CLIPA CARE NU SE REPETĂ

Tăcerea se conectează lent

fără semnal, fără parolă

doar cu prezență.

Zgomotul se retrage

în foldere ascunse

ale zilei.

Îmi las gândurile pe modul avion

să văd

dacă mai rămâne ceva din mine.

Timpul clipește

ca un cursor obosit

așteptând

să fie scris.

Nimeni nu trimite mesaje

și totuși

simt că sunt chemat

de ceva mai mare

decât cuvintele.

La final

nu închid aplicația

las tăcerea deschisă

să lucreze în fundal.

Dimineața pătrunde în cameră

ca o lumină disciplinată,

subțire și atentă,

așezând lucrurile

într-o tăcere coerentă.

Pereții, palizi și răbdători,

își poartă umbrele

ca pe niște gânduri vechi.

Aerul are densitatea unei așteptări,

iar timpul curge

cu o lentoare lucidă.

Pe masă, o cană albă,

ușor ciobită,

devine semnul fragil al continuității,

ca o amintire care refuză

să se destrame.

Orașul, vast și impersonal,

respiră dincolo de fereastră

cu ritmul unui organism străin.

sunetele lui ajung până aici 

filtrate,

ca ecoul unei vieți

trăite la distanță.

lumina alunecă pe podea

asemenea unui gând limpede

care nu cere confirmare.

Totul se leagă pentru o clipă

într-un echilibru precar,

aproape solemn.

În acest interval restrâns,

existența capătă formă:

nu ca certitudine,

ci ca prezență atentă,

clară,

suficientă sieși.

Mă port pe mine

ca pe o cetate părăsită de sens,

ale cărei ziduri mai reverberează

ecoul unei vieți neasumate.

Egoismul încolțește tăcut

ca o vegetație nocturnă peste ruine,

acoperind, cu o răbdare oarbă,

urmele fragile ale celuilalt.

Sunt un om rătăcitor

în propria mea devenire,

ca un astru decăzut din orbită,

gravitațional legat de nimic.

Singurătatea mă locuiește

cu rigoarea unei legi nescrise,

ca frigul abstract al vidului

într-o materie care a uitat să ardă.

Și fug - 

nu din spațiu, nici din timp,

ci din prezentul acesta lucid,

care mă expune fără rest.

Egoist,

îmi convertesc tăcerile în drepturi,

ca un suveran iluzoriu

al unui regat interior devastat.

Prezentul mă reflectă

ca o oglindă fracturată în adevăruri,

unde fiecare ciob insistă

asupra unei identități imposibile.

În adâncul ființei mele persistă

un gol cu statut de origine,

ca o deschidere ontologică

spre un nimic fertil.

În el mă prăbușesc, ritualic,

ca o formă care își neagă conturul -

de fiecare dată când încerc

să evadez din mine.

Nu prin cuvânt,

ci prin kenoză a fost găsită.

În trupul ei mărginit

a încăput Cel neîncăput,

iar firea n-a ars,

ca rugul care știa deja

numele focului.

În ea, Logosul nu se explică,

ci se întrupează:

logoi-i creației

își recapătă axa,

materia învață să se destrame.

Pântecele nu este simbol,

ci dogmă vie:

locul unde cele două firi

nu se amestecă, nu se despart,

ci respiră aceeași tăcere.

Maria nu urcă pentru a cere,

ci primește.

Nu cucerește lumina,

ci o lasă să o umbrească

umbra care nu întunecă,

ci face loc energiilor necreate.

Scară a lui Iacob,

dar fără mișcare:

Dumnezeu  coboară

fără să părăsească cerul,

omul este ridicat

fără să-și piardă lutul.

Sub Cruce, nu suferința e adâncul,

ci consecința:

Fiul Se dă,

Maica nu-l oprește -

libertatea nu mai stă împotriva lui Dumnezeu

ci împreună cu El.

Aici, moartea greșește locul:

intră în trup,

dar întâlnește Viața.

intră în durere,

dar găsește rugăciune.

Theotokos -

hotar neconfundat,

unde creația începe să se îndumnezeiască,

nu prin putere,

ci prin comuniune.

Prin tine

mântuirea nu devine idee,

ci trup;

nu concept

ci Lumină

care poate fi purtată

fără să fie stăpânită.

Ești începutul,

dar și sfârșitul meu blând.

Ești tăcerea care prinde glas.

Ești binecuvântarea care respiră,

femeie născută din rugăciune.

Ești primăvara din inima mea,

cuvântul nerostit

pe care-l aud doar eu,

în miezul nopții,

când Dumnezeu tace.

În al tău zâmbet

pacea se ascunde,

în mâinile tale iertarea.

Ești acea clipă

care sfințește timpul,

focul care nu mistuie

ci luminează.

Și de-ar pieri lumea

și cerul ar cădea,

tot tu ai rămâne -

răspunsul Domnului

la dorul meu de viață.

Ești primăvara din inima mea,

și în tine -

Dumnezeu zâmbești.

I-am crescut din aceeași rădăcină,

cu palmele mele bătătorite

și cu numele țării rostit seara.

Le-am pus în inimă dreptatea

și în traistă puțină pâine

și multă credință.

Trei fii,

trei glasuri diferite

care-mi spuneau „tată”

și făceau casa să pară prea mică

pentru atâta viață.

Au plecat într-o zi

în care soarele nu știa ce urmează.

Cu spatele drept,

cu ochii curați,

îmbrăcați în datoria

care nu întreabă

dacă ești pregătit să mori.

