Idila Roz a Inimilor Îmbrățișate

În sufletul meu, port veșminte de neliniște și amărăciune, zdrențuite și murdare de gânduri întunecate, ca o haină grea ce îmi apasă fiecare pas

Și încerc sa dezertez de tot ce înseamnă noi, de tot ce ne definește, o iubire neîmplinită a căruia poartă o ființă nepăsătoare și una răscolit de dezordinea sentimentală lăsată în urma lui, iar încercarea ei e în zadar, rămânând doar o călătorie nesfârșită încercând să evadeze din amintirea brațelor lui

Tot în jurul meu s-a zdruncinat, dar nu că ți-ar păsa ție, căci nu degeaba m-ai învăluit la infinitul abisului într-un veșmânt plin de patimi, un veșmânt murdar care îmi sfâșie inima în bucăți rând pe rând

Iar aroma lui îmi sparge ecoul lacrimilor ce le simt adânci în piept, precum miresmele vântului zbuciumate ce stau să zărească cu mare dispreț o mare de furtuni învolburată de un val de neputințe

Eu mă simt... nu că ți-ar păsa ție,dar îmi înec întreaga fiintă în veșmantul acesta , al slăbiciunii, încât mi-aș fi dorit din întregul meu suflet să nu te fi cunoscut în aceea zi 

Însă e prea târziu de vreme ceasul pentru regrete ce ne prăbușesc într-o mare de întuneric, pe mine acompaniindu-mă desăvârșit cu suspine, iar pe tine doar cu voie bună și un viciu de a păcătui patându-ți sufletul pentru o aventură

Căci dintotdeauna ție ți-a plăcut viața, să iubești, să se îndure doar soarta de ce suflete lași-n să se prăbușească la podea

Și ce ai mai iubit să-ți culci capul pe pernă uitând totul ca și cum nu ar fi fost, ca și cum eu nu existam... 

Iubirea mea ce ți-o purtam era pentru tine inexistentă, tu îmi voiai chiar și ultima respirație, voiai să mă deți, când în ochii tăi eu mă reflectam ca și când nici nu aș fi fost...iar eu aș fi însemnat pentru tine doar un obiect nevaloros

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Nu vreau un Dumnezeu înghesuit în doctrine,

Nici credință ce sufletul în lanțuri își ține.

Nu vreau sfinți de carton ce aruncă osânde,

Dar trăiesc fără milă, cu inimi flămânde.

Nu vreau o religie ce desparte și frânge,

Ce pune hotare și suflarea o stinge.

Vreau un Dumnezeu ce iubește, ce iartă,

Ce nu judecă omul după haina purtată.

Mă numiți păcătoasă, fiindcă nu urăsc,

Fiindcă văd în oricine chip dumnezeiesc?

Dacă iadul înseamnă să iubesc pe oricine,

Atunci focul acela e mai sfânt decât tine.

Voi, ce scuipați venin în numele Lui,

Ce faceți din rai doar un club pentru voi,

Dumnezeu nu e zid, nu e lege pustie,

El e prieten, e viață, e blândețe, e glie.

Nu trăiesc să respect un tipar prefăcut,

Nici să cânt despre har, dar să fiu un mormânt.

Eu trăiesc să iubesc, să ridic, să alin,

Nu să împart lumea în „rău” și „divin”.

Credeți ce vreți, osândiți-mă iar,

Dar știu că în cer nu-i un tron de amar.

Dumnezeu nu e religie, nici frică, nici chin,

El e prietenul meu. Și-mi e de-ajuns. Amin.

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Când iubești pur din focul vieții, însă plămânii îți sunt plini de toxicitatea nepăsarii

Când dai totul, dar totul îți este luat odată-n vânt, ce îți zdrobește inima-n chemarea surdă a nopții, ca lacrimile să ți le plângi în binecuvântarea uitării veșnici

Și e atât de cruntă uitarea, dar timpul ne îndeamnă sa ne mințim ca e o bucurie, o iertare de sine, dar traumele și rănile rămân, dar inima nu uită, tot ce creierul poate uita-n, momentele odihnitoare a iuliziei de dopamină căci ele sunt doar sintetice iluzii arse a durerilor falnici

Oh, iubirea mea amintire de ce mi se scurge sufletul vejtejit încă pe foaia destinului?

Dacă oricum tu ai s-o rupi și se va mai duce înco iluzie atât de dulce spre cer...

