Strop de lacrimi peste țară...
Astăzi casele la țară
multe-s în ruine.
De vine iarnă sau vară
la ele nimeni nu mai revine.
Au plecat foștii stăpâni
care grijă mai aveau
de ogradă, de grădină și de câini
ce prin curte atunci lătrau.
Acum pe la uși, la poartă
lacăte zac mute…
prin grădini nimeni nu se aude
iar culoare de pe casa e decolorată.
Si cărarea de la poartă
toată este în buruiană
și doar, câțiva pași trec...câteodată
doar o dată într-un singur an.
Scaunele pe la porți
ușor putrezesc…
uitate sunt de nepoți
ei pe ele nu mai zabovesc.
De prin curți florile toate
sau uscat de timp uitate
hățișul, cornuții au invadat
locul care cândva de flori era scăldat
Geamurile pusteite
trist privesc spre drum
Multe vise neîmplinite
acum au devenit un scrum.
Ici colo prin sat,
mai găsești pe la vreo poartă
câte un bătrân care așteaptă
copiii care l-au uitat.
Undeva prin sate…
casele sunt în ruine, pustii …
tinerii au plecat departe
și au uitat de termenul ” revii ”.
Categoria: Poezii patriotice
Toate poeziile autorului: Anna Dzengan
Data postării: 14 februarie 2020
Adăugat la favorite: 1
Vizualizări: 1439
Poezii din aceiaşi categorie
Rugă
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră țară,
Și trimite-Ți mila,n-o lăsa să piară.
Ne-ai dat munți de aur și păduri bogate,
Câmpii roditoare si ape-nspumate.
Dealuri ce coboară spre delta măiatră,
Și marea ce înghite Dunărea albastră.
Au venit barbarii si ne-au luat averea,
Aurul si mierea, pruncii si muierea.
Ne-am ținut la ei cu furca si parul,
Cu râuri de sânge, ne-am păzit hotarul.
Toți ne-au jefuit și ne-au sfârtecat,
Mulți ne-au doborât, dar ne-am ridicat.
Am răzbit prin veacuri două mii de ani,
Cu regi, împărați cu domni și sultani,
Cu aurul nostru s-au clădit imperii,
Și murim de foame la lăsarea seii.
Cu bune și rele am trecut prin toate,
Și de trei decenii avem libertate.
Câștigată scump, cu jarfe de sânge,
După zeci de ani, țara tot mai plânge.
Ne-au plecat copiii in străinătate,
Pentr-un trai mai bun,iar la noi prin sate.
Școlile se-nchid, casele-s pustii,
Și toți guvernanții ne spun doar prostii.
Proști si imbecili, șarlatani și hoți,
În partide multe, dar cumetriți toți.
N-au făcut nimic pentru cei de afară,
Și sunt milioane duși în altă țară.
Muncesc pentru altii și trăiesc decent,
Câștigând cu trudă fiecare cent.
O parte din bani îi trimit acasă,
Să avem și noi ce pune pe masă.
Prețurile cresc și tot cresc mereu,
Să ne descurcăm parcă tot mai greu.
Mâncăm prost și ieftin de prin galantare,
Că bani-s puțini și fără valoare.
Trăim ca pe vremuri, tot cu frig în casă,
Cu dureri de spate si dureri de oase.
Leafa ne ajunge doar pentru pastile,
Sănătoși sau nu, toți murim cu zile.
Mor copii și tineri, Dumnezeeu fereească,
Nici nu mai apucă să îmbătrânească.
Nu mai avem tineri si sportivi grozavi,
Fiincă-n țara asta toți suntem bolnavi.
Mamele fac prunci-nainte devreme,
Și aproape toți se nasc cu probleme.
Abia respiră în incubatoare,
Iar părinții-n lacrimi plâng pe coridoare.
Acum în spitale nici nu te mai lasă,
Suferim în taină si murim acasa.
Astazi știm prea bine că nu se mai moare,
De boli cardiace sau boli vasculare.
