Să ne doară frumos...

Pragul casei nu mai desparte două spații.
El desparte două vârste.
Copilăria vine de dincolo și-mi lasă pe masă
vechea spaimă, ambalată într-un sfat:
„Nu fuma, îți face rău, te arde.”

Dar timpul nu are urechi să audă avertismentele.
Acum știu:
noi nu am aprins niciodată nici o țigară,
ci viața ne-a strâns între buzele ei invizibile
și ne-a fumat, tacticos, până la os.

O inhalare adâncă, organică,
prin toate rețelele sângelui.
O combustie mută în care anii se aprind la un capăt
și se prăbușesc, stinși, la celălalt.

Pe unii dintre noi ne-a transformat în fum boem –
o dâră de cireșe uitate la copt în arșiță,
purtând în ele gustul dulce al unei veri care a durut.
Pe alții – ne-a lăsat zgură.
O mână de frunze uscate, măcinate pe margini de drum,
mirosind a toamnă definitivă și a pământ resemnat.

Nu există nicio instanță unde să depui plângere.
Nu poți striga în fața acestei mari mistuiri
că viața e dăunătoare,
că e nedreaptă sau rea.

Ea doar respiră prin noi.
Iar când se oprește,
scrumul rămas în piept
doare cu o precizie chirurgicală.

Ai ales să pleci, atunci…

când cel mai mult doream

alături de tine să merg la pas

dar nu a fost să fie, a rămas…

doar un vis acel gând, acel pas…

Ai ales o altă cale, acolo

unde nu am avut loc noi…

Nu am căutat să te reținem

din drumul tău croit aparte

tu ai lăsat loc gol, e gol, dar poate…

vei regreta printre anii ce-ți vor cerne viața.

Ai ales fără să te întrebi…

ce va fi în urma ta

acum e prea târziu să-ți spun

că încă te mai aștept să vii,..

acum sa lăsat ierni reci, târzii

m-am învățat singură în seri pustii.

Ai ales calea ușoară pentru tine,

am tot crezut că am semnat ceva

în viața ta de om hoinar

dar cum era de așteptat, iar…

m-am convins că este inzadar

să-ți pui speranță într-un ghiogar.

Ai ales o nouă cale, crezând
că-i drumul cel mai bun

dar uite că acum îți spun

că nu mai am nevoie de tine

chiar dacă tu vei mai dori

vreau să știi,nu ai cale de a reveni.

Tu ai ales, acum trăiește

ce ai ales aceea iubește

acum eu pașii mi-i țin drept

și nu mai caut pașii tăi

în nopți târzii pe alei

te-am dezlipit,ca timbra de clei.

Acum  am ales să uit de tine,

îți mulțumesc doar pentru faptul

că datorită ție, am văzut lumina 

zilei și am gustat din astă viață

și am simțit din amarul ei,

dar și din a ei dulceață.

Eu am ales pe altcineva

să-i spun tot ce nu ți-am spus ție

și am găsit loc în inima sa

dragoste, căldură și duioșie

Acum te rog să nu mă cauți niciodată,

uită că îți sunt fiică, eu voi uita că îmi ești tată.

Tu ai ales atunci,cândva…

când eu aveam mai multă nevoie

de brațul tău ferm și de siguranța ta

ai ales să pleci din viața mea

acum nu te mai supăra

Adio îți spun, fost-am cândva...fica ta.

M-ai invitat la o cafea,
undeva, în colțul unui oraș inventat.
Din căușul palmei
am apucat soarele de un vârf de rază —
un fir subțire de lumină
să-mi ghideze alunecarea
direct spre masa sufletului tău.

Acolo, în penumbră, se macină trei boabe.
Exact trei.
Atât cât trebuie pentru marea fuziune
cu acel singur strop de lacrimă,
extras din fericire.

A durat o întreagă epocă până te-ai decis.
Probabil abia acum, în tăcere,
s-au copt sfericele boabe —
fiecare dintre ele fiind o imensitate ruptă
din universul ochilor tăi.

Privirea ta îmi cuprinde acum întreaga poiană,
o geografie fragilă care abia așteaptă
să te invite la micul dejun al luminii,
în timp ce timpul curge lent în cești,
ca o clepsidră neagră, fierbinte.

Nu ne mai apără nici o platoșă de indici,
nici o cifră nu-și mai ascuți colții aici,
suntem doi ostatici vii,
salvați de parfumul unui amurg concentrat,
lăsând orașul, dincolo de geam,
să se prăbușească steril sub propriul său zgomot.

Dar ceștile se golesc.
Penumbra se retrage, iar poiana privirii se stinge,
lăsându-ne din nou vulnerabili în fața cifrelor.
Și chiar atunci, în tăcerea finală,
fără să spui un cuvânt,
deschizi încet căușul palmei tale
și apuci soarele de celălalt vârf de rază.