Credeam că trăirile noastre sunt definiția extazului ci nu clipele ce aparțin efemeritatii eterne

Dar m am trezit într-o zi cu lacrimile amare în pustiul pe care îl consideram iubit, dar era doar un ghimp în coaste, un abis printre stele speranțelor mele

Și m-a purtat ca mutul departe de cuvintele ce-i descriau iubirea pe care o pretindea că o purta cu atâta foc pentru mine 

M-a purtat suflet pe suflet, dar nu-mi auzea strigătul profund îndurerat și doar pătrundea după geamăt de plăcere

Mi-a pus coroana pe cap, m-a încoronat și m-a făcut regina morții, iar în loc de inel mi-a cioplit inima în bucăți și sufletul răstignit pe cruce 

Mă cert cu lumea,

Mă cert cu mine,

Mă cert cu tine, dragul meu.

Sunt o epavă,

O nesimțită, 

Ceva ce mi am dorit mereu.

Atâta zarvă,

Atâtea lacrimi, 

Atât tamatam pentru nimic.

Mi e dor de tine,

Mi e dor de mine,

De cum eram noi fericiți.

As cere totul,

Totul pe tavă,

Însă știu ca nu am nimic,

Iar eu sa pierd,

Tu sa câștigi

Un stres nespus,

Un lucru mic.

De ce mă rog, 

De ce mai plâng, 

Când știu ca n are rost nimic? 

De ce mai stai,

De ce nu pleci,

Când vezi ca totu-i chinuit?

Tu mă iubești,

Eu te urăsc,

Însă nimic pe astă lumea

Nu s ar iubi,

Nu s ar simți

La fel cum fac

Eu și cu tine. 

Încă te simt în palmele mele,

Umbra ta arde pe piele,

Încă mai știu cum se dansează

În doi – și-apoi unul se pierde.

Ultimul dans n-a avut muzică,

Doar pași pe podele reci,

N-ai spus nimic, n-am întrebat,

Am știut că era pentru veci.

Acum îți dansez amintirea,

Prin gânduri ce curg în tăcere,

Tu ai plecat, dar ritmul rămâne

Să bată-ntr-un gol ce nu piere

Trist, sunt trist mereu de dor,

Pe cer nu mai văd nici stele...

Cred că stelele tot mor,

Şi cad in palma ta mergele.

Să ştii ca nu mai vreau să mor,

Nu mai vreau sa simt durere. 

Insă dragostea o să o las ca arhespor,

Să rămină sursa, ce imi dă putere.

Când briza incertitudinii îmi mângâie fruntea

Când simt că drumul l-am rătăcit 

Privesc către cer și chiar zarea 

Suav îmi dezvăluie calea. 

Când tonurile de gri mă năpădesc 

Când parcă somnul nu-l găsesc

Valul dulceag mă învăluie

Și o speranță nouă îmi dăruie.

Când distanța mi se pare infinită

Când timpul e dușmanul meu tăcut

Îmi amintesc cum un vis s-a născut 

Dintr-un surâs și o privire discretă.

Când nu îndrăzneam să cer o șansă 

Când visul îmi părea interzis 

M-ai luat pe sus ca o avalanșă 

Și fericirea din nou m-a cuprins.

Iubirea mea e caldă și arde doar în mâinile tale pentrucă inima ta e singura ce aprinde focul din inima mea

Te aștept în miez de noapte să înflorești în inima ca o floare a cărui sărut e singurul ce vindecă o altă floare, precum floare mea a carui petale sunt ofilite, tu doar poți să înflorești petale de a dorului meu mângâiere

Și mai simt că tu și eu suntem singuri ce sunt combatibili în ale iubirii arte și știu asta atât de sigur, și știi de ce?

Viața mea e ca o pânză golă și ponosită și doar a ta culoare poate să-mi transforme infernul în paradis

Și ai spune, că orice alt suflet ar putea colora o viață a cărui fundal e pustiu, dar oricâți ar încerca să cucerească acel suflet, ar mâhni doar de frustrare,  nicidecum nu s-ar bucura să-și găsească sufletul pereche când sunt conștienți că nu orșicine e alesul acelei vieții și suflet

  Doar unicul ce poate aduce culoare e cel care a fost trimis de Dumnezeu, și acel răspuns la rugăciunile acelui suflet ești tu

Did you ever care  

About my loneliness?  

You saw me every single day,  

Gasping for some air.

Did you even see  

How much I’m bleeding inside?... inside  

Alone in the dark and rain,  

It keeps pouring while I cry... while I cry

Chorus:

But now you know, right? You know, right?  

That I'm still burning inside.  

But now you see, right? Can you see?  

How high I can fly!... I can fly

You never cared about me,  

You just pretended you did.  

Finally, I can see through you,  

And I don’t need to be with you... no... no need.

Chorus:

But now you know, right?  

That I'm still burning inside.  

But now you see, right? Can you see?  

How high I can fly!... I can fly

I don't need... to bleed to feel.  

I just became... more than you see.

Chorus (x2):  

But now you know, right?  

That I'm still burning inside.  

But now you see, right? Can you see?  

How high I can fly... I can fly.