DOAMNE AL LUMINII

Orașul se trezește

cu ochii lipiți de ecrane,

ferestrele sunt deschise

doar în browser.

Cuvintele aleargă mai repede

decât pașii noștri,

se trimit, se șterg,

se întorc sub formă de ecou.

În buzunar, timpul vibrează - 

un mesaj necitit

care spune că suntem aici,

dar cu gândul puțin mai departe.

Ne construim în fragmente:

o fotografie, o glumă uitată,

un „online” care nu înseamnă

că mereu e „prezent”.

Și totuși, între două notificări,

există o secundă tăcută

în care respirăm

fără să salvăm nimic

O singură lacrimă

se prelinge în tăcere,

ca un râu care sparge piatra

ascunsă în adâncul inimii.

Ea nu e doar apă,

ci dorință de iertare,

strigăt mut

al celui care a rătăcit.

Cade încet,

dar lasă urme în suflet,

cărări nevăzute

pe care numai Dumnezeu le cunoaște.

În ea se adună toate regretele,

toate greșelile

care au înăbușit bucuria.

Și totuși,

în căderea ei se naște harul.

Lacrima pocăinței

deschide porțile invizibile,

iar sufletul, chiar și obosit,

simte lumina

cum îl atinge și-l vindecă.

Am scos cuvintele grele din limbaj:

adevăr, datorie, jertfă.

Le-am înlocuit cu variante ușoare,

ușor de purtat,

ușor de uitat.

Conștiința a devenit o aplicație

care se actualizează după trend,

iar binele - 

o alegere personală

cu termen de expirare.

Ne-am obisnuit să trăim fără verticală,

într-un echilibru comod,

unde nimic nu doare prea tare

și nimic nu obligă.

Am numit libertate

fuga de responsabilitate

și progres

uitarea rădăcinilor.

Dar noaptea,

când nu mai e nimeni de convins,

morala bate încet la ușă,

ca un oaspete vechi

pe care nu-l mai recunoaștem,

dar pe care încă îl așteptăm.

LOCUL UNDE RĂMÂNEM

Există un loc

în care nu ajungem cu pașii,

ci cu tot ce am fost

și n-am spus.

Ne lăsăm grijile

la marginea inimii

și păstrăm doar 

ce a știut să iubească,

ce a știut să aștepte,

ce n-a rănit.

Frumusețea acestui loc

nu se vede,

dar se simte:

îi liniștea care nu doare,

e pacea care nu cere explicații.

Și poate că toată viața

nu e decât drumul

spre acest loc

unde rămânem

fără să ne pierdem

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Războiul -

un zeu orb făurit din fier -

calcă peste grădinile lumii

cu pași de tunet.

În urma lui

râurile învață gustul ruginii,

iar orașele devin

biblioteci de cenuță

unde istoria își pierde vocea.

Pe cer cresc păsări mecanice,

cu aripi de fier și algoritm,

iar fiecare zbor al lor

scrie pe norii albi

o gramată a dispariției.

Soldații merg înainte

ca niște versuri

scoase din contextul unei poezii.

Sunt tineri,

dar deja locuiți

de tăcerile bătrâne ale morții.

Și totuși,

sub pleoapa adâncă a pământului

pacea respiră încet.

Ea e sămânța care refuză

dogma iernii,

tremurul verde

ca pregătește o altă primăvară.

Într-o zi

armele vor rămâne în urmă

ca niște instrumente greșite

ale unei orcheștre primitive,

iar omenirea -

dezvățată de ecoul exploziilor -

va auzi din nou

cum universul rostește

în fiecare fir de iarbă

același cuvânt vechi:

Pace pe pământ.

