GÂNDURI ÎN FORMAT LIBER

Plouă în mine

fără avertisment,

o ploaie interioară,

disciplinată,

care nu cere adăpost.

Port zâmbete funcționale,

ca niște semne de punctuație

în fraze bine aranjate

între ele.

Tăcerea își face loc

și învață să respire.

Lacrimile tăcute

nu cad.

Ele rămân suspendate

între gând și inimă,

ca o frază neterminată.

Durerea nu are voce,

dar are memorie.

Știe fiecare moment

în care am ales

să nu spun.

Poate că într-o zi

cineva va citi

dincolo de cuvinte

și va înțelege

că și tăcerea

plânge.

ALGORITM INTERIOR

Dimineața se încarcă lent,

ca o aplicație veche.

gândurile apar pe rând,

fără notificări,

fără martori.

Algoritmul știe ce îmi place,

dar nu știe ce visez.

Îmi oferă  imagini,

sunete,

versiuni ale fericirii

care nu mă includ.

Între două gesturi automate

învăț să aleg:

o tăcere,

o privire neînregistrată,

un pas în afara fluxului.

Seara, închid ecranul

ca pe o ușă subțire.

Rămâne în mine

ce nu poate fi salvat:

o viață

care nu se repetă.

Pământul nu plânge,

ci veghează în tăcere,

o lumină care nu poate fi atinsă

de mâinile trecătoare.

Copacii stau verticali

înfășurați în seva lor nemuritoare

și fiecare frunză

este o scrisoare tăcută

adresată veșniciei.

Râurile curg nu pentru noi,

ci pentru ordinea lumii;

ele poartă memoria munților,

dorul ploii, șoaptele vântului.

Cine le tulbură cursul

întrece timpul și uitarea.

Aerul păstrează șoaptele universului,

și fiecare respirație

este o alegere:

să fii martor sau să fii prădător.

Omul trece printre acestea,

fragil și trecător,

dar chemat să fie custode,

nu stăpân.

În ochii lui, natura se oglindește

ca o lumină care nu poate fi posedată,

ci doar respectată.

Și astfel pădurile, râurile, vântul și aerul

rămân vii prin atenția noastră,

iar ființa umană

își află rostul

în oglindirea sacră

a lumii care nu moare...

Doamne al luminii fără seamăn,

cel ce ești și vei rămâne,

plec genunchiul, frâng îndemnul

firii mele spre țărână.

N-am nimic să-Ți pun pe masă

decât vina mea cea grea,

inima, o candelă arsă

și puterea de-a ruga.

Am  greșit știind că doare,

am tăcut când trebuia

să mă fac o lumânare

pentru crucea Ta cea grea.

dar Tu, blând în judecată,

nu m-ai lepădat nicicând,

mi-ai lăsat deschisă poarta

spre iertare și Cuvânt.

Spală-mi, Doamne, gândul frânt,

vindecă-mi privirea seacă,

fă din mine lut cuminte

în palmele ce-l leagă.

Și de va veni sfârșitul

fără fapte, fără rod,

ia-mi căderea drept strigăt

și ridică-mă din ea.

Că nu cer răsplată, slavă,

nici cununi de biruință,

ci să fiu, în ceasul morții,

scris în mila Ta și-n sfinți.

Satul nu este doar loc,

ci o comunitate.

Aici, identitatea nu se declară,

ci se trăiește

în gesturi repetate cu fidelitate.

În pragul casei, țăranul gospodar

își începe ziua cu semnul crucii,

iar pământul, deschis de plug,

primește munca

ca pe o rugăciune tăcută.

Basmaua mamei adună

istoria unei familii,

transmisă fără discurs,

din privire în privire,

din mâini învățate să nu risipească.

La vatră, focul păstrează ordinea,

iar pâinea, frântă cu respect,

nu este doar hrană,

ci legământ

între om, pământ și Dumnezeu.

În sat, credința nu se explică,

ci se moștenește:

în sărbători, în post,

în numele rostite la pomelnice,

în tăcerea care știe când să se închine.

Aici, neamul nu se pierde,

pentru că fiecare brazdă

repetă o lecție veche:

identitatea se păstrează

prin rânduială, muncă și credință.

Cât timp mai arde focul în vatră,

cât timp pâinea se coace în tihnă

și plugul deschide glia cu credință,

satul rămâne

temelia nevăzută

a ființei noastre naționale și religioase. 

Cândva,

planeta noastră respira verde.

Pădurile erau plămânii ei largi,

iar oceanele -

ochii albaștri ai lumii.

Munții stăteau

ca niște catedrale de piatră,

iar râurile curgeau

ca niște psalmi limpezi

prin trupul pământului.

Dar omul -

făuritor de foc și de fum -

a început să scrie pe cer

cu cerneală de cenușă.

