii străină,
Din aura lor fulgi de lumină tot cad.
Muribunzi, admirăm imbecili şi nebuni,
În biserici se lăfăie sfintele moaşte,
Purtăm pe cap înspinate cununi,
Şi aşteptăm pe Iisus să ne-mpungă în coaste.
Oceanul și barca
Tu ești oceanul care ne desparte,
Eu sunt bărcuță ce pluteste-n noapte,
Ce ar fi ea fără de apa-albastra,
Conturul frumuseții ei apare
Când ea pluteste-n largul tau..
Și minunatul soare pălește
Văzând iubirea lor atât de mare...
Destinul poate că ne e dușman,
Dar farmecul iubirii noastre poate
Șterge distanta dintre adânci ape,
Suntem ,uneori,doi picuri cristalini de roua
Ce se unesc,si-afara ploua,
Căci cerul plânge când distanta doare,
Dar inimile noastre au culoare,
Și ochii noștrii se topesc unul în altul,
Mai sinceri,mai frumoși decât înaltul...
"I love Paris" în suedeză
Every time I look down
on this timeless town
Whether blue or gray be her skies
Whether loud be her cheers
or whether soft be her tears
More and more do I realize that
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near
I love Paris in the spring time
I love Paris in the fall
I love Paris in the winter when it drizzles
I love Paris in the summer when it sizzles
I love Paris every moment
Every moment of the year
I love Paris, why oh, why do I love Paris?
Because my love is near.
Jag älskar Paris
Varje gång jag tittar ner
på denna tidlösa stad
Oavsett om hennes himmel är blå eller grå
Oavsett om det är högt hennes jubel
eller om hennes tårar är mjuka
Det inser jag mer och mer
Jag älskar Paris på våren
Jag älskar Paris på hösten
Jag älskar Paris på vintern när det duggregnar
Jag älskar Paris på sommaren när det fräser
Jag älskar Paris varje ögonblick
Varje ögonblick på året
Jag älskar Paris, varför åh, varför älskar jag Paris?
För min kärlek är nära
Jag älskar Paris på våren
Jag älskar Paris på hösten
Jag älskar Paris på vintern när det duggregnar
Jag älskar Paris på sommaren när det fräser
Jag älskar Paris varje ögonblick
Varje ögonblick på året
Jag älskar Paris, varför åh, varför älskar jag Paris?
För min kärlek är nära.
Другие стихотворения автора
El, fluviul ce-și neagă izvorul
El curge haotic, prin vaduri străine,
crezând că se spală de vechi, de trecut,
dar orice râu poartă, sub unde divine,
ecoul izvorului ce l-a născut.
Și poate că-n brațele nopții se pierde,
și poate că plouă ca să se ascundă,
dar apa ce tace în valuri, în perdea,
îmi poartă reflexul, în unda profundă.
Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,
căci râurile toate ajung înapoi.
Când crede că-i liber și fără de rană,
își vede trecutul oglindă în ploi.
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Dansul Stelelor: Ecou al Dragostei Eterne
În grădina dragostei noastre,
Oceanul inimii tale mă învăluie,
Stelele dansului nostru strălucesc,
Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte
Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,
În raiul din brațele tale mă pierd,
Pe calea stelelor, călătorim împreună,
Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă
Extazul ne învăluie în serenadele nopții,
În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru
Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile
Cu fascinație și înălțare, te privesc,
În melancolia dulce a clipei, te iubesc,
Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,
În lumea noastră, dragostea este eternă și divină
Vreau o mamă și un tată
Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,
Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”
Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,
Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.
Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,
Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.
Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,
Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.
Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,
Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.
Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,
Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.
Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,
Ce știu să ierte și să aducă lumină.
Vreau o familie, nu un câmp de război,
Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.
Dar dacă nu vine această poveste,
Mă voi ridica, cu răni și cu teste.
Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,
Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.
Umbra Întrupată
În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,
Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,
Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,
Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.
Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,
Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,
Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,
Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.
Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,
O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,
Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,
Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.
Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,
Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,
Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,
Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.
Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,
Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,
Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,
Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.
În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,
Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,
Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,
Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata
El, fluviul ce-și neagă izvorul
El curge haotic, prin vaduri străine,
crezând că se spală de vechi, de trecut,
dar orice râu poartă, sub unde divine,
ecoul izvorului ce l-a născut.
Și poate că-n brațele nopții se pierde,
și poate că plouă ca să se ascundă,
dar apa ce tace în valuri, în perdea,
îmi poartă reflexul, în unda profundă.
Oricât de departe s-ar duce, n-ai teamă,
căci râurile toate ajung înapoi.
Când crede că-i liber și fără de rană,
își vede trecutul oglindă în ploi.
Mai are rost să sper că te vei întoarce?
Mai are rost să cred în vise
ce s-au pierdut pe drumuri reci?
Când tu, cu gânduri interzise,
ai învățat doar să te duci, nu să îmi treci?
Mai are rost să număr ploaia
pe geamul care nu te știe,
când tu ți-ai aruncat odaia
din suflet, fără să îmi scrii o poezie?