Toți mor de COVID și asociații,
De zici că e firmă, cum au avocații.
Sigilați în scânduri și trimiși la groapă,
Nici nu știe popa pe cine îngroapă.
Începand cu "alfa" din graiul grecesc,
Până la "omega" nu se mai opresc.
Vin fără oprire, valuri peste valuri,
Și se zbate lumea ca peștii pe maluri.
Nunțile din toamnă ni le-au amânat,
Ne-au închis in casă și ne-au izolat.
La televizor numai pițipoance,
Mai mult dezbrăcate și mai toate "Toance".
La căpșor golașe, dar siliconate,
Umflate în buze, la sâni și în spate.
Fete si flăcăi, peste toți pictați,
De zici că-s tablouri și pot fi-nrămați.
Nu poți să mai vezi un film...serial,
O emisiune sau ceva banal.
Că-ți bagă reclame fără încetare,
Șapte la pastile,trei la vaccinare.
Cum apeși butonul să mai vezi o știre,
De la prima ora nu-ți mai vii în fire.
Peste toți doar morți, pe străzi și în hale,
Unii arși în case, alții în spitale.
Accidente, crime, violuri și jafuri,
Tineri și copii drogați de la prafuri.
Toate sunt pe dos, lumea s-a schimbat,
Bărbatu-i femeia și ea e bărbat.
Nu se mai numesc homo sau schimbiști,
Sunt L.G.B.T, gay sau anloști.
Apar peste tot cu nerușinare,
Și nu zici nimic, că-i discriminare.
Morala,rușinea sunt doar utopii,
Iar bietul bun simț s-a dus pe câmpii.
Cât sa ne mai rabde Sfântul pe pământ,
Că se răscolesc și morți-n mormânt.
De mulți ani de zile suntem blestemați,
Ne conduc lichele,hoți si agramați.
Am ajuns pe mâna unor derbedei,
Care n-au habar ce-i ăla condei.
Sunt în funcții mari, persoane inculte,
Doar analfabeți cu diplome multe.
Au studii înalte,chiar si doctorate,
Dar toate sunt luate numai pe furate.
Ce să-i mai întrebi de-o limbă străină,
Că au cerebel doar cât o găină.
Nu vorbesc prea bine nici limba română,
Gramatica-i grea, nu e la-ndemână
Asta nu-i oprește ca să ne jupoaie,
Cu taxe cu biruri și să ne îndoaie.
Cu facturi umflate la curent și gaze,
Că astăzi lumina are patru faze.
Vom rămâne goi și săraci lipiți,
Și de frig și foame vom umbla lihniți.
Iar apoi pășind lin spre cimitir,
În caleașca neagră si cu coviltir.
Pe morții din groapă o să îi rugăm,
Să iasă afară, noi ca să intrăm.
Pleacă-Ți Doamne fruntea peste-a noastră tară,
Și trimite-ți mila,n-o lăsa să piară !
DE CE EȘTI TRISTĂ…
-ȚARĂ de ce ești tristă?...
-Ograda - mi este mult prea goală
Peste hotare românii mi-au plecat
Din când în când primesc câte-o scrisoare
În grai străin, cel de român ei l-au uitat.
Pentru cei ramași povara lor e grea…
La mine,doar lăcrimând se mai gândesc.
…………………………………………………..
Zeii pământeni ce soarta mi-o decid,
Indiferenți,la greu m-au părăsit
Nori de corbi la hotar, cu jind, mă privesc
Scurmă avizi la rădăcini de falnici brazi
Scrutând cu - a lor privirii ucigătoare
Spre munții mei, spre ape și-o istorie…
Portalul unui neam greu încercat.
……………………………………………………..
-ȚARĂ, cuvânt de dor, eu sunt SPERANȚA
Mulți români nici pe mine nu mă mai vor
Ești tristă, dar eu îți sunt aproape
Și frumusețea ta-i diamant strălucitor
Printre bogății păstrate din străbuni,
Ea-ți înconjoară cu drag toată harta,
Tricolorul, și al tău sfânt pământ.