Pădurile au căzut

ca niște armate învinse,

oceanele au înghițit plastic

în loc de stele,

iar aerul

a învățat gustul ruginii.

Ghețarii plâng

ca niște candele ce se topesc,

mările se ridică

ca niște avertismente mute,

iar pământul

poartă cicatrici de metal.

Și totuși,

sub cenușa orașelor,

sub asfaltul obosit,

încă mai bate

o inimă verde.

Planeta ne privește

ca o mamă rănită

care nu încetează să spere

că într-o zi omul

își va aminti

că nu este stăpânul ei,

ci doar un trecător

prin grădina ei fragilă.

Când toate ușile dispar,
rămâne vântul.
Îl poți locui.
Acolo nu e nici „eu”,
nici „timp”,
doar floarea care se deschide
fără martor.

Văd zări,aud strigăte și simt rouă 

Dimineți intunecate,gri

Îmi caut rostul, îmi cârpesc ecoul

Mă pierd în indiferență,trăiesc al zilei lumine vii.

Legată de ramuri ce se usucă 

Zăresc o pasăre-n zbor grăbit 

Ascultami-ași sufletul și iertami-ași cumpătul 

Să zbor ca pasărea spre răsărit. 

Luna doarme pe cerul adâncit

Vântul iernii însfârșit s-a potolit.

Dar ciorile zboară în abisul poticnit,

Și lumea se poate să se fi sfârșit.

Zăpada  în Martie mă cheamă,

Ca pe o prințesă de aramă.

Curgându-i roade din ochii plini de teamă,

Rămânând veșnic un tablou în ramă.

Brusc, viscolul începe să distrugă,

Suflete ce n-au mai încetat să fugă.

Iar Luna dormea cand lumea începuse să se scurgă,

Crezând că se face ziuă…

Ce nătângă!

Și viața mea în rime se găsește,
Se naște iarăși o poveste nouă.
Din amintiri și din trăiri uitate,
Din dimineți ce ma trezesc prin rouă.

Din sunetul vioi de primăvară,
Văd cum natura prinde iarăși viață.
Un firișor de rouă argintie,
De-o mândră floare ușurel se-agață.

În suflete să fie doar iubirea,
Natura ne îndeamnă la frumos.
Să mai urcăm pe scara bunătății,
Să încetăm să coborâm în jos.

Priveste-n jur privește cerul liber,
Și prețuiește pacea este sfântă.
Să nu-ți îneci azi inima în ură,
Iubește libertatea cea slăvită.

Nu judeca nu înjura pe alții,
Doar unul Dumnezeu le știe soarta.
Fii sigur nu cunoști tu viața lui,
Tu ai o viață el trăiește alta.

Îmi spun mereu că totul este bine,
Și într-o zi știu bine că va fi.
Voi mai trăi din nou o amintiri,
Ca dintr-un vis ușor mă voi trezi.

Și voi porni din nou cu primăvara,
O cale înapoi nu mai găsim.
Ce am trăit a fost prezent odată,
Dar viitorul nu îl mai zărim.

Sărim din zi în zi și ținem minte,
Că am trăit cândva ziua de ieri.
Mâine poate... nu o sa mai vină,
Și nu contează, cât poți să-i oferi.

 
Baraboi I.

Și mă întorc acasă

Cu gândurile-n cer,

De muzică atrasă-

Emoțiile pier. 

Închid eu telefonul

Și intru în casă atunci, 

Dezbrac încet paltonul

Cu mânicile lungi.

Și obosită foarte,

Pe pat eu mă arunc...

Iar perna parcă râde, 

Că lângă ea ajung.

Și capul amorțește

Totul din jur dispare

Clipitul se oprește 

Un întuneric încet apare.

Și uite gândurile toate 

Se amestecă rapid

Făcând un haos...poate

Un vis ,cam încâlcit.

Încerc să înțeleg 

Ce se întîmplă acum 

Și drumul îl aleg

Dar nu înțeleg oricum.

Încerc să strig puternic

Cu vocea pusă-n vid

Și-mi dau eu seama amarnic

Că-s singură,cumplit...

Deodată ca un fulger

Tresar și mă înspăimânt

Că în acel vis, din cer 

Eu,mă vedeam căzând. 

Încerc să mă trezesc

La realitate să-mi revin,

Fără încetare mă prăbușesc

Alte gînduri vin și vin.

Și cînd deschid eu ochii

Mai bine să mă uit,

Îmi dau eu seama iarăși-

O zi a mai trecut...

Și uite se repetă

De parcă-i un blestem!

În fiecare ziuă,

Urc în același tren.

Aflandu-ma intr-un bahic ritual

Astept dimineata sa pot adormii

Stiind ca sunt un suflet banal

La venirea zorilor de zi.

Tristetea face pace cu singuratatea

Iar sufletul meu urla in ecou

Ar vrea sa-l cuprinda efemeritatea

Dar va dainui ca intr-un tablou.