NOTIFICARE SILENȚIOASĂ

O lacrimă cade,

mică, fără zgomot,

pe obrazul obosit

al sufletului rătăcit.

Ea nu cere răsplată,

nu vrea aplauze,

nu caută priviri.

Doar străbate tăcerea

și spală cenușa păcatului.

În ea se ascunde frica

și durerea de sine,

dar și dorunța de a fi mai bun,

de a începe din nou.

Lacrima pocăinței

nu se pierde;

se scurge în adâncul inimii

și acolo naște iertarea.

curățirea, renașterea.

Când ochiul se usucă,

nu rămâne gol,

ci plin de speranță,

căci în fiecare cădere

Dumnezeu ridică.

Și astfel sufletul învață

că pocăința nu e sfârșit,

ci începutul drumului

spre lumina eternă.

În taina nopții veșnicia plânge,

Și-n stele dorul lumii se răsfrânge,

Căci tot ce moare lasă-n urma sa

Un sunet stins, ce veșnic va cânta.

Prin noaptea rece trece un străin,

Și el aude un strigăt venit din senin,

E glasul stelei stinse-n vechi hotare,

Ecou de gând din vremi nemuritoare.

Un murmur blând din zare se revarsă,

Ca un ecou din steaua cea retrasă,

Și-n noaptea blândă, plină de tăcered,

se naște iar un dor fără putere.

Pe lacul nopții, umbrele se joacă,

Și vântul adie molcom peste apă

Un gând se-nalță tainic către cer,

Și-n el se pierde tot ce-i efemer.

Din miile de stele curg lumini amare,

Ca lacrimi reci din veacuri milenare,

Și-n ele simt un glas străin, necunoscut,

este chemarea cerului ce m-a făcut.

DE BOBOTEAZĂ

Se deschid cerurile în tăcere,

iar apa își amintește începutul.

Iordanul se oprește o clipă

să-și plece curgerea

în fața Luminii.

Cuvântul intră în râu

fără slavă omenească,

iar firea apelor tresaltă,

curățată de teamă și umbră.

Duhul coboară lin,

ca o respirație peste lume.

Astăzi, apa nu mai este doar apă,

ci hotar între vechi și nou,

între cădere și ridicare.

În ea se spală timpul,

iar omul primește nume de fiu.

Cu ramuri de busuioc și rugăciune,

purtăm lumina în casele noastre.

stropii nu udă doar pereții,

ci inimile uscate de iarna păcatului.

Și rămîne în noi o liniște adâncă:

Dumnezeu a intrat în ape

ca să ne scoată

din adânc.

Am coborât valorile de pe pereți

și le-am așezat pe ecrane.

Nu mai strălucesc,

doar se aprind

când sunt atinse.

Binele a devenit negociabil,

adevărul - o opinie cu trafic,

iar conțtiința

un sunet dezactivat

în setările zilnice.

Nu ne-am lepădat de credință brusc,

ci din consens.

Ce e corect se votează,

ce e drept se ajustează,

iar omul rămâne

măsura tuturor lucrurilor

și a tuturor scuzelor.

Și totuși,

când luminile se sting

și nu mai e nimeni de convins,

ceva vechi se ridică în noi:

o teamă curată,

o întrebare fără răspuns,

un dor după sens.

poate că nu valorile au dispărut,

ci doar locul lor.

Poate că sacrul nu cere aplauze, ci  întoarcere.

Cândva,

bolta nopții era un manuscris sacru,

iar stelele - semne de aur

scrise de eternitate

pe pergamentul tăcerii.

Pământul respira în ritmul pădurilor,

iar mările își legănau adâncurile

ca niște altare de lumină.

Totul avea armonia unui psalm cosmic.

Dar omul -

neliniștitul ucenic al focului -

a început să tulbure această ordine.

A ridicat cetăți de fum

și a învățat cerul

gustul cenușii.

Pădurile au căzut

ca niște cetăți arse,

iar râurile au purtat

în loc de stele

umbre de otravă.

Pe câmpiile lumii

au înflorit războaie,

ciuperci de foc

au urcat spre cer

ca niște rugăciuni răsturnate.

Și astfel

noaptea s-a retras

într-o tăcere mai adâncă.

Nu pentru că universul

și-ar fi stins luminile,

ci pentru că omul

și-a acoperit privirea

cu praful propriilor sale distrugeri.

Iar acum

sub acest cer obosit

plutește o întrebare:

ce se întâmplă

când o lume întreagă

uită să privească stelele?

Atunci se naște 

un univers fără stele -

nu în infinit,

ci în sufletul omului.

Râbdarea nu este așteptare,

ci rămânere.

Este felul în care timpul

încetează șă mai fie lucrare.

Omul răbdător

vrea să scape de greutate,

nu să se schimbe.

De aceea, timpul îl apasă

ca o povară străină.

Cine rabdă se curăță,

nu pentru că suferă,

ci pentru că nu mai iese din adevăr.

Răbdarea taie graba minții,

Dezleagă dorința de rodul îmediat,

Învățând inima să nu ceară dovadă.

În ea, patimile se usucă

nu prin luptă directă,

ci prin lipsa de hrană.

Răul nu este învins,

ci lăsat fără sprijin.

Răbdarea este crucea

întinsă în timp:

aceeași greutate purtată zilnic,

fără justificare, fără revoltă.

Aici omul încetează

șă se mai întrebe „cât mai durează”

ți începe să existe acolo unde este.

când timpul e primit, nu consumat,

el devine transparent,

iar suferința își pierde

dreptul de a defini ființa.

Răbdarea nu aduce mângâiere,

ci stabilitate,

nu alinare, ci adevăr.