Între cer și între pământ

am făcut un legământ

l-am făcut pentru vecie

pentru neam și pentru glie.

Pe o palmă de pământ,

de două maluri scăldată

e meleagul meu cel sfânt
Basarabia mea dragă.

Ai trecut prin sabie și foc,

ți-au tăiat și din moșii

dar tu te-ai ținut în loc

cât strămoșii ți-au fost vii.

Au trecut ani peste tine

care  amprenta și-au lăsat

Ai știut ce-i rău, ce-i bine

și în timp mândră ai stat.

Acum, câte secole la rând

meleagurile tale plâng

fiindcă generația de-acum

tot ce au, din tot fac scrum.

Livezi și vii în buruian,

lăsate din an în an

Case prin sat părăsite

și inimi săcătuite. 

Credința mea este mare

că veni-va ziua-n care

tu vei fi înfloritoare

scăldată de-naltul soare.

Cânt de mierlă e graiul tău

 binecuvântat de Dumnezeu

Doar în limba cea română

DORU își are rădăcină.

Există un punct —
firav, între piele și suflare -
unde am crezut că mă pot rătăci de mine.

Era acolo,
în adăpostul brațului tău,
unde timpul nu mai bătea în ceasuri,
ci în bătăi de inimă luate cu împrumut.

Te-am locuit
ca pe o casă fără oglinzi,
crezând că-mi voi uita, în sfârșit,
toate neliniștile.

Dar m-am regăsit
în fiecare atingere a ta:
un gest blând, ca o șoaptă
care știa că nu mă pot părăsi.

Timpul
nu a ucis iluzia —
a preschimbat-o în lumină.

Și am înțeles:
nu există fugă de sine,
există doar oameni-Lumină
în care te vezi, în sfârșit, întreg.

Iar tu…
nu mi-ai fost ascunzătoare,
ci oglinda caldă
în care am avut curajul
să rămân.

Din orgolii vaste, din vanitatea puterii —

pământul fu smuls de pe orbită în cazan.
Nu mai e planetă.
E o gură de foc în care fierb zilele
ca niște clepsidre topite.

Fierb sufletele —
în vacarmul lor tăcut.
Fierbe timpul —
râu prizonier într-o amforă de fier.
Și fierbe prezentul, implacabil,
ca o carne uitată pe flacăra istoriei.

Cine a ațâțat rugul?
Cine a suflat în jarul mândriei
până când flamurile au început să ardă
ca niște epistole netrimise?

Din turnuri semețe
se aruncă zaruri peste continente.
Lumea e o tablă de joc.
Frontierele — linii trasate cu rigla pe hărți tremurânde.
Iar oamenii…
oamenii sunt mutați ca pionii,
silabe rătăcite într-o frază greșită a istoriei.

Orgoliul —
sculptor impenitent al ruinelor.
El fragmentează universul
în parcele de dominat,
în ceruri revendicate,
în oceane cifrate ca niște conturi bancare.

Și fiecare revendică restul.
Mai mult azur.
Mai mult pământ.
Mai multă umbră peste semeni.

Dar nimeni nu invocă lumina.

Se ridică tumultul lumii
ca un clopot spart.
Se rostogolesc armatele,
nori de plumb peste cetăți.
Iar copiii deprind alfabetul fricii
înaintea silabisirii vieții.

Așa fierbe lumea.

Fierbe cu sânge,
fierbe cu dogmă,
fierbe cu discursuri lustruite
ca niște lame.

Și totuși —
în acest cenușiu purtat de vânt
subzistă o taină.

Căci scrumul nu e doar amurg.
Scrumul e memoria focului.
Scrumul e sămânța răbdării.

Poate într-un ungher de viitor —
fragil, aproape imperceptibil —
se va închega o mână de oameni
care nu vor mai vrea să sfâșie cerul.

Ei vor rosti rar,
ca niște păstori ai liniștii.
Vor aduna sufletele calcinate
ca pe niște vase de lut
și vor învăța din nou
cum se respiră fără spaimă.

Poate atunci
cazanul lumii se va stinge.

Și din aburul lui dens
va răsări o dimineață
în care puterea nu va mai însemna
a stăpâni pământul —

ci a nu-l mai mistui.

Pentru că, în cele din urmă,
universul nu e o pradă.

Universul e o respirație
pe care o împărțim
sau o pierdem
laolaltă.

Nu știu dacă-ai simțit vreo secundă
Cum ochii-mi, furați, ți-au rămas la fereastră,
Cum timpul, deodată, părea să se-ascundă
Sub pașii grăbiți ai mașinii noastre.

Nu știu de ce, dar te-aș fi întrebat
Ce gânduri îți fug printre gene când plouă,
Dacă-ți place tăcerea sau râsul curat,
Dacă-n suflet ți-i toamnă sau încă e rouă.

Dacă-n serile lungi îți sprijini obrajii
De palma căldurii unui ceai liniștit,
Dacă-n viscole reci îți găsești curajii
Să te pierzi prin zăpezi, să iubești, să exiști.