Pământul pe care l-au apărat

îl țin acum în brațe.

Nu cer nimic țării.

ea trăiește,

pentru că ei n-au mai trăit.

Trei fii

și o singură inimă

care a învățat

că dragostea de țară

se plătește

cu ce ai mai drag.

De ce ai nevoie de stele, iubite,

Când luna e-a ta, întreagă, fierbinte?

Eu sunt continentul ce-n tine se varsă,

Oceanul ce-ți tremură sub lună arsă.

Dar tu rătăcești prin galaxii străine,

Admiri alte lumini ce palid străpung,

Ignori că-s munți ce-n suflet suspină,

Că râurile-mi curg doar pentru-al tău prund.

Ești exploratorul pierdut în dorințe,

Cartografiezi cerul, cauți alt cer,

De parcă hărțile mele-s prea simple,

De parcă dorința mea nu-ți e mister.

Eu sunt tot relieful ce-n tine respiră,

Sunt vântul ce-aleargă prin spații de dor,

Dar tu cauți comete, te-avânți în risipă,

Ca un navigator fără țărmuri sau port.

De ce vrei mai multe când tot ce ai e al tău?

De ce râvnești nisipuri din dune de fum?

Luna te privește, dar tăcută, mereu,

Se-ntreabă de ce nu-i destul pe-al ei drum.

Aș fi toată harta, nordul și sudul,

Dar tu mă desenezi cu linii subțiri,

Cauți o lume ce nu poate fi-n gândul

Unei luni care moare-n propriile-i trăiri.

Spune-mi, iubite, ce cer îți lipsește?

Ce stânci, ce izvoare nu pot să-ți ofer?

Sau poate iubirea mea te rănește,

Căci nu-s un univers fără margini și cer.

Inspirație,
Suflet,

Aer,
Dor,

Scop în viata,
Puișor,

Muză,
Buză,

Zâmbet,
Urlet,

Patimă,
Si lacrimă.

Tot ce vreau,
Tot ce-mi doresc,

Mai ales,
Tot ce iubesc!

Copilă cu părul blond
Dintr-un timp de mult trecut
Mereu readuc în gând
Ochi albaștri,glas plăcut
Și-o rochie mătase albă.
Numele-ți aud strigând
Din zilele-n care adunam buburuze
Să-ți fac din ele roșie salbă,
Cerându-ți sărutarea de pe buze.

…………………………………………………..

Sunt luni, ani și-un dor
La vremea dansului în doi
Mi-ai refuzat tangoul,
Trifoiul cu patru foi
Îmbrățișându-mă în al tău vals,
Valsul primului fior
Când, pierduți intr-un decor diafan
Priveam lampadarul din flori de castan.

……………………………………………

Timpul sfâșie,  
Ochii tăi  sunt tot albaștri
Păru-i argintiu, rochia-i cenușie,
Scrutând doar   amintirea mi-a răspuns
Și pașii mă duc în ceata de sihaștri
Când, clopote bat un plâns ascuns
Resemnarea-i un văl pierdut
Adun buburuze și-mi este dor,
Dor de ochii albaștri, de-al tău sărut...

Încerc adesea să te-ating,

Să te înec în lacrimi,

Să te cuprind și-apoi să te resping,

Și ușor să-mi uit propriile-mi patimi.

Dar cum să-mi las a mea dorință

În ceață, dispărând,

Lăsând în urma ei doar neputință

Și dor de locul unde te vedeam strigând?

Veghez cu-ardoare a ta privire,

Cu gândul doar la noi,

Cu șoaptele-mi suflându-mi fără oprire,

S-aștept s-apară vremuri noi.

Murmur și-aspir a ta iubire,

Cu desfătare, parcă,

Cu gândul doar la regăsire

Și cu inima-mi împăcată.

Timpul se scurge pas cu pas,

Iar eu aștept cu nerăbdare

Clipa-n care-om fi nas în nas,

Să-ți amintesc cât te iubesc de tare.

Mă sui pe-o bicicletă veche

Și pedalez pe drum de țară,

Prin satul unde m-am născut

Și-l vizitez pe timp de seară

Salut în stânga și în dreapta

Pe toți pe care-i întâlnesc,

Se uită tare lung la mine

Și doar aud cum șoșotesc

Desigur ei mirați se-ntreabă

Cine pot fi și cum mă cheamă,

Sunt un străin singur pe drum

Și nimeni nu mă bagă-n seamă

Îi las în urmă să vorbească

Și mă îndrept către izvor,

Să-mi amintesc de copilărie

De care îmi este atât de dor

Mă uit la apa-i cristalină

Ce se ivește de sub deal,

Și care este binecuvântare

Pentru sătucul meu natal

Beau două căni de apă rece

În timp ce valea o privesc,

Cândva era plină cu animale

Acum doar gâște mai zăresc

Nu mă opresc și merg la râu

Unde constat că-i fură piatra,

Iar pe Siretul meu cel mare

Draglina l-a distrus cu ghiara

Renunț să mai privesc dezastrul

Și trist revin la casa părintească,

Am întrebări făra niciun răspuns

Doar spun..e lăcomia omenească!

Tot ce s-a întâmplat odată 

S-a depozitat în gând,

Într-o tainiță ciudată

Ce-o dsschizi din când în când.

Seninul și bucuria 

Au straie de sărbătoare

Rămâne și înflorește

Atât cât omul trăiește.