Nu fi tristă TARĂ cu graiul străbun
Pământul din ogradă ta nicicând,
Nimic din el nu va fi strămutat.
.………………………………………………………….
Zâmbește ȚARĂ, tare ești frumoasă!
Românii așa te simt, te știu, te slăvesc
Oaspeți, buni prieteni te vizitează
Te străbat, te admiră și te iubesc.
Românii toți în dreapta lor conștiință
Nu te uită-n gând, faptă și credință
Din drag de România, de al tău dor
Ești catedrală sfântă-n sufletul lor
Ei, mâinile își vor îngemăna oricând
Pentru tine ȚARĂ, sfânt pământ.
Mihai Eminescu - Floarea limbi române
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Cu versuri ce-nfățișează frumosul și binele,
Ai scris într-o epocă de mari schimbări
Și-ai făcut din poezie un adevărat dar.
Într-un timp de tulburări și suferințe,
Când țara era subjugată de alții,
Tu ai rămas fidel în lupta ta pentru libertate
Și-ai folosit cuvintele tale ca armă de dreptate.
Versurile tale sunt ca niște raze de soare
Ce luminează cu blândețe și culoare
Frumusețea naturii și iubirea de neam
Și ne înalță sufletul spre cele sfinte și supreme.
Într-o limbă ce-nflorea cu fiecare cuvânt
Ai scris despre iubire și frumosul din jurul nostru,
Ai transmis prin poezie mesaje pline de înțelepciune
Și ai rămas mereu o comoară națională de neprețuit.
Mihai Eminescu, floarea limbii române,
Ai dat sens și formă cuvintelor ce-nalță,
Ne-ai învățat că poezia e mai mult decât rime
E o formă de a trăi, de a simți și de a iubi cu fime.
Molii
Văzuta-ți, voi țărai , vreodată,
De când în glie'ați tot trudit,
Să facă frunza verde molii
Ce se- nmulțesc necontenit?
Palate- și fac, ca și omida,
Când se anină de-un copac;
Nu mai ajuta nici otrava,
Nicicum nu le mai vii de hac.
Pășind în cerc de vicii negre
Acele molii ce domnesc,
Sug toată seva frunzei care,
Cu lăcomie o stârpesc.
Si nu le pasă că la anul
Ce să mănânce n-or avea;
Vor căuta o altă “țâță”,
Pe alt copac se vor muta.
De unde au venit nămile
Punând istoria pe dos?
Cine le-a-nchis în librarie
Că toate cărțile ne-au ros?
Si nu au frică, nici o grijă,
Distrug ce văd, distrug ce pot,
Pentru că nu mai au simțire,
Au doar instinct - să roadă tot !
Un an, e mult să-i vezi pe frunze,
Un an, e mult să-i vezi crescând.
Un an, e mult să-i lași să steie -
La noi deja, stau ani la rând !
Ieșiți în câmp cei cu dreptate
Si cu iubire pentru țară,
Să puneți punctul peste toate,
Să scoateți moliile' afară !
Dacule
Pe aripile vremii, Dacule, țese-ți nădejdea,
Să înalți din strămoși o cetate de vremea rea.
Din adâncul veacurilor, unde istoria se îmbină,
Scrie epopeea neamului, cu vârful de lumină.
În pământul roditor, unde strămoșii se odihnesc,
Tu să semeni înțelepciune și curaj să culegi,
Să împarți neamului tău, din izvorul tău de cânt,
Ce revarsă peste veacuri, un duh neînfrânt.
Dacule, privește cerul, vezi cum stelele se leagănă?
Ele cântă de-ți amintește, de vechiul tău blazon,
Să ai în gând măreția, să ai în suflet sclipirea,
Ce-a răsărit din tine, și-a făcut lumea bogată-n faimă.