O, veac preaplin de sine și miop,
Umflat de X-zeciști fardați cu ode,
Ce sunt slăviți pe parc-ar fi o sectă
Și-s peste tot, un fel de pandemie,
Îmi vine-un dor nespus de poezie,
De Eminescu, cu rima lui perfectă
De Barbilian cu-a lui Uvedenrode
Și de Coșbuc, cu versul lui cel șchiop!
..
Cauți degeaba clasicii prin vreme,
Că-s prizonierii pseudelor poeme
Nu mai au aer, sufocați de moarte
De făcăturile datului din coate,
De-nchipuirile celor ce știu să scrie
Iar scriind spunând că-i poezie,
Însăilări neroade de cuvinte
Ce spun nimic, un nimic ce minte!
...
O, veac nărod și plin de nerozie,
Aduni trei rânduri și spui că-i poezie,
Degeaba râzi, fiind demn doar de plâns,
Se-aud cei vechi, de unde i-ai ascuns,
Dar îi învelești pe X-zeciști în ode,
Nedemni de versul din Uvedenrode!

Miroase a parfum în beci,

Buchetul vinului se varsă,

Afară suflă vânturi reci,

Şi iarna-i primăvara-ntoarsă.

Orașul a căzut în beznă,

Îmi cântă un ţigan la cap,

Valsez lejer din gleznă,

Cu partenera din ciorap.

Îmi curge somnul în pahar,

Iar ochiu-mi fuge pe arcuș,

Parfumu-n beci e tot mai rar,

Şi iarna-și caută culcuș.

Хороший, воспитаный мальчик,

Делает вид, что ему грустно,

Порезал руку о бокальчик,

Кровь грязная, но сука вкусная.

Сон на кровати, как на гвоздях,

Не умею ни любить, ни отдавать,

Детская улыбка застряла в пузырях,

Хочу рассвет на балконе встречать.

Не ловить больше психозы,

Жить нормально и тихо,

Начать писать прозы,

И больше не найти выход.

Страсть ломает мне пальцы,

Руки уже дрожат от страха,

Не жить как скитальцы,

Быть спокойным как лицо монаха.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Iar șerpii colcăie la fiecare pas,

Păcate mari mi-au gârbovit spinarea,

Iar sufletul în întuneric mi-a rămas.

N-am mai prășit ogorul meu demult,

Iar coasa stă tocită pe scriptură,

Cântări demonice în șoaptă eu ascult,

Scrâșniri din dinți îmi dănțuie în gură.

Mi-e biata inimă-nghețată în întuneric,

Doar ochii îmi mai scapără din când în când,

De liturghii mă-ndepărtez ușor coleric,

Și îngropat sub psalmi adesea mă frământ.

Mă simt pierdut și suspendat în lume,

Cuvintele îmi sunt un sâsâit de șarpe,

Ce-ndrumă fiecare om indiferent de nume,

Să muște mărul cel aducător de moarte.

E-nvolburată înspre Tine iar cărarea,

Cu crucea-n spate pășesc smerit prin spini,

Arată-mi Doamne înspre Rai intrarea,

Că știu c-atunci când plâng, Tu dureros suspini.

Aşa departe stã înţelepciunea

De gândul oricãrui nepãsãtor!

Cã, mai aproape stã pe trup, o hainã

Şi mai lipitã coada, de topor.

El nu e deranjat defel, sãracul,

Cã-i zboarã cugetãrile hai-hui.

Ba-i mulţumit, având stimã de sine

Şi zice cã aşa e felul lui...

Nu are nici mustrãri de conştiinţã,

Cã pierde-atâta vreme în zadar

Ci, din pocalul firii, socoteşte

Sã îşi mai toarne-o datã în pahar.

Îşi vânturã secundele, de-a dreptul

Şi crede c-are vreme, berechet,

Trãind aşa, fãr-a bãga de seamã

Cum se-ofileşte-al anilor buchet!...

Iubirea de-am prețui,

Întîi pe Domnu-am iubi 

Dragostea sfântă ce-o are ,

Este un har la fiecare.

Este iubit, e adevărat..

Din harul său la toți a dat,

Prin grija sfântă ce o are..

El iubește pe fiecare.

Să îl iubim neîncetat,

Domnul să fie lăudat,

Să nu  uite cumva de noi,

Păcătuim... avem nevoi..

De el,pe noi a ne ierta,

De necurat a ne scăpa.

Din bunătatea ce o are,

Ce e cu noi de la născare,

El a trimis pe DUHUL SFÂNT,

Spre ocrotire pe pământ,

Să ne ajute Dumnezeu,

Să ne iubim și când e greu. 

Să-l căutăm neîncetat,

Să nu ne uite niciodat .