Din această statornicie,

încet, fără semn,

începe să se nască

omul adunat.

Profit de ziua ta —
astăzi,
să îți așez pe umeri un gând de lumină,
și
să-ți șoptesc, în taină,
poemul pe care ți l-am țesut din așteptare.

De ziua ta,
îmi las dorul să curgă ca un vin vechi,
păstrat în inima mea pentru ceasul acesta —
ca să-l sorb în cuvinte și să ți-l împletesc
în cea mai frumoasă poezie.

În noaptea asta adâncă
Încă aud cum
glasul tău se destramă în aer,
ca o aripă de înger ce fuge după lumina și se frânge tăcut pe umerii viselor mele.

Numele tău îmi e încă stea călăuză.
A rămas
marginea lumii mele,
o margine ce arde în tăcere
și mă ține prizonier în dor.

Aș fi vrut, nebun de dor și de neputință,
să fi fost drumul tău —
nu o potecă rătăcită prin uitare,
ci un râu ce curge la braț cu al meu,
până la capătul vremii,
până la capătul nostru.

Te-am visat de o mie de ori în fiece clipă,
ca pe un cântec pe care doar inima-l știe,
și m-am pierdut în ochii tăi —
izvoare de timp care nu mai curg,
ci se adună în mine, ca un miez de cosmos
însetat de lumină.

Ah, tu…
Dacă ar fi fost să fie altfel,
ți-aș fi dăruit anii mei
ca pe niște ramuri de măslin,
ți-aș fi zidit un palat din cuvinte,
și aș fi ars veșnicia doar să te știu aproape.

Și de vei trece vreodată prin umbra mea,
să știi:
acolo, în tăcere, un dor te așteaptă —
nemuritor, neînvins,
fără margini,
fără uitare.

tu ești începutul și sfârșitul poemului meu.

Așa mi-ai apărut în cale, într-o  seară

Erai gânditor, abătut, pentru prima oară

Când ai ajuns în dreptul meu precis

Te-ai oprit, trezit parcă din vis.

Ai tresărit și ai șoptit : bună seara

Dar, m-ai privit, adânc, mirat,

Eu am privit în ochii tâi,

Și m-am simțit foarte ciudat.

Să-i dau un nume n-am știut 

Dar inima de ce a bătut?

De atunci ies seara la portiță 

Poate trece acel cineva, aă-mi spună,

Seară bună.....

Ei ne vor împreună? - dar cum să fac să te suport?

Când îți văd chipul și comportamentul prostesc

De adolescent,

Cum să fac de tine să mă îndrăgostesc?

Cum fac să apară vreo cale,

Vreun sentiment. 

Noi ne vrem împreună? - dar împreună suntem imposibili,

Tu ești zeul Mars,

Eu sunt Bona Dea

Și amândoi crescuți de nobili

De necomparat,

Suntem total diferiți,

Între noi doi, zidul asemănării, cădea.

Însă toate rănile, împreună le-am îndurat,

Prea răniți ca acum să fim împreună,

Deja, ambii, de tot ne-am săturat,

Lăsându-ne luați de furtună. 

Ne vrei împreună? - dar nu te vad acționând,

Poate prin faptele tale o să reușești să mă câștigi,

Dar sub toate te scufunzi,

Eu te scufund?

Te țin?

Nu îți dau voie să fugi?

Poate ar trebui, din nou, să încercăm?

Să nu ajungem ca acum, ura dintre noi să o împiedicăm,

Cum facem? ne lăsăm unul pe altul după ce prima dată eșuăm?

Sau luptăm?

Dar eu? Te vreau cu mine împreună? -nu, spun doar aluzii,

Nu îți pot răbda privirea, ochii,

Mă tem să nu-i fac la sfârșit, umezi...

Să pleci sfărâmat

Apoi să nu mai poți gândi atât de clar,

Astfel decât să fac asta, mai bine rămânem la distanță,

În siguranță. 

Toți ne vor împreună, tu, eu, noi,

Mă vrei zi și noapte, iar eu la fel ,

Dar nu vreau să intru...cu tine

În al dragostei război.

In the quiet morning, tea steams soft and warm,
As I sit, waiting to see you, my heart takes form.
Your voice, a melody, in the silence that rings,
Each word a symphony, that my soul eagerly clings.

With patience, I linger, for your presence near,
Anticipating hugs, that erases my every fear.
In this dance of love, we sway with ivory grace,
Embracing each moment, in this timeless space.

From "Volumul Pot sa-ți spun ceva?/Can I tell you something?"

De un timp

pe cai nebanuite

Ma intreaba lumea cine Sunt

LE SPUN DOAR ADEVARUL

Sunt ...la terapie intensiva

si ...ca sa ma vizitati

aveti nevoie conform legii

de certificat orniss

sau macar de cel de trecere prin boala

De ce plânge sufletul în noapte?

Pentru că atunci nu mai are unde fugi.

Ziua îl învață să tacă,

noaptea îl lasă să fie… gol.

Plânge pentru absențe care nu se mai vindecă,

pentru voci ce trăiesc doar în amintire,

pentru „dacă” nerostite

și îmbrățișări rămase suspendate în aer.

În noapte, dorul nu mai șoptește —

urlă.

Sapă în piept cu unghii de gheață

și cere nume, chipuri, pași care nu se mai întorc.

Sufletul plânge pentru că a iubit mult,

mai mult decât a fost învățat să ducă.

Plânge pentru cei pe care îi caută

în fiecare rugăciune,

deși știe că îi va găsi

doar în cer.

Și totuși…

plânge încet, ca să nu sperie dimineața.

Ca nu cumva lumea să vadă

cât de mult doare să fii tare

când îți lipsește cineva

din tine.