Tu, urmaș al dacilor, cu-n inimă de leu,
Înfruntă vremurile cu spiritul tău mereu.
Să fi pesemne o punte între trecut și viitor,
Dacule, fii farul ce străbate orice nor.
Fie ca drumul să-ți fie mereu presărat cu floare,
Să-ți fie viața cântec, iar lupta - o victorie mare.
Dacule, în zborul tău, să nu cunoști oprire,
Să fii mereu în creștere, spre nesfârșită mărire.
Basarabia mea Draga
Între cer și între pământ
am făcut un legământ
l-am făcut pentru vecie
pentru neam și pentru glie.
Pe o palmă de pământ,
de două maluri scăldată
e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.
Ai trecut prin sabie și foc,
ți-au tăiat și din moșii
dar tu te-ai ținut în loc
cât strămoșii ți-au fost vii.
Au trecut ani peste tine
care amprenta și-au lăsat
Ai știut ce-i rău, ce-i bine
și în timp mândră ai stat.
Acum, câte secole la rând
meleagurile tale plâng
fiindcă generația de-acum
tot ce au, din tot fac scrum.
Livezi și vii în buruian,
lăsate din an în an
Case prin sat părăsite
și inimi săcătuite.
Credința mea este mare
că veni-va ziua-n care
tu vei fi înfloritoare
scăldată de-naltul soare.
Cânt de mierlă e graiul tău
binecuvântat de Dumnezeu
Doar în limba cea română
DORU își are rădăcină.
Alte poezii ale autorului
Gânduri
Gânduri peste gânduri...
se roiesc în cap,
Citesc printre rânduri
dar din gând le scap.
Obosit de vreme
ca frunza de ploaie
sufletul mai geme
sub dorul care-l îndoaie.
Vorbele rostite
se pierd în tăcerea
șoaptelor șoptite
dulci ca și mierea .
Mă alint cu gândul
că totul se trece
precum bate vântul
într-o iarnă rece.
Mă împac cu gândul
ca-n viața aceasta trecătoare
suntem două urme clare
care sunt urmărite de Domnul Sfânt.
Invitație nocturnă
Te invit la ultima cină
din această seară senină
în care servit vei fi într ales
cu tot cei mai bun, mai ales
Te invit din bocal să servești
un vin dulce, un vin ce-l iubești
Sa îi simți pe buze savoarea
prin vene să-ți treacă candoarea
E seara în care și stelele de pe cer
ne zâmbesc luminos, cu mister
cu noi stau și ele la masă
ce seară frumoasă.
Oamenii...
Atât de atipici, de diferiți
unii prea triști, alții prea fericiți.
Și totuși, cu toți ne rotim
pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim
de orgoliile noastre care sună
a fală deșartă fără o faptă bună
iar pe cap a mândriei cunună
o purtăm ca pruncul purtat de mumă.
Oameni, enigme cea ascund
taine ce străbat prin veacuri
precum apele subterane pătrund
spre suprafețe pe care le inundă
și pentru care nu găsești leacuri.
Suflete deschise care urc la cer
într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”
Oameni, cărți frumoase la copertă
pentru care uneori se regretă
momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit
și în loc de o lume frumoasă, bună
la un moment dat ai descoperit
un univers de lașitate și ranchiună
și te doare și te simți dezamăgit
dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.
Oamenii, precum o ceașcă de cafea
care de dimineața te trezește la viață
sau alții precum fulgii de nea
care dau buzna în viața ta.
Unii sunt adevărate binecuvântări
cu care ești răsplătit de Dumnezeu
alții vin în viața ta ca și învățări
ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.
Dzengan Anna 12.03.2021
Păstor de vise
Pastor de vise
pe pășuni întinse
unde iarba cu rouă
trezește la viața nouă.
Păstor de speranță
ce spre cer se înalță
cu suflet curat
unde Domnul desculț a intrat
Păstor de mioare
cu blănițe albe și strălucitoare
ce-ți sunt alinare
când dorul te doare.