Mi-a spus cineva că ți-au dus la ureche
Cuvinte și chipul meu prins între rânduri,
Și-acum parcă lumea-i mai strânsă, mai veche,
Ca și cum te-aș ști dintre toate gândurile.

Și totuși, abia ți-am rostit un cuvânt,
Dar știu că mi-ar fi plăcut să te știu,
Să-ți ascult glasul ca pe un vânt
Ce-mprăștie norii unui dor cenușiu.

Poate-i absurd să mă las prins în gânduri,
Să-ți scriu ca și cum am avea un trecut,
Dar un drum uneori nu-i doar pași și secunde,
E un loc unde timpul s-a vrut nevăzut.

Mi-e teamă că poate nu-ți pasă de rânduri,
Că poate zâmbești și le lași în trecut,
Dar scriu pentru mine, căci scrisul mă leagă
De clipele-n care un dor m-a durut.

Căci ziua aceea, în autobuzul douășapte,
A fost un moment ce n-am vrut să-l uit,
Un vis răvășit într-o lume grăbită,

Un chip desenat printre umbre de fum.

Și poate nu-i nimic, doar un gând ce se pierde,
Dar las aici rânduri, ca ploaia pe geam,
Și cine știe, poate într-o altă toamnă
Le vei citi... și-ți vei aminti de-un străin ce te-avea în visare.

Am lăsat o foaie goală
mă tot așteaptă de astă-vară,
mă tot așteaptă să viu
pe cărarea ce încerc să o scriu.

E așa nerăbdătoare
eu parcă n-am chemare
sufletu-mi în pustiu
atunci când va fi... e deja prea târziu.

Și as face atât de multe
atâtea nenumârate putute
să o iau sub un copac
să-i destănui tot ce țin de un veac.

Iartă-mă speranță
caci prea greu mă pot porni
n am putere încă să ajung la tine,
dar mai stai înc-o zi.

Eclipsă..
Sau cel puțin așa am crezut când...
Un nor întunecat s-a pus și a început, plângând
Să se descarce de mari tensiuni, căzând
Pe Pământ..
„Lovind" orice lucru i se părea atrăgător,
Dar fără să lase vreo urmă în sol,
Striga tare, se impunea, fără un limbaj color
O teamă aparentă ce era pregatită de încă un „ omor"

Auzi ce vrea nãtânga de minciunã:

Ca adevãrul sã i se supunã!

Sã strige însuşi el, la lumea toatã,

Cã vorba ei, e vorbã-adevãratã!

Sã-i facã propagandã: poate, poate,

Va fi crezutã în societate,

Va fi privitã ca o mamã bunã,

De toţi, nesocotita de minciunã.

Ea-şi bagã nasu-n orişice domeniu,

În timp ce poartã-un aer grav, de geniu;

Ne prinde-n laţ şi ne nenoroceşte

Şi-n groapã ne împinge-apoi, fireşte!

Îi cere celui fãrã judecatã

Ce n-o sã poatã da el, niciodatã:

A-l aborda pe cel cu mintea-ntreagã

Şi sã-i vorbeascã-aşa, sã înţeleagã.

Mai face multe afirmaţii grave,

Sucind, în speţã, minţile firave;

Şi se pricepe, iatã, de minune,

S-argumenteze ceea ce le spune.

                           ☆

Auzi ce îndrãzneşte sã ne spunã

Cu gura ei, nãtânga de minciunã:

Cã vorba ei chiar meritã crezare

Şi cã rãmâne veşnic în picioare!

Minciuna chiar cunoaşte orice limbã,

Prin toatã lumea paşii ei se plimbã!

Ea nu se ruşineazã niciodatã,

Şi vorba ei nu meritã-ascultatã!

Si cum viaţa e atât de vastă , îţi doresc numai bine:

Să fi la a ta casă, îmbrăcată-n iubire şi raze divine.

Să-ţi dai voie să fi vulnerabil, să-nveţi să te ierţi.

Din ale tale greseli, din care iubirile uneori

"cu ochii treji"

Vocea ratiunii mele mi-a zis să ard toate amintirile

Nefăcute cu tine, vorbind de el,

Scoţând cioburile cu mâinile mele sfinte

Acea despărţire n-a fost fizică, între ale noastre suflete...

Din pacate, nu ţi-am fost numită " cealaltă jumătate"

Care deseori se caută prin nopţile pierdute.

Pace! Cuvânt urmat de un ecou

Zâmbetul copilăriei se răsună

Imaginea de pe tablou

Când toți sunt împreună

Când vezi la Televizor, 

Cum țările se împacă

Și copii sunt pe lume în vizor, 

Ca fiind o piatră sacră

Când toți zâmbesc și dansează împreună

Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună. 

Tradițiile vechi, cu toții le serbează

Iată Pacea pe care pe cinste o urează