Mai are rost să-ți fiu lumină,
când ochii tăi privesc în jos?
Să sper că vântul mă adună
într-un destin deja întors?
Poate că nu, poate că da...
dar dacă vrei să știi răspunsul,
nu mă-ntreba de voi uita—
ci vino tu, să vezi apusul.
Dansul Stelelor: Ecou al Dragostei Eterne
În grădina dragostei noastre,
Oceanul inimii tale mă învăluie,
Stelele dansului nostru strălucesc,
Focul pasiunii ne arde, tandru și fierbinte
Cu aripile tandreței, ne îmbrățișăm,
În raiul din brațele tale mă pierd,
Pe calea stelelor, călătorim împreună,
Harfa iubirii ne însoțește, dulce și sublimă
Extazul ne învăluie în serenadele nopții,
În idila noastră, găsim liniștea și armonia, fulgii de iubire cad în jurul nostru
Pâinea dulce a împăcării ne hrănește inimile
Cu fascinație și înălțare, te privesc,
În melancolia dulce a clipei, te iubesc,
Înfrigurat de dorința de a fi alături de tine,
În lumea noastră, dragostea este eternă și divină
Vreau o mamă și un tată
Vreau o mamă ce mă ține strâns la piept,
Ce știe să-mi șoptească: „Te iubesc, te aștept.”
Să-mi mângâie fruntea când somnul mă prinde,
Să-mi spele durerea când lumea m-atinge.
Vreau un tată ce râde și-mi spune povești,
Ce-mi dă aripi să cred în visele-mi pești.
Să fie un stâlp când furtuna mă strânge,
Să-mi arate că lumea nu-i doar durere și sânge.
Nu vreau strigăte, lovituri și tăceri,
Nu vreau uși trântite, nici plânsete-n seri.
Vreau o casă cu suflet, cu dor și cu soare,
Nu ziduri reci ce mă lasă-n uitare.
Vreau o mamă și un tată ce se țin de mână,
Ce știu să ierte și să aducă lumină.
Vreau o familie, nu un câmp de război,
Vreau iubire sinceră, vreau să fim doi.
Dar dacă nu vine această poveste,
Mă voi ridica, cu răni și cu teste.
Voi fi mama și tata ce eu n-am avut,
Voi da mai departe iubirea ce-am vrut.
Umbra Întrupată
În nopțile ce-mi plâng pe față tăcerea,
Mă simt un cuvânt pierdut într-o tăcere grea,
Cum luna mă privește cu ochi ce nu cunosc durerea,
Eu, îngropată-n umbre, simt cum se sting chemările mele.
Mă pierd în tăcerea mea, între gânduri răvășite,
Ca un parfum uitat într-un colț de rai pustiit,
Dorințele mele se scurg, o lacrimă prea adâncă,
Iar inima îmi strigă fără ecou, un glas înghețat, pierdut, tăcut.
Când tu mă privești, doar o siluetă se naște,
O umbră ce se furișează în ochii tăi, prea grăbiți,
Nu știi că dorul meu vibrează în fiecare adiere,
Ca o frunză bătută de vânt, căzută dintr-o poveste nerostită.
Aș vrea să fiu mai mult decât o umbră fugară,
Un chip scufundat în doruri, dar în zadar mă frâng,
Căci tu, în goana ta nebună, nici măcar nu mă vezi,
Și mă pierd în gânduri grele, ce în sufletul meu stau rănite.
Iubirea mea este un vânt ce trece neobservat,
Un abis unde marea își rupe valurile în zadar,
Și în loc să fiu o lumină caldă, mângâind o lumină de aur,
Mă fac praful ce se scutură într-o lume fără ecou.
În loc de gânduri roșii, fierbinți ca un cuvânt de dor,
Scriu în colțuri de hârtie, poezii amare și pustii,
Despre o iubire ce nu există decât în fantomele unei nopți,
Și mă frâng, dintr-un vis neîmplinit, în lumina unei luni ce m-a uitat.
Acorduri de furtună
Plouă, vino și ia-ți inima-n două căci doruri prin picurii ei, te-au răscolit învelindu-te-n furtunii de spini
Suspină, dar strigătul tău să nu șadă la picioarele nimănui căci lumea va destrăma tot ce ti-a fost și îți va fi și mai drag
Înlăcrimează-ți sufletul cât vrei căci lumea oricum nu v-a trece peste crudul din el
Și atunci îți vor pune fel și fel de întrebări.
De ce te-ai schimbat? Tu erai mereu cu sufletul bun.
Da, dar atât de bun încât nu și-a spulberat dreptul la fericire ca voi s-o puteți zgruzuma
Iar dorul a rămas și acum tot al său căci niciunuia dintre voi nu i-a stârnit cel puțin interesul să descopere cu adevărat, ce trăiește el de fapt în conștiința lui, asa ca voi ați rămas cu judecata, iar el doar cu plata