Păstor de pe munte
ai de a spune multe
prin doinele neamului
cu cântul Flautului.
Păstor, păstoraș,
viața de oraș
prea mult sa schimbat
oamenii de doine au uitat .
Păstor de lumină
genunchii mi se înclină
pentru putere și răbdare
să păstrezi unită turmă de mioare
Păstor de frumos,
chipu-ți luminos
azi ne dă căldura
credința și învățătură
Tu Păstor de vieți
cu dragoste ne înveți
pașii să-ți urmăm mereu
doar așa salvați suntem de greu.
Candela vieții
Pe chipul ei aștri sau stins.
În părul ei ninsori au nins.
Iar ochii ei și-acum păstrează,
Sclipirea care radiază.
În sufletu-i sunt adunate,
tristeți și bucurii de-o viață.
Iar mâinile mici și ridate,
ne mângâie în fiecare dimineață.
Azi ninge nu știu a câta oară...
Din cer în părul ei fulgii coboară.
Sunt binecuvântări cerești,
Ea este icoana vieții pământești.
Trec anii necruțători peste tine,
puterile ți se știrbesc ușor.
Aștepți cu dor copilul ce nu vine
iar sufletu-ți e mistuit de dor.
Vocea caldă și blajină
iarăși icoanelor se închină.
În ruga ta către Dumnezeu
ceri binele copilului tău.
Pictat rămâne chipu-i sfânt
acolo, printre îngeri ești o minune.
Aici, prin viața pe pământ
icoana pentru închinăciune.
Pe chipul ei mereu vor arde
noi aștrii luminoși și vii.
Ea este călăuza pentru mai departe
pentru al omenirii neam, pentru copii.
Ea este MAMA - candela mereu aprinsă.
Ea este rugăciunea către Dumnezeu trimisă.
Cât mama ne mai este în viața,
pleacă urechea la a ei povață.
Tu ai ales…
Ai ales să pleci, atunci…
când cel mai mult doream
alături de tine să merg la pas
dar nu a fost să fie, a rămas…
doar un vis acel gând, acel pas…
Ai ales o altă cale, acolo
unde nu am avut loc noi…
Nu am căutat să te reținem
din drumul tău croit aparte
tu ai lăsat loc gol, e gol, dar poate…
vei regreta printre anii ce-ți vor cerne viața.
Ai ales fără să te întrebi…
ce va fi în urma ta
acum e prea târziu să-ți spun
că încă te mai aștept să vii,..
acum sa lăsat ierni reci, târzii
m-am învățat singură în seri pustii.
Ai ales calea ușoară pentru tine,
am tot crezut că am semnat ceva
în viața ta de om hoinar
dar cum era de așteptat, iar…
m-am convins că este inzadar
să-ți pui speranță într-un ghiogar.
Ai ales o nouă cale, crezând
că-i drumul cel mai bun
dar uite că acum îți spun
că nu mai am nevoie de tine
chiar dacă tu vei mai dori
vreau să știi,nu ai cale de a reveni.
Tu ai ales, acum trăiește
ce ai ales aceea iubește
acum eu pașii mi-i țin drept
și nu mai caut pașii tăi
în nopți târzii pe alei
te-am dezlipit,ca timbra de clei.
Acum am ales să uit de tine,
îți mulțumesc doar pentru faptul
că datorită ție, am văzut lumina
zilei și am gustat din astă viață
și am simțit din amarul ei,
dar și din a ei dulceață.
Eu am ales pe altcineva
să-i spun tot ce nu ți-am spus ție
și am găsit loc în inima sa
dragoste, căldură și duioșie
Acum te rog să nu mă cauți niciodată,
uită că îți sunt fiică, eu voi uita că îmi ești tată.
Tu ai ales atunci,cândva…
când eu aveam mai multă nevoie
de brațul tău ferm și de siguranța ta
ai ales să pleci din viața mea
acum nu te mai supăra
Adio îți spun, fost-am cândva...fica ta.